O dimineață cu… AYLIN CADÎR: „Mă simt româncă, dar cu parfum turcesc”

– Pielea măslinie e de la strămoșii turci, zâmbetul cu gropițe e de la tatăl ei, dar talentul și pofta de a fi pe scenă sunt doar ale ei. Toamna aceasta o puteți revedea în lumina reflectoarelor, în Sala Mare de la Teatrul Național. De vorbă cu actrița Aylin Cadîr, despre teatru, poezie și cafeaua turcească –

„Am nevoie de viață, ca să fac teatru”

– Bun găsit, Aylin! Cum îți e dimineața?

– Ah, bună dimineața, Dia! Aseară ne-am întors din vacanță și am găsit frigiderul gol. Acum trebuie să fac din nou „acasă” din casa noastră. Așa că am început cumpărăturile. Aștept să-mi vină sacoșele la ușă. Am salvat trei ore din viață comandând totul online.

– Pe unde te-a purtat vacanța?

– Am avut pauză mare de la teatru, deci am fost aproape o lună plecați. Am stat două săptămâni la Nep­tun, cu copiii, iar apoi am fost pe o plajă sălba­tică, unde am reunit gașca de prietene din liceu, cu care nu m-am mai distrat de la 16 ani. Parcă am fi surori. Oricât timp ar trece, când ne revedem, e aceeași bucurie, avem același mod de a glumi și de a ne distra.

– Te-a întors puțin cu gândul la rădăcinile tale?

– Vrând nevrând, o întâlnire din asta te face să-ți revezi în minte toată viața. Să te gândești de unde ai plecat și unde ai ajuns. De la 16 ani, de când am câștigat concursul „Alege Asia” și am început să cânt cu formația Pops, am plecat de-acasă, de la Cons­tanța, și viața mea a luat o cu totul altă în­torsătură. Uitându-mă înapoi, am simțit însă bucu­rie și mulțumire că toate s-au așezat așa cum trebu­ie. Mie, întâlnirile cu oamenii care nu sunt din do­me­niul artistic îmi fac foarte bine. Astea sunt prie­te­niile care mă țin cu picioarele pe pământ și-mi amin­tesc că majoritatea anxietăților mele sunt ridi­cole, că de foarte multe ori îmi fac griji pentru lu­cruri care, fundamental, contează prea puțin. Noi, actorii, trăim uneori într-o bulă în care pare că nu mai există nimic altceva în afară de ultimul regizor care te-a văzut, de următorul care o să te vadă, de castingul pe care l-ai luat sau nu l-ai luat. Dar eu cred că iz­vorul de vitalitate trebuie căutat în altă parte.

– Tu ai fost mai înțeleaptă și ți-ai construit, devreme, și o familie.

– Când lucrez, nu fac compromisuri, dau totul pe scenă. Dar cred că viața înseamnă mai mult de­cât ce faci pentru cariera ta artistică, iar eu vreau să trăiesc viața în toate aspectele ei. Să trăiesc cât mai multe lucruri, să trăiesc pur și simplu frumos. Până la urmă, din bagajul ăsta de lucruri trăite se hrănește și actrița din mine. Am nevoie de viață, ca să fac teatru. Am colegi actori care nu suportă oamenii, sunt mai fericiți singuri. Mie îmi scapă aspectul ăsta. Cum să joci personaje atât de diverse, dacă tu nu vrei să întâlnești pe nimeni?

„Muzica e precum iubitul din copilărie, nu ai cum să-l uiți vreodată”

– Vara asta e aproape de final. Te întorci la tea­tru, Aylin?

– Da, de pe 23 august, sunt în repetiții pentru o piesă scrisă de Alexandra Badea, o tânără regizoare foarte apreciată, care locuiește în Franța. Ea scrie mult despre comunism și despre felul în care comu­nismul a impactat viețile oamenilor. Și, fiindcă am vrut să mă pun în atmosfera aia de lucru, să mă pregătesc pentru aceste repetiții, am citit vara asta „Provizorat”, romanul Gabrielei Adameșteanu, care mi s-a părut extraordinar. Vă aștept în octombrie, la premiera de la Național.

– Dar de cântat ai mai cântat?

– Muzica e precum iubitul din copilărie, nu ai cum să-l uiți vreodată. (râde) Pandemia nu prea m-a ajutat în proiectele mele mu­zi­cale, așa că nu am făcut mare lucru, în afară de a schița câteva idei de spectacole. Înainte să ne lovească această criză, am făcut pe sce­na Teatrului Național un spectacol cu trupa mea, în care reinterpretam cântece tradiționale turcești. Intenționez să-l reiau cât de curând, de data asta un pic altfel, modificat. Am cunoscut niște instru­men­tiști foarte buni, cu care mi-ar plăcea să lucrez. Dar încerc să nu forțez lucrurile, fiindcă e un proiect foarte perso­nal, care cere timp și delicatețe. Ori iese cum vreau eu, ori mai bine nu-l fac.

– Ce te atrage la muzica as­ta a voastră?

– E o muzică care vine din mi­ne, îmi face bine, efectiv. Mă reconectează la ceva profund, e ca și cum aș asculta o rugăciune. Probabil așa se întâmplă și când voi, românii, ascultați o doină.

„Înțeleg foarte bine turca și o și vorbesc”

– Tu cât de legată mai ești de comunitatea turcească?

– Încerc să mai păstrez le­gă­tura prin muzica pe care o fac și exersând în continuare limba. Înțeleg foarte bine turca și o și vorbesc, fiindcă satul bunicilor, Bașpînar (Fântâna Mare), era locuit integral de familii turce. Dar de la 16 ani, n-am mai avut ocazia să vorbesc turcește. Iar acasă la mine, ai mei, oricum nu vorbeau o turcă curată. Turca dobrogeană are foarte multe cuvinte vechi și are și foarte multe cuvinte românești turcizate. Dar mi-am făcut recent un prieten nou, care e turc. Mai exact, l-am obligat să fie prietenul meu, ca să putem vorbi turcește. (râde)

– Aruncă o privire în jurul tău. Cam câtă Tur­cie e în casa ta?

– Destul de multă. Dormitorul meu, unde sunt chiar acum, e un mic sarai, cu două coloane opu­len­te. Iar în baie, mi-am făcut hammam, un spa umed, cu abur. Asta nu e Turcia copilăriei mele, fi­indcă la Bașpînar aveam doar o căsuță de chirpici, cu un gard de pietre vopsit în alb, foarte frumos și pi­toresc, dar nimic mai mult. E mai degrabă Turcia din capul meu, Turcia din Samarkand și din toate căr­țile citite în copilăria mea, e ceea ce mi-am ima­ginat eu că ar trebui să însemne Orientul.

– În patria mamă ai călătorit?

– Da, dar mă simt străină de turcii de acolo. E, cred eu, drama multor minorități. Turcii de acolo nu mă recunosc ca fiind de-a lor, mă consideră româncă, iar românii mă numesc turcoaică. Eu mă simt mai degrabă româncă, dar cu parfum turcesc.

„Băieții mei sunt dimineața mea”

– Ce-ai luat cu tine în bagaj de la turcii tăi do­brogeni, Aylin?

– Atitudinea. Am fost crescută destul de strict, așa cum erau educate fetele din familiile tradițio­na­le islamice: să nu contrazică, să nu ridice privi­rea, să fie modeste. E ceva cu care uneori mă mân­dresc, alteori mă încurcă, simt că mai mult mă deservește. Am luat și casa bunicilor, într-o pictură făcută de Ferudin Iaia, un pictor turc, care a mers la Bașpînar și a pictat ca­sa lor, iar apoi m-a căutat să-mi ofere tabloul în dar. E o lucrare care îmi e tare dragă, pe care îmi plimb privirea de fiecare dată când beau cafeaua. Și, bi­neînțeles, am luat de la turci cafeaua. Nu există cafea mai bună decât ca­feaua turcească. Merg cu ea după mine peste tot.

– În dimineața asta ai apucat să o bei?

– Am băut-o, da, am avut câteva momente doar eu cu mine, în care am răsfoit presa și am citit-o pe Selma Iusuf. Mi-ar plăcea să o cunosc într-o zi, e tătăroaică cu bunici din Mangalia. Iar turcii și tătarii au avut dintotdeauna o mare afi­nitate.

– Cu poezia mai co­che­tezi?

– Înainte de pan­de­mie, am început să pre­gătim un spectacol de poe­zie, tot la Național, sub coordonarea domnului Caramitru. E un spectacol cu actori ai teatrului, eu alesesem să recit ceva din Nina Cassian, pentru copii, și din Cosmin Perța, pentru oameni mari. Apoi, a venit izolarea și am oprit totul. Până când se va relua pe scenă, o să continui să fac filmulețe dedicate poemelor care îmi plac, pe care le postez pe rețelele sociale. Pentru adulți, Instagramul e un loc de joacă foarte bun, ca să nu mai vorbim că un poem recitat acolo îți poate aduce 12.000 de privitori, ceea ce într-o sală de teatru e imposibil.

– Dar băieții unde îți sunt în dimineața asta?

– Jos, la Buni. Noi stăm într-o casă foarte mare, unde la parter sunt bunicii, la etaj sunt unchii și mătușa lor, iar la etajul doi suntem noi. Așa că ei, exact ca-n „Inocenții”, romanul Ioanei Pârvulescu, se plimbă mereu între etaje.

– E greu să fii mamă de băieți?

– Păi, nu prea știu cum e să fii mamă de fete. Am o prietenă care are fete și e așa, o delicatețe, o gingășie, o frumusețe acolo, nu înțeleg nimic, nu-i pentru mine. (râde) Eu mi-am dorit dintotdeauna să am doi băieți. Cu băieții e foarte jucăușă treaba. Ne tăvălim, ne jucăm, povestim, gătim împreună, ei sunt dimineața mea. Nu mă plictisesc niciodată.

Foto: Răzvan Sălășan, ALEX GÂLMEANU