Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Călătorie într-o fotografie – MATEI VIȘNIEC: „Sensul oricărei plecări este întoarcerea”

– Uneori, întreg destinul poate fi surprins într-o singură poză. Matei Viș­niec a găsit-o: un stop-cadru din adolescența petrecută în orașul na­tal, Rădăuți, care cuprinde în el tot entuziasmul anilor de început. Am pornit pe firul reamintirii, cu un dramaturg pe care teatrul l-a purtat pe toate con­tinentele lumii, în peste 40 de țări, cu un scriitor și jurnalist care de mai bi­ne de trei decenii ne însoțește cu vocea și comentariile lui, din stu­diourile RFI, din Paris –

Desenul, pictura și limba română

– De ce tocmai această fotografie, domnule Vișniec?

– Pentru că e cel mai bun punct de pornire spre mine însumi. Cel mai greu în viață e să devii tu însuți. Or, eu am început să devin eu însumi în anii de liceu la Rădăuți, în anii aceia de maturizare, de revelații, în care cumpăram aproape în fiecare zi o carte din librăria din oraș, când eram la fel de pasio­nat de desen, de pictură, de fotografie, când vedeam primele filme de Fellini, iar de la prietenii mei pro­fesori, împrumutam discuri și albume de artă. Nici nu știu cum am avut timp să mă las fascinat de toate aceste domenii. Sunt și anii în care am înțeles că vreau să scriu, că literatura va fi marea mea pa­siune, că limbajul literar va fi cel în care mă voi ex­prima. De la această fotografie, de la acești ani, începe toată viața mea. Atunci mi s-a structurat sen­sibilitatea, atunci am început să-mi dau seama că am talent. Am trăit anii aceia cu bucuria orizon­tu­rilor care se deschideau în toate părțile. Totul era nou. Au fost ca prima dragoste, ca primul sărut, ca pri­ma plimbare cu o fată prin parcul Alexandru Sahia de la Rădăuți. Am publicat mult în viața mea și în foarte multe țări, dar gustul și emoția pe care le-am trăit atunci când mi-am văzut prima poezie publicată n-au fost ega­late nicicând.

– Vă recunoașteți în cel din fotografie?

– Oh, da, deja… ochelarii, întotdeauna am avut nevoie de ochelari. Am 16 ani și conduc un colocviu școlar, sunt concentrat și vorbesc liber în fața unor elevi și profesori, mă arunc într-o aventură impor­tantă, atent la ce spun, să nu mă fac de râs, să capti­vez.

– Erați curajos la vârsta aia?

– Eram timid și, din cauza asta, exact pe dos, dă­deam dovadă de acte de mare curaj. Văd în imagine că o colegă se uită la mine cu mirare. Cred că îmi plăcea de atunci să fiu admirat și recunoscut. Re­cu­noașterea era importantă pentru mine. Știu cât de frică îmi era atunci când vorbeam, mă pregăteam bine înainte de a lua cuvân­tul, dar era în mine o do­rință enormă de a-mi depăși timiditatea, de a co­munica. E ceea ce am încercat să fac toată viața, să comunic cu celălalt, prin poezie, roman, teatru sau pe undele radioului. Toată viața mea a fost un raport cu celălalt, de la care am așteptat și un răspuns.

– Adolescența a însemnat, din ce spu­neți, și întâlnirea cu talentul, cu starea de grație. Cum se simte acel „ceva” ?

– Nu mai țin minte cum am început să scriu, am făcut-o mult mai devreme de fapt, prin clasa a patra, a cincea. Versificam inspirat de Eminescu, de Vla­huță, de Coșbuc… Jon­glam cu lecturile, cu cuvintele, și simțeam că-mi cresc aripi. Era ca o superputere care mă fascina și mă atrăgea în vârtejul ei. Din clasa a patra, se știa deja că Matei Vișniec e bun la ro­mână. Și bun am rămas până acum. Nichita Stănescu spunea odată, într-un interviu, că știe limba română de șapte ori. Eu n-o știu chiar de șapte ori, ca el, dar o știu cu siguranță de mai multe ori, atât de mult mi-a plă­cut să citesc, să vorbesc și să scriu.

Domnișorul din curtea bunicilor

– Din toate genurile în care ați excelat, pare că teatrul și-a pus amprenta definitiv asupra dvs. Cum l-ați descoperit?

Fotografia în jurul căreia s-a făcut interviul. La 16 ani în Rădăuți

– În anii aceia de formare, la 13-14-15 ani, venea o dată pe an în Rădăuți circul. Când venea circul, se schimba tot. Întâi veneau caravanele, apoi cuștile cu animale, veneau trompetiștii, veneau trapeziștii. Se instala cortul, apăreau culorile și luminile peste oraș. Apăreau orchestrele, începea muzica. De fiecare dată când venea circul, se producea un soi de infuzie de stranietate, de artă, de curaj, de imaginație, într-un oraș altminteri banal. Era ca un vis care începea să prindă contur și devenea con­cret. Nu mai știai unde se ter­mină realitatea și unde începe fic­țiunea. Cel mai mult mă fas­cinau clovnii, clovnii de circ, care își ratau numerele. Nu e de mirare că mai târziu am făcut din clovn un personaj în multe din piesele mele. Citeam multă dra­maturgie, pe Caragiale, pe Sorescu, pe Ionescu, pe Beckett, dar circul a fost o mare sursă de inspirație pentru mine, a fost și un soi de revelație, că artistul e un producător de insolit, un perturbator de monotonie, de confort, că prezența lui e nece­sară, tocmai ca să ne oblige să privim lumea în mod diferit. Dincolo de lecturi, de prezența unor oameni, de întâlnirea cu circul, a mai existat însă ceva la vârsta aceea care a reprezentat o puter­nică sursă de inspirație și de mirare pentru mine.

– Ce anume?

– Trăind la Rădăuți, îmi petreceam toate vacan­țele și duminicile la țară, la bunicii dinspre mamă. Am avut deci ocazia să cunosc viața satului cu ochii copilului de la oraș, care era primit la ţară ca un „dom­­nișor”. Eu nu păș­team vaca, dar mergeam cu verii mei care o pășteau, nu aveam respon­sa­bilitatea vacii, eram doar obser­va­torul ei, observa­torul vieții de la țară, cu tradițiile și ritualurile ei sacre. Nunțile, botezurile, sărbătorile mă fascinau. Nu m-am simțit niciodată în viața mea mai bogat ca atunci când ve­neam acasă cu traista plină de mere și nuci, de la colin­dă. Toate aceste ceremonii mă impre­sionau prin preci­zia, adân­cimea, frumu­sețea și sacra­li­tatea lor. Atunci am avut re­velația că viața fără această des­chidere, fără această or­dine, fără ritualuri, e mult mai săracă și devine haos.

Acasă, pe Oltea Doamna

– Cine vă mai așteaptă azi acasă, când vă întoarceți la Rădăuți, domnule Vișniec?

Cu soția – Andra Bădulescu Vișniec

– Trăiesc în continuare părinții mei, tata a îm­plinit 91 de ani, e cam bolnav, mama are 85. Am o soră, un cumnat, prieteni și un număr impre­sionant de veri, unchi și mătuși, care trăiesc în sa­tele din jur. E mica mea constelație personală. Chiar și vecinii de pe strada Oltea Doamna fac parte din familia mea, într-un fel. Îmi face plăcere să vorbesc cu ei. Viața asta de curte, de stradă, din localitățile mici, e minunată. Eu, la Paris, trăiesc într-un imo­bil unde mă salut cu niște oameni la care nu am intrat niciodată în apartament. Dar acasă mai sunt și legumele pe care le pune în supă mama, pe care la Paris nu le găsesc: loboda și leuș­teanul. Acasă știu că am de unde să cumpăr urdă și caș. Acasă mănânc fragi cu smântână, ca-n copilărie. Și fi­indcă mama îmi știe slăbiciunile de când eram mic, când vin, mă tra­tează tot ca pe un copil, și-mi face salată de vinete și tocinei. Acasă e și camera mea, care a rămas aceeași ca în liceu, neschimbată, cu cărțile pe care le-am cumpărat atunci, cu ca­ietele mele, arhivele mele, pri­me­le poeme, primele picturi și fotogra­fiile din liceu.

– E camera în care își găsește perfect locul și cel din fotografie, nu?

– El e acolo, da, îl regăsesc de fie­care dată, la fel de curios și de concentrat să descopere lumea. Mă bucur de întâlnirea cu el, mai mult decât mă bucur să-l re­vi­zitez pe Matei, cel din facultate, care mergea la Cenaclul de Luni, sau pe tânărul profesor Matei Viș­niec care făcea naveta, în ‘87. Întâlnirea cu Matei de la 16 ani mă fascinează și mă tulbură și acum, o găsesc inepuizabilă. Atunci eram cu ade­vărat un spirit renascentist, mă interesa absolut totul și credeam că pot face absolut totul. Timpul era in­finit. De altfel, cred că la vârsta aceea, orice drum era posibil pentru mine, aș fi putut face regie, arte plastice, aș fi putut să-mi dedic viața filosofiei (am și absolvit, până la urmă, Facultatea de Filosofie), să fiu critic literar… A trebuit să ajung la facultate, ca să decid să nu mă mai risipesc și să mă ocup doar de scris. Ca să revin la întrebare, la Rădăuți sunt me­reu într-un circuit de amintire-reamintire, eu nefiind foarte nostalgic de felul meu, când am plecat din țară nu m-a tulburat prea tare plecarea, am fost foar­te fericit în Franța. Dar nu m-am rupt niciodată de România. Și cu vârsta, am tot mai mult sentimentul că sensul oricărei plecări este întoarcerea.

„Parisul meu e un muzeu în aer liber”

– Adolescentului din fotografie îi încolțise deja gândul plecării?

Trei generații. Cu mama, Minodora, și cu bunica maternă, Dominica (1996)

– Singurul lucru pe care și-l dorea era să ajungă la București, la facultate. În copilărie, mergeam an de an cu tata la mare și, de fiecare dată, făceam o es­cală la București. Orașul ăsta mă captiva deja de la 12 ani. Odată, în liceu, chiar am fugit de-acasă la București, să scriu poezie. Mai târziu, am trăit din plin boema Bucureștiului, am descoperit lumea scriitoricească, am întâlnit oameni extraordinari la restaurantul Uniunii Scriitorilor, unde generațiile se amestecau și-și transmiteau ștafeta culturală. Acolo îi puteai găsi la aceeași masă pe Traian T. Coşovei, pe Virgil Mazilescu, pe Mihail Șora, pe Ioana Cră­ciu­nescu, pe Alexandru Paleologu și pe Dinu Flă­mând.

– Cum se explică faptul că, deși trăiați o mare efervescență culturală, ați decis să părăsiți țara?

– Aveam 31 de ani și începeam să fiu disperat. Eram sigur că în România familia Ceaușescu va rămâne la putere pe veci și va fi ca în Coreea de Nord. Că lucrurile vor merge din ce în ce mai prost și că viața mea va deveni un lung război de uzură cu cenzura, cu dogmatismul, cu imbecilitatea. Mă pregăteam mental să plec de vreo doi ani, dar nu știam unde. Începusem să învăț engleza și franceza. În vara lui ‘87, am primit o invitație de la o fundație din Paris care oferea câteva mii de franci pentru un sejur mai multor scriitori din Europa de Est. Am fost extraordinar de fericit. Cineva mi-a sugerat atunci să nu accept invitația, fiindcă „este o fundație duș­mănoasă” . Din fericire, am avut gigantica sur­priză să constat că mi s-a aprobat totuși pașaportul. Cu el în buzunar, m-am urcat în tren. Abia când am ajuns la Viena, am simțit că m-am eliberat de un întreg trecut, de o povară incomensurabilă. Iar când am ajuns la Paris, m-am simțit la mine acasă din prima clipă, într-o patrie mentală pe care o știam deja foarte bine din lecturi, o patrie a mea, pentru sen­sibilitatea mea de scriitor, unde totul îmi era fa­mi­liar.

– De atunci, trăiți între două lumi: blestemul sau binecuvântarea tuturor celor care pleacă…

– A fost un miracol să pot lucra chiar în limba română, la Radio France Internationale, la scurt timp după sosirea mea la Paris. Din 1990, lucrez cons­tant, vorbesc românește, fac comentarii de po­litică internațională și magazine culturale în limba ro­mână. Radioul a fost o punte extraordinară, pe ca­re timp de trei decenii am circulat zilnic, dus în­tors, între România și Franța. Trei decenii, în care mi-am exercitat meseria în totală independență, lu­cru pe care doar Franța putea să mi-l asigure, având ca reper obiectivitatea, dorința de a informa echi­librat, conștiința morală și cerul înstelat dea­supra mea.

– Care e azi Parisul lui Matei Vișniec? Pe unde vă plimbă pașii când sunteți în Franța?

Sucevița. August 2019

– Locuiesc în Place d’Italie, o piață care poartă amprenta lui Napoleon, fiindcă de aici ple­cau spre Italia armatele lui. Nu departe e Jardin des Plantes, o grădină botanică a Parisului cu plan­te din toată lumea, unde merg deseori, fiindcă și eu mă simt ca o plantă care s-a adaptat perfect în so­lul Fran­ței. Uneori, traversez această grădină până ajung pe malul Senei, la Austerlitz, iar de acolo mai departe, spre noua Bibliotecă Națională a Franței, care e o enormă, uriașă sursă de ezo­terism și sim­boluri, cu cele patru turnuri ale ei, care se sprijină pe cer: Turnul Literelor, Turnul Cifrelor, Turnul Tim­pului și Turnul Legilor. Alteori, din Place d’Italie o iau pe jos, pe o străduță îngustă, su­blimă, cu aerul ei medieval, Rue Mouffetard, care urcă pâ­nă spre Panthéon, spre inima Parisului. Acolo merg aproape în fiecare zi la o cafenea care se numește La Contrescarpe, unde îmi place să lucrez, pentru că nu trec mașini și pentru că simt fantomele scri­itorilor de altădată. O placă ne anun­ță că acolo a trăit Hemingway când a scris memorabilele pa­gini din „Paris est une fête” / „Parisul e o săr­bă­toare” . Puțin mai la dreapta, e casa în ca­re a trăit Descartes, la doi pași a locuit Ben­jamin Fondane. Fantoma lui Rimbaud nu e nici ea departe. Dacă vreau ex­cen­tricități, la doi pași de Place d’Italie e car­tie­rul chinezesc, unde merg să cumpăr fructe exotice. Iar dacă mi-e dor de Sartre și de Si­mone de Beauvoir, o iau pe jos până în Mont­parnasse, unde a locuit Eugène Ionesco și unde e mitica, fabu­loasa bra­serie „La Rotonde” . Pa­risul meu e un muzeu în aer liber, pe care nu mă satur să-l vizitez.

– E foarte plin de poezie Parisul pe care îl evo­cați. O mulțime de oameni se plâng că deca­dența a pus stăpânire pe el. Mai e Parisul o sărbătoare, ca în vremea lui Hemingway?

– Sigur că vizitatorii care păstrează o imagine de carte poștală despre Paris vor spune că Parisul nu mai e ce-a fost, că e plin de refugiați, de cer­șetori, de negri, de arabi, de romi. Parisul e plin de saltele cu oameni nevoiași, de refugiați din Af­gha­nistan, care dorm pe jos, pe sub po­duri, uneori se adună și câ­te 500 în câte o piață, până ce Franța le gă­sește locu­ințe. Dar pu­tem oare numi a­ceastă formă de gene­rozitate decadență? Parisul își per­mite să invite în sufrageria lui, plină de artă și de cultură, pe cei mai nă­păstuiți dintre oa­meni. Sigur că nu e o soluție la nesfârșit, dar primirea aceasta ge­neroasă nu face de­cât să confirme va­lorile de soli­daritate, dreptate socială și frater­ni­tate pe care Franța le-a avut dintotdeauna.

– Prin natura meseriei, sunteți permanent la curent cu ce se întâmplă pe mapamond. Sunteți pe­simist sau optimist în legătură cu mersul lumii, domnule Vișniec?

– Scriitorul din mine este optimist, iar jurna­listul din mine este pesimist. Jurnalistul care citește mul­te, vede multe, analizează multe își spune că peste omenire s-au adunat prea multe probleme în același timp: derivele economice, faptul că glo­bali­zarea nu a adus prosperitate tuturor, dezechilibrele generate de emigrație, de faptul că atâtea milioane de oameni au lăsat Estul ca să lucreze în Vest, apoi derivele to­talitare, faptul că democrația nu a fas­cinat pe toată lumea, ideologiile nefaste, jihadiste, războaiele civile, dictaturile, faptul că Mediterana e traversată de atâția refugiați. Peste ele, vine criza ecologică, cu încălzirea globală, cu toate aceste in­cendii, torna­de, dezechilibre climatice. Și, deasupra tuturor, mai lovește și criza sanitară, declanșată de pande­mie. E o acumulare de prea mulți nori negri. Scriitorul din mine însă, care cunoaște mai bine resorturile pro­fun­de ale ființei umane, îmi spune că omul este totuși o ființă miraculoasă, inepuizabilă, capabilă să găsească în ea resurse pentru a depăși astfel de mo­mente. De altfel, scriitorul și jurnalistul se hrănesc unul dintr-altul. Scriu un teatru de natură să suscite reflecție, să incite la acțiune. Mult timp am scris despre dictatură, despre utopii, despre spă­larea pe creier, acum scriu despre dra­mele emi­gra­ției, despre ideologii. Cred în acest tea­tru docu­men­tar și în puterea lui de a provoca re­velații și a trezi con­ști­ințe.

„Ea este scenografa”

– Aș zice că inspirația nu vă lipsește, la câte se întâmplă în jur.

Toamnă bucovineană

– N-am așteptat niciodată inspirația ca să scriu, când ești în mișcare, ea vine mereu. Dai cu capul de ea. Eu mă trezesc și merg în fiecare zi să lucrez două ore în cafenea, apoi iau metroul și mă duc la ra­dio, acolo scriu articole și-mi fac emisiunile, seara mă duc la teatru, văd oameni. Dacă vine o vacanță, plec imediat din Paris. Dacă mi se montează un spectacol într-un oraș, mă duc să descopăr nu doar orașul, ci un întreg univers. O viață trăită așa e o sur­să inepuizabilă de idei. Am me­reu mai multe șantiere în com­puterul meu: 3, 4 piese începute, 2 romane în paralel, câteva poeme notate cu pixul pe un carnet…

– Să ne întoarcem puțin la vârsta aceea lipsită de griji, din foto­gra­fie. Cât de îndrăgostit era Ma­tei Vișniec la 16 ani?

– Era deja foarte îndrăgostit. Li­teratura îmi descoperise această bucurie de a comunica într-un anume fel și mă făcuse să am o anu­mită relație cu iubitele mele. Totul începea între noi de la cuvânt, de la scris, de la literatură, de la ex­plorarea comună a acestor teritorii. Aș zice că eram permanent puțin îndrăgostit și asta a continuat așa, până în 1990, când m-am întors prima oară în România, la Piatra-Neamț, unde mi se monta piesa „Bine, mamă, ăștia povestesc în ac­tul doi ce se întâmplă în actul întâi”. Acolo am dat de o tânără scenografă, care tocmai ieșea din școala de Arte Plastice, Andra Bădulescu e numele ei, și prima ei scenografie era chiar piesa mea. Ne-am în­tâl­nit în sală, la o repetiție generală. S-a așezat lângă mine, regizorul mi-a spus: „Ea este scenografa” . M-am uitat la ea, avea o strungăreață, pe care și fiica noastră, Joèla, a moștenit-o, i-am vă­zut zâm­betul și m-am îndrăgostit pe loc, definitiv.

– Și iată-vă nedespărțiți nu doar în viață, ci și în aventurile teatrale.

– Așa e. De 31 de ani creăm împreună cărți, creăm împreună spectacole, lucrăm împreună în mai multe țări, pe mai multe continente. Norocul e un element complicat în viața omului, e greu de întâlnit, uneori îl aștepți, alteori îl provoci. Mie viața mi-a rezervat un noroc fabulos. Dacă adoles­centul din poză s-ar putea uita în viitor, ar rămâne cu siguranță cu gura căscată și ar exclama uimit: „Chiar asta îmi pregătește viața?”

Foto: LOUIS MONIER (2), LUANA POPA

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian