Claudiu Bleonț este unul dintre actorii emblematici ai teatrului și filmului românesc. Își împarte viața între două scene de importanță națională, cea a Naționalului din București și cea a Naționalului din Craiova. Cele mai noi apariții ale sale au fost în „D-ale carnavalului”, la TNB, în regia lui Alexandru Dabija, și în trei momente din „Hektomeron”, după Boccaccio, la Craiova. Teatru mare, la vremuri de pandemie – iată un subiect de interes.
Un proiect grandios
– Ne întâlnim la Craiova, unde jucați la Teatrul Național „Marin Sorescu”, deși aveți normă întreagă și la Naționalul bucureștean. Nu e greu să jucați pe două scene de-odată?
– Cred că se fac zece ani de când am primit invitația domnului Mircea Cornișteanu, care era pe atunci director al Naționalului din Craiova, de a juca rolul lui Tipătescu, în „O scrisoare pierdută”, regizată chiar de el. De atunci am rămas în Bănie, care a devenit a doua mea casă, după Teatrul Național din București. Când faci ceva care-ți place, nu se pune problema de „greu”.
– Ați făcut parte din echipa unui spectacol grandios, „Hektomeron”, după „Decameronul” lui Boccaccio, cu 100 de regizori din 100 de țări, care au pus în scenă 100 de povești prezentate în pandemie online, și apoi într-un maraton de 25 de ore și 30 de minute live, pe scena Naționalului craiovean.
– Da, Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova a scris istorie cu acest proiect. Este un spectacol care va fi îndelung pomenit. A fost ideea directorului artistic, Vlad Drăgulescu. S-a născut în pandemie, este justificat de pandemie și nu s-ar fi putut face dacă nu ar fi fost pandemie. În plus, are la bază un mare text al umanității, în care e vorba tot despre pandemie. Când l-a scris Boccaccio, era vremea ciumei. Iar ideea de a pune în legătură actorii teatrului cu 100 de regizori din 100 de țări diferite ar fi părut de negândit în vremuri normale. Regizori din toate colțurile lumii au lucrat cu noi pe skype, pe zoom și pe whatsapp. Până la momentul pandemiei, nu s-ar fi gândit nimeni la o asemenea variantă de a face teatru.
– Dumneavoastră cu câți dintre acești regizori ați lucrat?
– Eu am avut trei momente, pe care le-am lucrat cu o regizoare din Etiopia, un regizor din Malawi și unul din Malaezia. Cu ocazia asta, am făcut și eu un pas cât de mic spre cunoașterea culturii acestor țări. Etiopiei îi știam capitala, dar m-am uitat pe net să verific, ca să nu mă fac de râs. La Malawi, nici măcar capitala nu o știam înainte să încep lucrul la proiect, și nici cu Malaezia nu avusesem niciodată nicio legătură până atunci.
– Și cum a fost experiența lucrului în online?
– La început eram cu toții foarte stresați și oarecum temători, pentru că jucam teatru în fața unei camere, fără public. Eu trăisem o experiență oarecum asemănătoare, când am colaborat cu Filarmonica din Brașov. Atunci, sub bagheta lui Tiberiu Soare, în „Peer Gynt”-ul compus de Edvard Grieg, am rostit versuri din piesa „Peer Gynt” a lui Ibsen, într-un concert transmis online, dintr-o sală fără spectatori. Instrumentiștii mi-au mărturisit că s-au simțit foarte incomod să cânte într-o sală goală. Atunci am înțeles unul dintre dezideratele marelui dirijor român Sergiu Celibidache, care spunea ca înregistrările simfonice să fie preluate din concerte live, din întâlnirea viului activ al muzicii, cu viul pasiv al spectatorului care stă în sală, ascultă și privește. Și am mai înțeles că prin aceste spectacole online s-a creat o altfel de atenție din partea publicului, pe care de acum încolo nu o vom mai putea neglija. Sigur că teatrul va exista în varianta sa fierbinte, față în față cu oamenii, dar și în varianta sa mai rece, mai impersonală, a online-ului, dar care reprezintă și ea un bun prilej de exercițiu pentru artiști. Eu, unul, am fost îmbogățit de această experiență. În viața mea nu am mai trăit așa emoții, nici la admiterea la facultate, nici la audițiile de la Andrei Șerban, la Peter Brook, la Robert Wilson, la Ciulei, la Pintilie… Nu am avut astfel de emoții nici când am filmat cu Dan Pița, cu Mircea Veroiu, cu Steven Seagal nu am trăit așa ceva.
– De ce oare?
– Pentru că nu știam cui mă adresez. Erai tu și o cameră de luat vederi. La un moment dat, parcă îți fugeau cuvintele, îți fugeau ideile, nu aveai un punct de sprijin. În general, lucrezi sub bagheta unui regizor care este lângă tine și articulezi fiecare cuvânt în funcție de viziunea pe care o are el, în perspectiva unui public. Mai mult decât atât, în cazul momentelor din „Hektomeron”, actorul se transforma și într-un asistent de regie. Noi comunicam cu regizorul pe skype sau pe whatsapp, povesteam cu echipele tehnice, dar ne ocupam și de organizarea spațiului de joc.
„Eu, unul, fără oameni în jur, simt că mă usuc”
– Boccaccio face parte din zestrea culturală europeană. Cum l-au tratat regizorii din țări atât de îndepărtate?
– Au primit fiecare câte o poveste și au căutat traducerile în limba lor. Unii dintre regizorii cu care am lucrat nu cunoșteau „Decameronul”. E firesc, pentru că vin din alte culturi. Regizorul meu din Malaezia, de exemplu, mi-a mărturisit că la ei nu se studiază Boccaccio. Dar el s-a întors cumva la teatrul popular din țara lui, cu păpuși decupate din carton. A fost un prilej de întâlnire fericită între două culturi și, până la urmă, așa s-a împlinit chiar rostul teatrului, care este acela de a pune oamenii împreună. Este de fapt chiar sensul vieții noastre. Nu degeaba una dintre cele mai grele pedepse în pușcărie este izolarea. Atunci când te smulge chiar și în pușcărie dintre oameni, fie ei și condamnați, pedeapsa devine de nesuporat. Noi trăim din energiile celorlalți. Umanitatea este pentru noi ca apa pentru pești. Dacă ne lipsește apa umanității, nu putem trăi. Eu, unul, fără oameni în jur, mă simt stingher, depresiv, simt că mă usuc. Iar prin proiectul „Hektomeron”, Teatrul Național din Craiova spune: „Teatrul merge mai departe. Umanitatea merge mai departe”. Ca și la Boccaccio, după ciumă și recluziune, a urmat Renașterea, cu toate minunățiile pe care le-a adus ea lumii.
„Pentru mine, pandemia a fost un prilej de aducere aminte cine sunt și ce iubesc cu adevărat”
– Că tot ați pomenit de recluziune. Ce v-a fost cel mai greu de suportat în timpul pandemiei?
– Eu am avut noroc, pentru că de pe 15 martie începând am fost la Beliș, în Munții Apuseni, alături de soție și de fetiță. M-am bucurat de natură într-un spațiu drag mie încă din anii copilăriei. De pe la 4-5 ani, făceam drumeții cu tata prin acele locuri fabuloase. Nu mi-a lipsit nimic în pandemie. Dimpotrivă, am găsit ce-mi lipsea: timp acordat mie însumi. Timp de a mă studia, de a mă cunoaște, de a mă accepta. Pentru mine, pandemia a fost un prilej de redescoperire, de împăcare, de aducere aminte cine sunt și ce iubesc cu adevărat.
– Știu că ați și candidat la primăria din Beliș.
– Da, am candidat și am ieșit pe un onorant loc doi. Am primit felicitări din partea domnului Boc, care mi-a spus că am repus Belișul pe hartă. „Niciodată nu s-a vorbit atât de mult de Beliș”. E o zonă minunată, este aproape și pârtia de schi de la Mărișel, dar lumea nu prea știa de aceste locuri. Cu ocazia candidaturii mele, s-au făcut multe valuri în presă și au fost chiar oameni care au venit să vadă cu ochii lor unde m-am retras și unde m-am hotărât să candidez. Eu mi-am îndeplinit misiunea de a face publicitate acestor locuri. Dar neavând buletin de Beliș, ci de București, mi-am pierdut calitatea de consilier local, dar am lăsat în locul meu un tânăr de toată isprava.
– Apropo de navetă: ați avut de curând și la București o premieră.
– Da, m-a chemat Alexandru Dabija în distribuția spectacolului „D-ale carnavalului”. Lucrând cu Dabija ca actor, te simți ca un instrumentist care cântă sub bagheta divină a lui Sergiu Celibidache. Este un exercițiu de admirație pe care îl fac. Am întâlnit un mare regizor. Și din nou, pandemia ne-a fost în mod paradoxal de folos, pentru că am repetat cinci luni, dintre care trei, în decor. În vremuri normale, nu îți permiți un asemenea lux.
– Aveți vreun mesaj de final pentru cititorii revistei noastre?
– Închei prin a spune că pandemia ne-a pus tuturor o oglindă în față, iar noi conținem cu toții, în mod subtil, conștiința transformării noastre ca oameni ce au avut șansa de-a sta mai mult față-n față cu sine și de a face pace cu ei-înșiși. Să vină toamna și să ne vedem sănătoși la teatru!
Foto: Florin Ghioca