IOSIF SHATS: „Un regizor explică lumii ce se întâmplă cu ea”

Reputatul regizor Iosif Shats, cunoscut pentru montările sale de pe scena Tea­trului „A. P. Cehov” din Chișinău, s-a aflat la București, pentru deschiderea expoziției „The Pursuit of Beauty”, a artistei basarabene Ele­na Bria. Cu această ocazie, a lucrat împreună cu actorii de la teatrul independent UNTEATRU un performance dedicat împlinirii, în toamna acestui an, a 200 de ani de la nașterea marelui scriitor rus Feodor Dostoievski. Am profitat de acest eveni­ment pentru a-i solicita un interviu.

„Foarte mulți actori au învățat să pronunțe frumos cuvintele, dar nu înțeleg ce spun”

– Domnule Shats, cum a fost colaborarea cu actorii de la Unteatru din București?

– Mi s-a părut o experiență foarte interesantă. Actorii sunt foarte buni, foarte sensibili, au răspuns foarte bine la tot ce le-am propus. Și au dorința de a-și duce misiunea până la capăt. Pentru că astăzi există o problemă, mai ales cu actorii tineri. Îți spun: „Înțeleg ce doriți să fac, dar nu știu cum”. Și ce mi-a plăcut este că actorii care au participat la proiectul nostru au fost foarte preciși în modul în care au răspuns la solicitările mele. Trebuie luat în calcul și faptul că textele din Dostoievski pe care au lucrat sunt destul de complicate și aproape că nu a existat timp pentru repetiții. De regulă, regizorul lucrează cu actorii pentru a descompune textul, pen­tru a-l desluși și a-l înțelege împreună. Se anali­zează în profunzime până în esența textului, pentru a putea lucra cu el. Foarte mulți actori au învățat să pronunțe frumos cuvintele, dar nu înțeleg ce spun, ca să extragi esența, este o problemă complicată. Dar în cazul actorilor de la Unteatru, lucrurile au stat altfel. Pot să spun cu mâna pe inimă că aș lucra oricând cu astfel de actori.

– Exact asta era următoarea mea întrebare: dacă vă interesează o viitoare colaborare cu ac­torii români?

– Am colaborat de mai multe ori cu actori ro­mâni la Chișinău. Am lucrat la Teatrul de Tineret „Luceafărul” și la Teatrul Național „Mihai Emi­nes­cu”, unde am montat „Hedda Gabler”, de Ibsen, „Ghetto”, de Joshua Sobol și „Dragoste pe timp de ciu­mă”, pe un text al dramaturgului rus Grigori Go­rin, o continuare a celebrei piese „Romeo și Julieta” a lui Shakespeare.

„Scrie cum scria Cehov și noi o să te montăm!”

– Scriitorul rus Evgheni Vodolazkin, ale cărui cărți au fost traduse și-n România, bucurându-se de un succes fulminant, spunea că prozatorii ruși din zilele noastre suferă de sindromul „Tolsto­ievski”, adică, de ce s-ar mai chinui să scrie, pen­tru că, oricum, nu vor putea ajunge niciodată la nivelul înaintașilor? Acest sentiment de neputință îi încearcă și pe dramaturgii ruși contemporani, pe principiul că, dacă a scris Cehov, noi ce mai căutăm pe aici?

– Am ținut la un moment dat o conferință la care au participat foarte mulți dramaturgi tineri. Și unul dintre ei mi-a spus, pe un ton țâfnos: „Ce? Iar Ce­hov? Pe noi când o să ne monteze cineva?”. Și un regizor care era și el în sală i-a replicat: „Scrie cum scria Cehov și noi o să te montăm!”. Nu cred că Ce­hov, așa cum a fost înțeles, interpretat și montat până acum, a fost epuizat. Am montat mult Ce­hov: „Trei surori”, „Pescărușul”, „Livada de vi­șini”…

„Teatrul nu reprezintă o formă de distracție”

– Domnule Shats, până la urmă, care este rolul artistului în societatea de azi? Ce-ar putea să comunice, într-o lume bombardată, clipă de clipă, de informație?

– Eu cred că a fi artist presupune să ai o atitu­di­ne filosofică față de lume și viață. Teatrul nu repre­zintă o formă de distracție. Teatrul este un exercițiu spiritual, în care spectatorul, folosindu-și mintea și inima, înțelege câte ceva din mersul lumii. Spec­tacolele mele reprezintă o mărturisire, o spovedanie a mea, eu mărturisesc publicului viziunea mea des­pre lume. În principiu, toți oamenii se mărturisesc celor din jur, la o scară mai mică sau mai mare, în fiecare zi, prin faptele lor. De exemplu, să zicem că dumneavoastră ieșiți acum pe stradă și vedeți un tâ­năr vorbindu-i urât unui bătrân. Aveți cultură, aveți o educație în spate, aveți înțelegerea faptului că acest lucru nu este corect, și luați atitudine, ele­gant, fără violență verbală. Apoi ajungeți acasă și po­vestiți cuiva întâmplarea: „Știi ce am văzut eu as­tăzi?”. Exact asta face un regizor. Un re­gizor, da­că este și un om res­pon­sabil, vor­beș­te lumii despre ce se întâmplă cu ea. Și atunci nu se mai pune pro­blema de ce să mai montăm Shakespeare sau Ce­hov, pentru că ei ne vor­­besc și azi despre lume. Im­por­tant este să înțelegi me­sajul și să-l dai mai de­parte.

„Un golan care înjură tot timpul este un arhetip al zilelor noastre”

– Vreți să spuneți că, in­diferent de epo­că, în dra­ma­turgie s-au vehi­cu­lat mai mult sau mai puțin ace­leași te­me?

– În fiecare zi apar noi dramaturgi care scriu despre un bărbat și o femeie. Dragostea și ura nu au dispărut nică­ieri. Scriu despre putere și ambiție po­litică, pen­tru că setea de putere nu a dispă­rut niciodată. Scriu despre dorul de țară, pentru că patria și iz­gonirea din patrie nu au dispărut nicicând. Ceea ce a spus Jung des­pre arhetipuri rămâne va­labil. Prințul Mîșkin, Nastasia Filipovna sunt arhetipuri biblice. Un dra­ma­turg care vrea să scrie despre lumea de azi tre­buie să se întoarcă la arhetip. Societatea de azi a dat naștere propriilor arhetipuri. Dacă într-un text con­temporan găsești ca personaj un golan care în­jură tot timpul, ăla este un arhetip al zilelor noastre. Un dramaturg ar trebui să își structureze textul în așa fel încât un regizor să aibă ce face cu el. Din păcate, astăzi ne confruntăm cu o tendință tristă a de­pro­fe­sio­na­li­zării. Văd asta în mod clar în lumea teatrului. Și putem ghici de ce se întâmplă acest lucru.

– De ce?

– Sistemul educațional s-a degradat în ultimele do­uă-trei decenii. Așa s-a născut și a crescut o în­treagă generație, care nu înțelege ce este teatrul. Nu vreau să spun că sunt proști, dar nu fac deosebirea între emisiuni tv, cluburi și teatru. Pentru ei, toate as­tea reprezintă divertisment. Dar sunt lucruri ab­solut diferite.

„Când niște zerouri conduc alte zerouri”

– Lipsa de educație și corupția pot fi, și ele, eterne subiecte de teatru?

– Am montat la un moment dat „Revizorul” lui Gogol. Și trebuia să pornesc de la o întrebare sim­plă: „Despre ce este vorba de fapt, în această pie­să?”. Mi-am întrebat și prietenii, iar cei mai mulți au spus că este vorba despre corupție. Dar ce a făcut de fapt Hlestakov? A cerut împrumut niște bani și i-a primit. După care a scris o scrisoare deni­gra­toa­re în care spune că toți cei din jur sunt niște proști. Hai să ne uităm la această piesă dintr-o altă pers­pec­tivă. Cine este Hlestakov? E un zero, e un ni­meni. Nu are bani, nu are o slujbă, nu face decât să min­tă. Și acum se pune întrebarea: cum de acest ni­meni poate să păcălească pe toată lumea? Toți dem­nitarii localității se lasă păcăliți, o femeie tânără e gata să se culce cu el, mama ei, la fel. Și atunci, con­cluzia este că bărbații aceia nu sunt niște dem­ni­tari ade­vărați, că mama care era gata să fa­că adul­ter cu primul venit nu e o so­ție și o mamă adevărată. De fapt, în piesă este vor­ba despre niște ze­ro­uri care conduc alte zerouri. Și chiar la în­ceput este o frază în care se spu­ne că aici poți că­lători și 300 de vers­te, și tot nu ajungi în niciun stat. Și, prac­tic, asta este și ideea: că atâta timp cât niște zerouri, conduc alte zerouri nu poate fi vorba de niciun stat. O situa­ție des întâlnită în ziua de azi. De aceea avem so­cietatea pe care o avem. Ce temă mai actuală vreți?

„Poporul rus a dat lumii, și sfinți, și demoni”

– Noi am tot citit des­pre mis­terul sufletului ru­sesc. Ce este de fapt su­fletul ru­sesc și în ce con­stă misterul lui?

– Sunt greu de descifrat resor­tu­rile intime ale su­fletului rusesc. În istoria de peste 1000 de ani a Ru­siei, omul simplu nu a avut va­loare pentru condu­că­tori. Nu cred că există țară în lume care să-și fi trimis cu atâta seninătate la moar­te copiii în răz­boaie. Dacă i se spunea unui condu­că­tor, mai ales unuia comu­nist, că e păcat să moară atâția tineri, el răspundea: „Nu-i nimic. Muierile vor face alți co­pii”. E foarte mult întuneric în sufletul rusesc și este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de des­cifrat. Pe de altă parte, es­te și multă lumină. Acest popor a dat lumii și sfinți, a dat și demoni. Unele femei au o putere de sa­cri­ficiu incredibilă. Dosto­ievski a înțeles cel mai bine acest lucru, altfel nu ar fi creat personaje răvă­și­toare, ca Sonia sau Nastasia Filipovna. Ce se în­tâm­plă în sufletul lor? Greu de explicat. E vorba de o altfel de apli­care a moralei și de o înțelegere a dum­­nezeirii, spe­cifică rușilor.