De câte ori mergeam la prietenii mei Zoli și Csonge, locul meu preferat era într-un balansoar, lângă acvariul cu peștișori. Priveam fascinată și teribil de încântată „baletul acvatic” pe care mi-l ofereau acele făpturi micuțe, agile, care strânseseră în „veșmintele” lor toată minunăția de culori de pe Pământ… Și pentru că prietenii mei observaseră cât de mult îmi plăceau peștișorii, s-au gândit să-mi facă o surpriză nemaipomenită: mi-au adus de ziua mea în dar un borcănel cu cel mai frumos cuplu de „balerini acvatici” din acvariul lor! M-am bucurat teribil de acest dar, însă în clipele următoare m-a cuprins teama: nu aveam acvariu, nu știam nimic despre îngrijirea peștișorilor și nu credeam că am timp, printre numeroasele mele îndatoriri cotidiene, să mă ocup și de ființele astea mititele și fragile. Dar, nu-i așa, „cât trăiește omul învață!”. Zilele următoare mi-am procurat acvariu, hrană specială, plante acvatice, filtru de aer, termometru, mi-am cumpărat cărți de acvaristică și, uite-așa, au început „aventura” și „povestea de dragoste” dintre mine și Tristan și Isolda, pentru că așa-i botezasem pe drăguții mei peștișori! S-au acomodat repede în acvariul meu și era minunat să-i descopăr acolo, dimineața, unduindu-și codițele și aripioarele multicolore și cerându-și, cu îndreptățire, micul dejun… Când veneam obosită sau supărată de la serviciu, „balerinii mei acvatici” inventau cele mai fabuloase dansuri ca să mă ajute să mă relaxez… Și, într-adevăr, mă relaxam mult mai bine privindu-i pe fundalul unor armonii din Chopin sau Ceaikovski decât, de exemplu, deschizând televizorul… Treptat, i-am învățat să vină la marginea acvariului dacă le ciocăneam ușor în sticlă și chiar învățaseră că semnalul „cioc-cioc de trei ori” însemna servirea mesei. Am observat că atunci când eu nu eram în cameră, erau mai leneși și nu „dănțuiau” atât de mult, iar când sesizau apropierea mea, se înviorau brusc. De asemenea, reacționau la auzul vocii mele, pentru că obișnuiam să vorbesc cu ei și să-i alint cu diferite apelative, inclusiv acelea, paradoxal, poate, de „pisicuțele mele”… Nu după mult timp, Tristan și Isolda au fost pe cale să aibă urmași, dar cum nu aveam experiență în asemenea situații, primii pui i-am pierdut și, Doamne, ce tristă am fost… Cu trecerea timpului însă, acvariul meu s-a umplut, pe lângă cei doi „balerini prim-soliști”, de un adevărat „ansamblu de balet”: ajunsesem să am vreo 80 de peștișori vioi, jucăuși și minunat colorați, care-mi „colorau” și mie zilele…
Din păcate, povestea mea nu are un happy-end, pentru că la un moment dat m-am îmbolnăvit foarte rău și nu i-am mai putut îngriji. Persoana pe care o rugasem să se ocupe de ei în locul meu cred că a făcut tot ce trebuia ca să-i îngrijească, dar se pare că peștișorilor le-a lipsit un „ingredient”: afecțiunea –, și în câteva săptămâni au murit cu toții… Sunt convinsă că au simțit că eu sunt bolnavă, că nimic nu mai poate fi cum a fost și că s-au stins „de inimă rea”. Sunt, de asemenea, convinsă că toate viețuitoarele de pe Pământ sunt capabile de afecțiune, de capacitate de înțelegere și că au mult mai multe însușiri decât credem, cu o superioritate oarecum falsă, noi, oamenii. Niște peștișori mi-au demonstrat că ascund și ei scânteia lor de dumnezeire și, poate, „întâlnirile de gradul III” pe care le visează cu aviditate omenirea se întâmplă cotidian, aici pe Pământ, cu viețuitoarele necuvântătoare din jurul nostru… Oricum, pentru mine un lucru e clar: de câțiva ani, de când starea sănătății mele s-a înrăutățit, prietenii mei cei mai buni, mai fideli și mai sinceri sunt cei cu pene și blăniță și, din păcate, mai puțin oamenii…
Se apropie aniversarea mea și retrăiesc cu bucurie amintirea acvariului plin cu „codițe de curcubeu”… Vă doresc tuturor să primiți și să oferiți daruri minunate, care să vă bucure și să vă coloreze viața, așa cum au fost pentru mine „balerinii acvatici”…
DIANA S.
