Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Apariții mariale – Sfânta Fecioară din tufa de păducel

– Ortodocșii cred în minunile Maicii Domnului, catolicii, în ivirile ei printre pământeni. Certificate de Vatican, ele devin loc de pe­lerinaj. În Belgia, la Beauraing, s-a petrecut un miracol în fața a 50.000 de oameni –

Fecioara din Beauraing (Foto: Shutterstock – 2)

Aflat la 300 de kilometri de Paris, Beau­raing este capitala unui canton belgian situat foar­te aproape de frontiera franco-belgiană. Orașul este dominat de rui­nele unei cetăți. Suntem în Va­lonia, deci în Belgia de limbă fran­ce­ză, a cărei ca­pi­tală este Liège. O zonă ai cărei locui­tori se ocupau la vre­mea miracolului cu mineritul și agri­cul­tura.

29 noiembrie 1932. Sfânta Fecioară va apărea, pen­tru prima oară, într-un loc neașteptat și într-un decor neobișnuit: un via­duct de cale ferată, aflat în apro­pie­rea unui pensionat de călugărițe catolice. Iar cei care au fost onorați cu vederea Mariei fac parte din tradiția ivirilor ma­riale: copiii, cinci co­pii, din­tre care doi ado­­les­cenți. Să-i cu­noaș­tem mai în­dea­proa­pe. Andrée și Gil­berte Degeimbre sunt două su­rori în vârstă de 15 și 10 ani. Tatăl lor, țăran, a mu­­rit. An­drée este o fată cu­minte, harnică, de na­­tură robustă. Îi pla­ce să se ocu­pe de vite și de fer­mă. Nu-i pla­ce să în­vețe și vi­­sea­ză să sca­pe cât mai repede de școală. Gil­berte, sora mai mi­că, este la fel de des­toi­nică și tot pe atât de pu­ternică și de zdra­­vănă. Două fete tipice din popor. Am­bele au su­flet de aur și împart tot ce au cu cei ne­vo­iași. Me­zina este însă mai delicată din punct de vedere sen­ti­men­tal.

Să trecem la ve­cinii de peste drum, fa­milia Voisin, o pe­re­che de bel­gieni cumsecade, ca­re țin o prăvălie în care vând produse de papetărie și linoleum. Ei au trei copii: două fete și un băiat, Fernande, Julie și Al­bert, în vârstă de 15, 14 și 12 ani. Fernandei îi place să-și ta­chineze frații mai mici, dar e cât se poate de ge­ne­roasă. La momentul aparițiilor, tocmai ab­solvea stu­diile la călugărițele catolice. Foarte so­ciabilă, ea era sim­patizată de toți. La vremea aceea, milita în cadrul „Acțiunii cato­li­ce”. Julie, sora mij­lo­cie, face și ea parte din cruciada eucharistică a pensionului de maici. Foar­­te veselă, ea iubește copiii, dar este extrem de ti­mi­dă în fața adulților. În ce-l privește pe ultimul din­tre cei trei, Albert, la data aparițiilor tocmai se pre­gătea pentru confirmarea la biserică, prin care treceau toți copiii de vârsta lui. Năzdrăvan dar și blând, ju­că­uș, vesel, răspândind permanent voie bună și since­ritate, era îndrăgit repede de toți cei care îl cunoșteau.

Femeia de pe apeduct

Marți, 29 noiembrie 1932, orele 18.30. Orășelul Beauraing este scufundat într-un întuneric total. Pri­­măria era zgârcită cu felinarele publice, care ar­deau ici și colo, copleșite de ceață. 18.30 este ora la care Julie Voisin, semi-internă la pen­sion, pă­ră­sea clă­direa școlii. Era exclus să meargă singură acasă, pe o beznă atât de com­pactă. Cel mai des, era așteptată de tatăl ei, dar în ziua cu pricina, sar­cina de a o lua de la școală îi re­ve­nise surorii mai mari, Fer­nande, și mezinului Al­bert. Pe drum, co­piii s-au întâlnit cu prietenele lor din ve­cini, Gilberte și Andrée Degeimbre, pe care le-au chemat să le însoțească până la pensionul de maici. Cei patru au pătruns fără pro­bleme în curtea școlii, trecând prin gar­dul din bare de fier. Albert a luat-o la goa­nă, ca să ajungă primul la soneria clă­dirii. A sunat, apoi, când s-a întors către ceilalți co­pii, a început să strige, cu ochii hol­bați: „Uitați-vă, ui­tați-vă! O femeie îm­bră­cată în alb se plimbă pe ta­luzul căii ferate de pe ape­duct!”. Fernande, Andrée și Gilberte s-au întors și au văzut, uluite, același spectacol. În clipa aceea, poar­ta pensionului s-a deschis și prin ea a ieșit și Ju­lie. Auzindu-le excla­ma­țiile, por­tă­rea­sa pensionului a ieșit afară, pe scări. Cre­zând că vorbesc despre statuia fe­cioa­rei din Lourdes, aflată în curtea școlii, i-a apos­trofat pe copii: „O sta­tuie care să meargă, cine a mai au­zit?”, apoi s-a retras, trântind poarta grea, de ste­jar. Cei cinci copii priveau în conti­nuare ve­denia uluiți. Fe­meia în alb de pe ta­luzul căii fe­rate con­tinua să se plim­be în­colo și în­coace, stră­lucind prin întunericul nopții, ca un flu­ture uriaș. Co­pii­lor li s-a făcut fri­că. Dacă era o fan­to­mă? Fără să mai privească în urmă, au luat-o la goană, cât îi țineau pi­cioa­rele. Julie era așa de îns­păi­mân­tată, în­cât a căzut. Ceilalți co­pii au ajutat-o să se ri­dice și, întor­cân­du-se, au vă­zut din nou femeia cea albă și luminoasă, plim­bându-se pe viaduct. Muți de teamă, au luat-o gră­biți, la picior. Ajunși acasă, copiii le-au povestit pă­rinților ce-au vă­zut. Aceș­tia au râs: invenții copilărești! Au cinat și apoi s-au dus la culcare. Numai mama Gilbertei și-a au­zit copila spu­nând prin vis: „Priviți, priviți, ce fe­meie fru­moa­să!”.

Zâna plutitoare

Fecioara din curtea Școlii catolice

Miercuri, 30 noiembrie 1932. Aceiași copii de­cid să mear­gă împreună la pension, pentru a o aș­tepta pe Julie, și ca să vadă dacă pe apeduct se mai petrece ceva. Părinții nu s-au opus. Așa că iată-i din nou pe cei patru tovarăși, la aceeași oră, 18.30, și în același loc. Un scenariu diferit se pe­trece. Ei nu văd nimic, pâ­nă în clipa când Julie iese din pension. Dar odată ușa clădirii închisă, toți cinci văd din nou apariția, care seamănă acum cu Sfânta Fecioară Maria, așa cum e reprezentată în bisericile catolice: îmbrăcată în haine albe, cu maramă pe cap. Plutește ca o zână prin aer, în­drep­tân­du-se către ei. Strălu­ci­toare, su­per­bă, coboară în micul parc din fața școlii. Are mâi­nile îm­pre­unate și picioarele i se odih­nesc pe un nor. Ajun­să în dreptul lor, își deschide bra­țele în cu­noscutul gest de în­tâmpinare. Sta­ționează o vreme pe aco­pe­rișul pen­sionului, apoi dispare.

1 decembrie 1932. Mamele celor cinci copii de­vin foarte neliniștite din cauza poveștilor spuse de pruncii lor. Așa încât hotărăsc să-i însoțească la pen­sion, pen­tru a o aștepta pe Julie. D-na Degeimbre se înar­mează, chiar, cu o bâtă, în cazul când în cauză ar fi fost vreun farseur periculos, ademenitor de co­pii. Abia ajunși în dreptul gardului, copiii văd din nou apariția. Ea li se arată în curtea școlii, aproa­pe de grota care adăpostește o copie a statuii Fe­cioarei din Lourdes. Peste creștetul ei apare un nimb, stră­bătut de raze de aur. Copiii scot împreună un strigăt de uimire: Fe­cioa­ra a ajuns lângă ei și le surâde. Peste o clipă, dis­pare. O fi observat spaima pe care o provoca? Dar când Julie iese din pension, Fe­cioara e iar în grădină, plutind deasupra unei tufe de păducel. D-na Degeimbre, deși nu vede nimic, e foarte im­pre­sionată de comportamentul copiilor. Ea decide să facă o experiență. Le duce pe fe­tele mici acasă și revine la ora 9 în fața școlii, în­soțită doar de fetele mari, Andrée și Julie, și de Al­bert. Cu toate că ora este târzie, Fecioara Maria este acolo, plutind la 50 de cm de sol, în fața unui păducel noduros, din care o ramură trece exact peste capul ei. Acela va fi, de atunci îna­inte, lo­cul tuturor apa­rițiilor de la Beauraing. Im­pre­sio­nați, cei trei copii încep să strige și să plângă. „Mai bine ați spune o rugă­ciune”, îi sfătuiește mama lor, deși nu vede nimic din ce văd ei. Copiii îngenun­chea­ză și încep să spu­nă cu glas tare „Năs­că­toare de Dum­nezeu, Fe­cioa­ră…”. E pentru prima oară când o pot vedea pe Maria de-aproape. După cum o vor des­crie ulterior, e scundă, tânără, cu ochi albaștri. Fru­mu­sețea ei îți taie respirația. Poartă o rochie albă, în­crețită, care îi acoperă în întregime picioarele. Mar­gi­nea rochiei se confundă cu norul alb pe care e așe­zată. Își ține mâinile strânse la piept. Surâde. Capul îi e acoperit de un voal alb, care îi cade pe umeri. De jur îm­pre­jurul capului ies raze strălucitoare și dese, de a­ceeași lun­gime. De brațul drept îi atârnă un șir de mătănii, ce se pierd în amploarea ro­chiei albe. Apoi, Maria își deschide bra­țele, semn că va dis­părea în cu­rând. Un reflex azuriu îi apare pe ro­chie, când începe să plutească spre cer. Cu bățul în mână, d-na De­geimbre se îndreaptă, fără să vadă nimic, spre lo­cul unde se află copiii. „Oprește-te, ma­­mă!”, strigă An­drée. „Atingi cu bățul Fecioara, ești oar­bă, nu vezi?”. Fe­meia se opreș­te încreme­nită, apoi face pași îna­poi, speriată și im­presionată de strigătul fe­tei. Nu vede nimic, dar simte că în locul acela se petrece ceva neo­bișnuit. Hotărâtă să afle adevărul, se întoarce acasă și merge, în­soțită de vecina ei, d-na Voisin, la preotul enoriei, Al­bert Lam­bert, un prelat devotat credinței, dar rece și rezervat. După ce își ascultă enoriașele, le dă un sfat: „Dacă vreți să nu vă faceți de râs, nu vor­biți des­pre asta cu ni­meni”.

Primul dialog

Vineri, 2 decembrie 1932. Sora Teofila, supe­rioa­­ra pen­sionului catolic, aude despre cele petre­cute în curtea școlii. Ce scandal! E adevărat că Fe­cioara Ma­ria trebuie venerată cu pioșenie, dar ci­ne a mai auzit ca ea să plutească peste tufișurile unei grădini școlare, după ce s-a plimbat de-a lungul căii ferate, pe un apeduct? Sora Teofila dispune măsuri se­vere. Julie Voisin nu mai poate fi luată de la școală de frații și prietenii ei. Fata va ple­ca acasă mai de­vreme cu o oră, gardul pensio­nului va fi du­blat cu plasă de sârmă, iar elevilor le este interzis să vor­bească în școală despre aparițiile Fecioarei. Ca ur­mare a interdicțiilor impuse, Julie a fost aș­tep­tată la ieșirea din școală de tatăl ei, pe care evenimentele îl enervează, mai ales că nu este cine știe ce cre­dincios. Decide, deci, să-și ia cu el și câțiva „to­va­răși”, prietenii lui obișnuiți de la bere, ca să mai schim­be o vorbă pe drum. Plus cei patru copii, care nu vor în ruptul capului să rămână acasă. Ajunși în fața clădirii pensionului, grupul de adulți și copii se opreș­­te în dreptul păducelului din curtea școlii, când, brusc, cei patru minori cad în genunchi și scot ți­pete pu­­ternice de uimire. Au de ce! Îmbrăcată în alb, Fe­cioa­ra Maria, înconjurată de aureolă și raze, le zâm­bește de pe ramurile arbustului. În cor, încep să ros­tească „Prea Sfân­tă Născătoare de Dum­nezeu”, când, deo­dată, Albert întreabă cu voce tare: „Dvs. sun­teți Maica lui Dumnezeu?”. Bărbații care îi în­so­țesc pe co­pii nu aud răspunsul, dar aceștia strigă fericiți, ri­dicând bra­țele către cer: „Ea este! Ea este! Preacurata Maria!”. „De ce ni te arăți tocmai nouă?”, întrea­bă ia­răși Albert. „Am nevoie de rugăciunile voas­tre, pentru că lumea e pândită de o mare primejdie. Rugați-vă în­truna. Spuneți tu­tu­ror că m-ați văzut.” „Ne vom ruga”, răspund co­piii cu însuflețire, în vreme ce apa­riția se dis­per­sea­ză pe fondul întu­ne­cat al grădinii. Derutat de faptul că el nu izbutise să vadă nimic, tatăl Juliei îi în­deamnă pe copii să o ia mai repede către casă. „Dar trebuie să ne cre­deți!”, spu­ne revoltat Albert. „N-ați vă­zut-o, dar ați au­zit-o vorbind cu mi­ne.” „N-am au­zit ni­mic”, îi re­plică tăios tatăl său. „N-ai vrut să auzi, Mai­ca Domnului a vor­bit foarte tare.”

Sâmbătă, 3 de­cem­brie 1932. Sora Teofila e in­for­mată că apariția s-a lăsat văzută din nou în gră­dină, vor­bin­du-le de data aceasta, copiilor. Inter­dic­țiile devin și mai se­vere. Su­pe­rioara stabilimen­tului pune două „pa­trule” de o parte și alta a pă­du­celului, ame­nin­țând că va chema jan­darmii dacă va mai staționa cineva lân­­gă gard. Speriați de mă­suri, cei cinci copii re­nunță, plini de tristețe, la întâlnirile cu Fe­cioara.

Fetița bolnavă

Marți, 6 decembrie 1932. Ca prin mi­racol, se­verul pă­rinte Lambert in­ter­vine pe lângă sora-șefă a pen­sionului, pentru a-i lăsa pe copii să revină la lo­­cul unde spun că se întâlnesc cu Fe­cioa­ra Maria. Sunt inocenți și gestul lor nu poate să facă vreun rău. Sora Te­o­fila acceptă, așa că iată-i iarăși pe cei cinci adunați în fața pă­du­celului. Fe­cioara îi aș­teaptă zâm­bind. De da­ta asta, copiii poartă cu ei mesaje. În fa­milie există două rude bolnave, pe care Maria e ru­gată să le vindece. Fecioara zâmbește cu bu­­nătate, dar nu le dă copiilor niciun răspuns. La ora nouă, Al­bert, cel mai fascinat de întâmplările pe­tre­cute, e iarăși în fața gardului pensionului. Dar nu e sin­­gur. Îl însoțesc o fe­tiță bolnavă de cancer osos și tatăl ei. Fecioara e pre­zen­tă și de data aceas­ta. Îl as­cultă cu atenție pe Al­bert, îi zâmbește, dar nu îi spu­ne nimic.

Marți, 7 decembrie. Din om în om, zvonul apa­rițiilor mariale s-a răspândit. Copiii sunt însoțiți de un grup nu­meros de persoane care se roagă, în ge­nunchi, ală­turi de ei. Fecioara își face apariția pentru o clipă, ce­rându-le copiilor să vină cu toți ai lor, a doua zi, de săr­bătoarea cato­lică a Imaculatei Concepții.

Joi, 8 decembrie. Aproape cinci­spre­zece mii de persoane ocupă stră­zile care duc către pensionul ca­tolic. Toți se roagă și cântă. Un soi de extaz pare să fi cuprins mul­țimea. Fiecare așteaptă un miracol, la fel ca la Lourdes. Cei cinci copii își fac loc cu greu prin mul­țime, pen­tru a ajunge la gardul de fier al șco­lii. Sunt însoțiți de o adevărată co­hortă de me­dici. Fer­nande, Andrée, Gilberte, Julie și Albert cad, im­­pre­sionați, în genunchi. Pentru prima oară, par să intre în extaz. „Vor­biți-ne”, se roagă ei. Fecioara es­te pre­zentă, copiii o văd, dar ea ră­mâne tăcută. Oa­re mul­ți­mea aceea de oameni gălăgioși îi displa­ce? În timp ce copiii se roagă, medicii le „verifică” autenticitatea ex­tazului. Unul din­tre ei aprinde o brichetă și o plimbă peste de­getele împreunate ale co­piilor, pentru a le observa reacțiile. Alții îi înțeapă în brațe și în picioare cu ace de seringi, dar cei cinci rămân imobili. Extazul îi face imuni la actele de „inchiziție” ale maturilor. Du­pă ple­ca­rea Fecioarei, ei declară că n-au simțit nimic. De alt­fel, pe pielea lor nu sunt nici vânătăi, nici urme de ar­suri sau de înțepături. Întrevederea se termină fără niciun fel de comunicări. Între 13 și 17 decembrie, apa­rițiile în­­cetează, deși copiii revin seară de seară în fața pă­ducelului înghețat. Pe 18, Fecioara apare din nou. Pa­re îngrijorată și le cere copiilor să se roage în­tru­na. „Pentru ce?”, în­trea­­bă Albert. „Ne-ar fi mai ușor dacă am ști.” „Lu­­mea e pândită de o mare pri­mej­die, salvarea vi­ne numai din ru­gă­ciu­nile celor ne­vinovați.” „Pre­otul vă întreabă prin noi da­că vă poa­te în­de­plini vreo dorință”, spune Al­bert. „Să-mi ridice o bi­se­ri­că. Eu sunt Fecioara ima­cu­lată, mai­ca Fiului Sfânt.”

În zilele din preajma și de după Crăciunul anului 1932, pe străzile din Beauraing s-a pogo­rât li­niș­tea. Deși, sea­­ră de sea­ră, cei cinci copii au aș­tep­tat în­ghe­țați în ză­pa­dă, Fecioara n-a mai venit la întâl­ni­re. A apă­rut abia pe 30 decembrie, într-o nouă splendoare, a­nunțându-i pe cei cinci copii că apa­rițiile ei vor în­ceta.

Miracole

Marți, 3 ianuarie 1933. Biată soră Te­o­fila! În fața pen­sionului de că­lugă­rițe catolice s-au adunat trei­zeci și cinci de mii de per­soa­ne. Vestea că aparițiile vor în­ceta i-a făcut să înfrunte frigul, în spe­ranța că ru­gă­ciunile lor se vor îm­plini. Pentru prima dată, Fecioara li se arată co­piilor, dezvăluindu-și ini­ma, o inimă strălucitoare, din aur, înconjurată de raze luminoase. Copiii intră din nou în extaz. Fecioara le vorbește cu bunătate. Îi laudă pentru cumințenia lor, îi îndeamnă să se roa­ge întruna și le promite că le va răsplăti fidelitatea. „Nu pleca”, spune Albert plângând. „Nu putem trăi fără tine.” „Voi fi pururea în sufletul vos­tru”, spu­ne Fecioara. „El va supraviețui după moarte și veți ajunge din nou lângă mine, în cer. Acolo e casa Fiului meu. Iubiți-L mai presus de orice!” Dintr-o dată, o bulă uriașă de foc, vă­zută de toată mulțimea, ex­­plo­dează pe cer, deasupra păducelului din gră­di­nă.

Mulțimea din fața școlii începe să cânte în­fri­coșată. Apoi, dintr-o dată, se aud strigăte de uimire. Lângă gardul pensionului, Albert o ține de mână pe fe­tița bol­navă de cancer osos. E și acum însoțită de ta­tăl ei, care plânge. Copila e fără cârje. Fe­ri­cită, le spune tuturor că Maica Domnului o vindecase de boală.

***

Doar peste câteva zile, aparițiile mariale au fost re­lu­ate într-o altă localitate din Belgia, la Banneux. Vom spune altă dată povestea… Cele două serii de apa­­­riții au fost legate, ulterior, de izbucnirea, la scur­­tă vre­me, a celui de-al doilea război mondial.

LIVIU ȘUTEU

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian