Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

MAXIM DUMITRAȘ (plastician, creatorul Muzeului de Artă Comparată din Sângeorz-Băi): „Atelierul meu este locul unde m-am născut și-am crescut”

Pare greu de crezut, dar pe Valea Some­șului, în stațiunea Sângeorz-Băi, există un muzeu special, unde arta țărănească este ridicată la rang de artă modernă universală. Un loc unic în România, a cărui poveste am aflat-o chiar de la creatorul lui, artistul plastic Maxim Du­mitraș.

Pe urmele lui Brâncuși

– Sunteți creatorul unui fenomen cultural: un muzeu de artă modernă, înființat într-un sat. Cum s-a născut această instituție unică în România?

– Aș putea spune că lucrez la acest muzeu cam de la 15 ani. A fost un muzeu școlar la început, făcut de profesorul meu de desen. Apoi eu l-am con­tinuat, ca muzeu etnografic, după care l-am făcut de la zero, în forma actuală. Am invitat artiști și i-am rugat să facă lucrări, fără să le spun ce o să fie și cum o să arate. Abia după 20 de ani, când a fost gata, au văzut cum am așezat lucrările lor și cum le-am pus în valoare.

– V-a sprijinit cineva în munca asta ti­tanică?

– La început am crezut că dacă fac un muzeu, lumea o să fie entuziastă și o să mă sprijine. Dar după revoluție, s-au schimbat cotele de valori și mi-a rămas mie ca o cruce, să o duc până la capăt. A fost greu, uneori mă mir și eu că am reușit. În acest muzeu sunt 45 de ani de muncă, și nu din aceea cu program de opt ore, ci cu multă pasiune.

– Sunt voci care spun că acesta este cel mai frumos muzeu de artă din România, unic în Europa. Ce credeți că îl face să fie atât de apreciat? Ce este special la muzeul dumneavoastră?

– Mă bucur să aud astfel de aprecieri. Poate ele se datorează faptului că despre mu­zeul ăsta nu poți să spui niciodată că l-ai văzut tot: e un muzeu în mișcare, un muzeu viu, pentru că în fiecare lună sunt expuși alți artiști. Artiștii invitați sunt aleși să se po­trivească cu muzeul – sunt invitați cei care au filonul popular, tradițional, arhaic. Muzeul a plecat exact de la ideea asta: dacă Brâncuși a pornit de la stâlpii funerari și de la arta ță­rănească și i-a dat o altă dimensiune, uni­ver­sală, prin artă modernă, tot așa și aici – artiștii in­vitați au pornit de la filonul autentic, popu­lar, căruia îi dăm o haină modernă prin artă. Este felul nostru de a face legătura dintre local și universal.

Eternitate cu clopote

– Aveți și câteva lucrări personale ex­puse, și ele sunt făcute din obiecte țărănești – clopote de oi, furci de tors, suveici…

– Da, majoritatea lucrărilor realizate de mine sunt făcute din obiecte vechi, țărănești, nu am luat nimic din altă parte, toate au fost adunate din zona Sângeorz-Băi. Am o lucrare, Eter­nitatea, care e făcută din 300 de clopote de oi, așe­zate în spirală. Vizual, e un cosmos… Furcile de tors le-am ales pentru că e un întreg ritual la noi, legat de ele. Tinerii pregăteau o astfel de furcă și o în­crustau cu modele inspirate de gândul la iubita lor. Și când cei doi se decideau să fie împreună, în preaj­ma căsătoriei, viitorul mire îi dădea în dar vii­toarei mirese furca de tors. În ea e toată iubirea lui, pusă în semnele acelea grafice. Am adunat mai multe astfel de furci de tors și le-am așezat ca într-o pădure imaginară. Furca asta mie îmi pare că este un simbol al iubirii ce leagă pământul de cer. Ță­ranii aveau această genialitate de a transforma niște obiecte banale în adevărate obiecte mistice. Ță­ranul făcea o lingură simplă, dar îi dădea o formă, un volum, punea semne, crestături, încât simți că acolo este sufletul lui. Făcea dintr-o simplă lingură o sculptură! Un obiect banal era o ope­ră de artă, cu filosofie și estetică nativă! Așa cum e și în pictura naivă a icoanelor de la Nicula, unde liniile acelea simple arătă o maximă sinceritate, o relație cu Duhul, cu Dumnezeu, tocmai prin simpli­tatea liniilor. Toate obiectele țăranilor căpătau în felul ăsta încă o dimensiune, și ei nu aveau carte să spună că e o dimensiune metafizică sau estetică, dar era o dimensiune spirituală, pe care ei o simțeau și o puneau în obiectele cele mai banale de lângă ei. În felul ăsta, o furcă de tors devenea un simbol al iubirii, o lingură era îmbrăcată în sufletul celui ce o făcuse, sau într-o farfurie vedeai pictat uni­ver­sul. Asta am încercat să arăt prin acest muzeu – di­mensiunile diferite ale obiectelor țărănești, bogăția lor de sensuri.

„Identitatea are nevoie de rădăcini”

– Țăranii își luau inspirația din natură, din munte, din plante, din pământul pe care-l mun­ceau și de care erau legați. Artiștii contemporani sunt departe de sursele originare. De unde își iau ins­pirația?

– Noi nu ne putem opune timpului și timpurilor. Trebuie să recunoaștem că suntem într-un timp al societății de consum, al obiectelor făcute în serie, al superficialului, suntem în zona minimalistă, dar mulți artiști tot de la rădăcini își iau inspirația. Toți artiștii importanți își iau principalele elemente de acolo, din arhaic, deși nu pare la prima vedere. Nu ai cum să nu te întorci la rădăcini, pentru că acolo este identitatea.

– Multe dintre lucrările expuse sunt realizate de artiști străini. Cum alegeți invitații străini și cum îi convingeți să expună aici?

– Am fost la simpozioane în străinătate și acolo i-am cunoscut. Cei care mi-au plăcut în expoziții mi-au devenit și prieteni și, în cinstea prieteniei noastre, au venit și au lucrat la Sângeorz și au lăsat lucrări pentru muzeu. Toate lucrările de artă expuse aici nu sunt cumpărate din ateliere, sunt făcute chiar la Sângeorz, ceea ce iarăși este ceva unic pentru un muzeu. În fiecare an am invitat 8-10 artiști să lu­creze. Așa s-au născut colecțiile.

– Imediat ce intri în curtea muzeului, îți dai seama că ești într-un spațiu european. Ar putea să fie la fel de bine în Paris sau Berlin. Nu re­gretați că un muzeu de o asemenea am­ploa­re se află într-un loc izolat și puțin ac­ce­si­bil?

– Există o galerie în Elveția, cu expoziții foarte interesante, la 50 de kilometri de Lausanne, în orășelul Martigny. Și eu mă duc acolo să văd ce mă interesează. De ce lu­crurile astea ar trebui să fie centralizate? Cen­trul artei lumii poate să fie oriunde, nu mai este ca înainte, cu restricții politice, oamenii circulă, sunt liberi. Eu merg în Germania, Spa­nia, Franța – acolo unde aflu că sunt expo­ziții interesante.

„Statul român nu cumpără lucrările artiștilor”

– Cum se descurcă astăzi artiștii din Occident? E mai bine sau mai rău ca la noi?

– Din păcate, la noi există o pecingine politică infiltrată peste tot, inclusiv în zona culturală, și va mai dura, cred, până se îndreaptă lucrurile. În Occident, lucrurile stau cu totul altfel – acolo există o grijă reală față de patrimoniu. Asta, pentru că în posturi se află profesioniști, nu politicieni. Poate doar la vârf este culoare politică, în rest, totul se bazează pe competențe. La noi, șefii nu au nevoie de profesioniști cu care să discute și să găsească soluții constructive. Ei știu tot. Probabil, din această cauză, în România nu se construiește un patrimoniu cu artiștii con­tem­porani, ceea ce este foarte grav. Statul român nu cumpără lucrările artiștilor, astfel ca țara asta să aibă pus la păstrare ceea ce se creează. Ai aurul în palme, și tu, în loc să faci ceva cu el, pui oamenii la pământ, le tot dai la gioale, cum se zice. E mare păcat…

„Sunt mulțumit cu viața mea de aici”

– Sunteți un artist cunoscut la nivel in­ter­național. Puteați să vă stabiliți oriunde în lu­me. De ce ați ales să rămâneți aici, la Sân­georz-Băi?

– Aici e locul meu, e identitatea mea. Am avut oferte să plec în Paris, în Germania sau New York, dar nu am cum să părăsesc acest loc care mă de­fi­nește. Aici simt într-un fel, acolo se simte altfel… Și sunt mulțumit cu viața mea de aici: expun și în țară, și în străinătate, merg în străinătate des și știu ce se întâmplă acolo, dar locul meu e aici și nu am nici complexe, nici frustrări. Atelierul meu este locul unde m-am născut și am crescut, dealurile din îm­­pre­jurimile Sângeorzului. Este marele meu ate­lier, în care îmi place să creez și de unde îmi iau inspi­rația. Din aceste dealuri care îmi sunt dragi îmi iau „po­emele” mele sculptate ori pictate – dintr-o mă­­gură, dintr-o vale, din nori…

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian