Bătălia pentru președinţia PNL-ului pare a fi intrat în linie dreaptă. Acum se dau ultimele lovituri între candidaţi, acum se aruncă pe piaţa voturilor ultimele promisiuni şi se finalizează ultimele negocieri. Bătălia nu ar fi contat prea tare, dacă PNL-ul s-ar fi aflat în opoziţie. Fiind însă vorba despre principalul partid al Coaliţiei aflate la putere, ea trezeşte, firesc, interesul electoratului, pentru că orice schimbare în structurile de conducere ale grupării îi direcţionează opţiunile viitoare. Victoria unuia sau altuia dintre candidaţi va avea certe influenţe asupra raporturilor dintre partidele ce compun alianţa guvernamentală şi, implicit, asupra programului ei comun de reformare a instituţiilor administrative ale statului. Dacă statul român ar fi fost un stat „normal”, adică un stat funcţional, într-o democraţie consolidată, alegerile interne din PNL nu ar fi solicitat o atât de mare atenţie. Dar într-un stat „ocupat” de urmaşii fostei nomenclaturi comuniste, cu o administraţie supraponderală, coruptă de la vârf până la bază, alegerile sunt extrem de importante, pentru că de fermitatea şi coerenţa funcţională a liderului ales la Congresul PNL din 25 septembrie depind omogenitatea Coaliţiei de guvernare şi acţiunile ei unitare în concretizarea obiectivelor programului comun.
Din motive ce ţin mai degrabă de „obiceiurile pământului” (când vine vorba de politică), campania liberalilor pentru alegerea șefului lor s-a transformat dintr-un prilej de afirmare şi precizare a viziunilor programatice ale candidaţilor, într-o luptă pentru favoruri şi demnităţi, promise de aceştia susţinătorilor lor. PNL-ul a dezvăluit astfel că este, în continuare, asemănător majorităţii partidelor româneşti , adică un „partid pentru lider” şi nu un partid „de vocaţie”.
Chiar şi momentul ales pentru ţinerea campaniei a fost o „greşeală strategică” pentru că, la peste şase luni de la instalarea administraţiei dominate de PNL, efectele aplicării programului reformist asumat de ea încă nu se văd, iar nemulţumirile membrilor şi ale clientelei de partid, legate de cedările la negocierile cu partenerii de Coaliţie, au început să dea în clocot. Clientela liberalilor este afectată de faptul că, cedând celorlalte formaţiuni aliate ministere şi instituţii ce răspund de fondurile pentru dezvoltare, partidul (aşa cum îl înţelege ea) nu mai are „controlul banilor”, iar unii lideri locali sunt vexaţi de imposibilitatea de a-şi impune propriile „grile” în repartizarea acestora.
Inevitabil, în contextul dat, campania a ajuns o competiţie între „promisiuni” legate de îndreptarea stării actuale, cu propuneri de numiri în demnităţi şi funcţii pentru apropiaţii candidatului câştigător. Ea a dus astfel la o aliniere în spatele pretendentului „care dă mai mult” şi care satisface mai eficient aspiraţiile de „ascensiune partinică” ale celor „neglijaţi” de un candidat sau altul. Evident, în „cursa” dintre preşedintele în funcţiune al partidului, Ludovic Orban, şi premierul său, Florin Cîţu, cel din urmă este avantajat, pentru că executivul răspunde direct de repartizarea fondurilor şi are dreptul legal al controlării promovărilor în administraţie.
Ludovic Orban nu poate oferi, deocamdată, decât promisiuni de promovare în partid şi speranţe că, dacă va fi reconfirmat ca lider suprem – ajungând, în consecinţă, să preia iarăşi Executivul – îşi va impune în instituţiile statului oamenii selectaţi de el. „Vrabia din mână” a premierului explică de ce lideri locali cu greutate, inclusiv unii declaraţi până acum „orbanişti”, au intrat în tabăra acestuia, părând a înclina balanţa de partea lui.
Ce-i drept, Florin Cîţu a fost mai „generos” decât Ludovic Orban în privinţa promisiunilor de ascensiune partinică şi administrativă, anunţând înfiinţarea postului de preşedinte executiv al partidului (pus deoparte pentru Alina Gorghiu), dublarea numărului de vicepreşedinţi şi sporirea posturilor de responsabili politici în organizaţiile locale, dar şi numirea unor lideri actuali ai grupării în demnităţile administrative eliberate de „epurarea oamenilor lui Ludovic Orban”. Cu excepţia Alinei Gorghiu, ceilalţi susţinători „de la prima oră” ai premierului (Rareș Bogdan, Robert Sighiartău, Raluca Turcan ş.a.) ar trebui să se simtă frustraţi pentru că, în această „ploaie de funcţii şi demnităţi” anunţată de el, importanţa lor (şi pretenţiile consecvente) va scădea, pierzându-se într-o „masă de şefi”.
Principalul „defect” al campaniei din PNL este, cum am mai spus, faptul că a pus în lumină prevalenţa intereselor participanţilor, în dauna „misiunii reale” pe care partidul ar trebui să şi-o afirme, aceea de a reforma ţara.
Balanța alegerilor din PNL este, însă, departe de a se stabiliza. Ludovic Orban afirmă că are susţinerea „bazei”, a membrilor de rând ai partidului. De altfel, un sondaj INSOMAR realizat recent arată că Ludovic Orban are încrederea a peste 41% din respondenţi, în timp ce Florin Cîţu primeşte doar susţinerea a 30%. Cei mai mulţi (57%) îşi justifică opţiunea prin aprecierea negativă a comportamentului din ultima vreme al premierului, perceput ca un „detaşat” de valul de scumpiri care afectează viaţa cotidiană a celor mulţi, deşi – după el – „economia duduie” .
Deturnarea campaniei interne a liberalilor, de la ceea ce ar fi trebuit să fie: un moment de precizare a identităţii doctrinale şi programatice a partidului, la o „cursă a promisiunilor”, s-a reflectat și în imaginea partidului în faţa electoratului. Aproape 70% din respondenţii INSOMAR cred că ea nu va rămâne fără urmări. Efectul cel mai rău pentru ţară al „bătăliei” din PNL este, însă, încetinirea sau chiar abandonarea unor proiecte din programul reformist care l-a adus la putere. Consecinţa acestuia se va vedea la alegerile din 2024.
