TIGRUȚ

Zilele trecute mi-a murit motanul meu cel bă­trân, care a făcut parte din familie timp de cinci­sprezece ani și de care mă leagă multe amintiri dragi. Revăd locurile lui preferate din casă sau din grădină și ochii mi se umplu de lacrimi. Mi-e foarte dor de el! Știu că unii găsesc motive de iro­nie, legate de atașamentul față de un animal și de suferința pe care ți-o aduce dispariția lui, dar fidelitatea lor o depășește pe cea omenească. Fără cuvinte, doar privindu-te în ochi, îți arată că este al tău pe viață. În casa mea mai există însă un mo­tan: Tigruț. Deși nu va avea niciodată însușirile ce­luilalt, eu trăiesc cu speranța că va reuși să um­ple, într-un fel, golul din sufletul meu, dacă tim­pul va mai fi generos cu mine. Am 84 de ani.

Iată, deci, povestea lui Tigruț: când s-a născut, a avut doi frățiori – un motănel și o pisicuță. Ma­ma lor, Floricica, i-a crescut și îngrijit cu dragoste și devotament. Îi alăpta, îi spăla și devenea atentă și grijulie la cel mai mic scâncet al vreunuia din­tre ei. Când s-au făcut măricei, a început cea mai frumoasă perioadă din viața lor. Era o ade­vărată încântare să-i privești jucându-se, luându-se în brațe, trăgându-se de coadă, rostogolindu-se unul pes­te altul, în vreme ce mama îi privea cu ochii mijiți de mândrie.

A sosit însă vremea când pentru doi dintre pui am găsit câte o familie adoptivă. M-am despărțit de ei cu strângere de inimă. Pe-al treilea n-am mai vrut să îl dau, un motănel tigrat, cu blănița por­to­calie. Am considerat că nu e drept să nu-i las și Flo­ricicăi un puișor, iar ea a fost fericită, în­grijindu-l ca pe ochii din cap. L-a hrănit până târ­ziu, când de­venise ditamai „băiatul”. Atunci, a ho­tărât că s-a terminat cu copilăria lui și l-a în­demnat pe Tigruț să-și vâneze singur șoriceii pe care, până atunci, îi primea de-a gata. Dar lecțiile de vânătoare nu s-au prea prins de el, fiindu-i mai la îndemână escapadele și a­ven­tura dincolo de hotarele gos­po­dăriei noas­tre. Pleca per­ma­nent de aca­să, lipsind zile de-a rândul. Re­ve­nea când îl răz­­bea foamea, a­poi ple­ca din nou. Nu-l im­pre­­sio­nau deloc che­mă­rile mele insistente; o lua la fugă și dis­pă­rea al­te zile la rând. De fiecare dată când apărea, te cu­prindea mila, atât de rău ară­­ta: slab, trist, mur­dar, nu reacționa nici la gesturile noastre de afec­țiu­ne. Uneori, avea răni deschise și urechile fer­fe­niță, fiindcă mânca bătăi serioase de la ad­ver­sari, în tentativele lui de a câștiga simpatia vreunei pi­sici. Aceasta a fost viața lui trei ani la rând. Când, în cele din urmă, a venit cu o rană gravă la o lăbuță, m-am hotărât să cer ajutorul veterinarului, pentru a-i pieri cheful de aventuri. Și Tigruț s-a schim­bat. A început tot mai mult să rămână acasă, devenind cuminte și deosebit de afectuos. S-a în­tremat, și acum e un motan de toată frumusețea; nu­mai urechile zdrențuite mai amintesc, vag, de via­ța dezordonată din trecut. Ne amuzăm când îl vedem jucându-se cu propria lui coadă, în­vâr­tin­du-se în cerc ca un adevărat acro­bat. E fericit a­cum! Cea mai mare plăcere a lui este aceea de a se așeza în poală și de a-și întinde lăbuțele, dorind, parcă, să te cuprindă în brațe. Când îl strig, vine imediat și mă însoțește în toată grădina. Poate fă­râma lui de dragoste pentru mine, așa cum o în­țe­lege el, mă va ajuta, întru­câtva, și-mi va estompa durerea pierderii unui vechi și drag prieten, îngropat de curând sub teiul din fundul grădinii.

MIA IORDACHE – jud. Dâmbovița