„Fenomenul Bistrița” – GAVRIL ȚĂRMURE (Muzician și manager cultural): „Nădăjduim că am pus și noi umărul la ridicarea culturii române”

Când vorbim de „manageri”, ne gândim la afaceriști. Oameni care știu să pună lucrurile pe roate, să facă rost de bani și să scoată căruța din șanț. Iar când gestul sal­vator privește cultura, e cazul să ne scoatem pă­lăria în fața lor. O asemenea „minune” se petrece, în zilele noastre, la Bistrița-Năsăud. Am fost și-am văzut. Muzician la origine, dar om tenace și eficient, Gavril Țărmure a impulsionat viața artistică a orașului, devenit un veritabil pol de cultură al nor­dului românesc. O „rețetă” pe care am fost curioși s-o aflăm și s-o „dăm” mai de­par­te.

Cultură la turație maximă

– Domnule Țărmure, sun­teți absolvent de Conser­vator și ați fi putut face o carieră ar­tistică. Ce v-a făcut să în­clinați către funcția de manager la Direcția Casei de Cultură din Bistrița?

– Da, sunt absolvent al Con­servatorului de muzică și arte plastice „George Enescu” din Iași. Dar în 1983, când mi-am ter­minat studiile, toate orașele mari erau închise printr-un decret al lui Ceaușescu. Degeaba stu­diasem trombonul de la 10 ani, pentru că porțile filarmonicilor erau zăvorâte. To­tuși, ni s-a dat posibilitatea să intrăm în învă­țământ, așa că m-am dus la Dej, un oraș mai aproape de casa mea. Am crezut că rămân acolo vreo câțiva ani, ani care s-au făcut în cele din urmă cam multi­șori, până la Revoluție. Apoi, în 1993, am venit la Bistrița, la Inspectoratul pentru cultură, pentru că se întâmplau evenimente atră­gătoare. Se con­sti­tuise deja o echipă „tare”. Era criticul de artă Mircea Oliv, mai veniseră pictorii Marcel Lupșe și Vasile Tolan, dar nu aveau niciun om de mu­zică. Și Mircea Oliv a insistat să vin eu. Am venit. Ce se întâmpla la Bistrița era spectaculos și frumos. În timp ce în aproape toate județele din țară a con­tinuat și după 1990 un fel de Cântarea României, la Bistrița s-a produs o ruptură. Am­prenta ceau­șistă de pe majoritatea evenimentelor culturale se topise, într-un spirit avangardist autentic. La Bis­trița, începuse un program în care valoarea prima. Iar asta mi-a plăcut mult. De altfel, încă înainte de Revoluție, Bistrița era frec­ventată de mari per­sonalități ale culturii noastre, persecutate sau marginalizate de comuniști: Ni­colae Steinhardt, Alexandru Paleologu, Mihai Șora. Veneau des și Andrei Pleșu sau Gabriel Lii­ceanu. În anii ‘80, în­cepea să se închege la Bis­trița o atmosferă cultu­rală curată și densă. Totul a continuat la turația maximă, după 1990. Dar nu după multă vreme, s-au petrecut schimbări în politica românească, a câștigat patrulaterul roșu, și la nivelul Consi­liilor Județene a fost scos de la naftalină tipul de program cultural cu iz co­mu­nist. Doi ani am rezistat sub o conducere peu­ne­ristă, după care am fost dat afară din serviciu, dar i-am dat în judecată, și pe vremea Convenției De­mocrate, am de­venit consilier șef la Inspec­toratul pentru cultură. Iar în 1996, ca să pot orga­niza eu însumi pro­grame, am înființat „Fundația Societatea de concerte Bistrița”, care anul acesta a împlinit 25 de ani.

Sinagoga artelor

– Din ce se compune această veritabilă feudă culturală bistri­țeană pe care o stăpâniți?

– Prin această so­cietate am vrut să suplinesc lipsa ins­tituțiilor mu­zi­cale profesioniste din oraș, din­tr-un anume timp. Și am creat o sta­gi­une mu­zicală per­manentă, ca­mera­lă și simfonică, mai întâi cu un vo­­lum de con­certe destul de mic, vreo 25 în pri­mul an, după care, în 2019, or­ga­nizam la Bis­trița 70 de concerte camerale și simfonice pe an.

– Incredibil! Adevărată vrăjitorie!

– Nu sunteți departe de adevăr. În anul 2005, am preluat Sinagoga din Bistrița, printr-un con­tract de comodat de la Comunitatea Evreiască. O clădire cu o arhitectură superbă, dar care se ruina. Tencuiala era căzută, acoperișul era spart și ploua în ea. Am restaurat sinagoga și i-am con­ferit o destinație culturală. Și am descoperit ime­diat că acest edificiu are o acustică fenomenală. A fost construită în 1856 și nu se mai orga­ni­zează slujbe religioase în ea, întrucât nu mai există, după lege, zece bărbați evrei în Bistrița, ca să se poată deschide Tora. Azi, Sinagoga este cel mai frecventat spațiu cultural din orașul Bistrița. Adunate una lângă alta, în ea își au locul nu doar seratele muzicale, ci și statui cioplite în granit de cei mai mari sculptori ai noștri de azi, de la Marian Zidaru până la Mircea Ro­man. Ele vor popula tot orașul. Curtea generoasă a Sinagogii este doar un avan­post pentru ele. Dar sun­tem mândri și de inte­riorul clădirii. Când am re­făcut Sinagoga, pictura ei murală nu s-a mai putut restaura integral și l-am ru­gat să ne-ajute pe priete­nul meu, marele pictor Ștefan Pelmuș. Cum pictează el nu mai pictează nimeni. Este un ar­tist unicat. Fiecare lucrare a lui e un basm înci­frat, fabulos. Cum sunt și acestea ce strălu­cesc pe pereții Si­nagogii.

Un public de excepție

– Ați fost apreciat de concetățeni pentru aces­te inițiative de excepție, d-le Țărmure? Dar de autorități?

– Inițial, s-a zis că ceea ce fac e fără rost, pentru că nu avem public, e orașul mic și cu puțin interes pentru muzica clasică. A fost o spaimă fără motiv. Sinagoga, la concertele de muzică de cameră, este plină și avem 200 de locuri în bănci. Marii artiști ai pianului și flautului, Va­lentin Gheorghiu și Au­relian Octav Popa au con­certat aici și au remarcat, uimiți, că publicul din Bistrița este la fel de exigent și cultivat cum e cel din București. Un public de excepție, care m-a sti­mu­lat în acțiunile mele. Pen­tru el am adus cam tot ce e mai bun în România și în Europa. Până și dirijori mari au venit la Bis­trița și au dat con­certe simfonice extraordinare.

– Nu v-ați oprit la muzica simfonică. Feuda dvs. culturală a cuprins și muzica populară. Ați promovat-o și pe ea, cu osârdie, d-le Țărmure…

– Mi-am dorit tot cu multă ardoare și ac­tivități din zona folclorului. Am vrut să des­țelenesc mu­zica tradițională românească, fol­clo­rul auten­tic, de formele lui poluate. Azi, televi­ziunile comer­ciale dau pe post non stop tot felul de făcături decorative, fără vreo le­gătură cu pro­funzimea cântecului țără­nesc. Ca replică, am or­ga­nizat sistematic concerte de muzică tradițională. La început, prin anii ‘96-’97, făceam câte 8-9 con­certe pe an cu Grigore Leșe. De altfel, i-am editat lui Leșe și primele lui CD-uri din România, i-am organizat concerte și confe­rințe, spre disperarea cântăreților de muzică popu­lară futilă. Când dai de „Grupul Iza” din Hoteni, de Nicolae Pițiș sau de Vasile Șoporan, ai sentimentul că te apropii de obârșie. Tu­turor le-am scos discuri, la fel și Elenei Purja, marea interpretă de la noi din județ, și ma­mei sale, Tudora Purja, două cântărețe feno­menale.

– Nici muza poeziei nu v-a lăsat in­diferent…

– Am înființat Editura „Charmides”, pentru a le oferi poeților posibilitatea de a-și scoate o carte. I-am editat pe An­gela Marinescu, pe Ion Mure­șan, care e favoritul meu, pe Ioan S. Pop, Dan Co­man, Marin Mălaicu sau pe Ștefan Ma­nasia. Lui Ion Mureșan sunt mândru și fericit că i-am scos cinci cărți. Editura noastră, specializată pe poezie, are un spirit critic benefic. Veleitarii nu au loc să publice la noi. Pe cale de consecință, am înființat de ani buni și un „Festival Internațional de Poezie și Muzică de cameră”. Am vrut să îmbinăm cele două genuri despre care se spune că nu mai au căutare. Și iată că la Festivalul din vara aceasta, care a ținut cinci zile, au fost în fiecare seară cel puțin 300 de oameni. Ideea că tinerii nu mai citesc și nu-i mai inte­resează cultura e neadevărată. Au venit la festival spectatori din toată țara. Noi, la rândul nostru, ne străduim să aducem în fiecare an me­reu alți și alți poeți. Singurul invitat perma­nent este Ion Mureșan. Îmi este prieten de când eram foarte tineri și, în același timp, este și mare poet. Am dreptul, în calitate de director de festi­val, să am un favorit. Și orice întâlnire cu Ion Mu­reșan este un spectacol de gală.

Pictorii de pe malul apei

– În vara aceasta, am avut prilejul să ajung la tabăra de pictură de la Colibița, un alt proiect pe care l-ați manageriat cu suc­ces. Priveliști de vis, artiști fericiți, cu șeva­letele așe­zate pe mar­ginea unui lac…

– Artele plastice mi-au devenit o preocupare specială după 2001. Atunci am organizat un prim simpozion de pic­tură la Colibița, cu pictori im­portanți ai Ro­mâniei, ca Florin Ciu­botaru, Gheor­ghe Anghel, Horia Paștina și Mihai Sârbulescu. Iar ei au fost așa de încân­tați de ceea ce a rezultat, că anul următor mi-au comandat, ca să zic așa, să or­ganizez alte și alte tabere de artiști. Și de atunci, am făcut măcar două-trei serii pe an de pictură. Tot în spațiul sinagogii, am amenajat o ga­lerie de artă, unde organizăm și expoziții. Spa­țiul acela este și depozit pentru colecția noastră de picturi. Sunt peste 1500 de opere, adunate în 20 de ani, de când organizăm tabere. O colecție foarte serioasă. Cu aceste 1500 de tablouri, do­resc să înființez un „Mu­zeu de artă contem­po­rană” la Bistrița. Sper că voi reuși.

– Mircea Cărtărescu, cel mai cunoscut scri­itor român, și-a lansat ultima carte la Bistrița. Aveți patru librării în oraș. Este publicul bistri­țean mare devorator de literatură?

– Publicul ia ce îi oferi. Dacă tu îi propui nu­mai tâmpenii, va crede că tâmpeniile sunt bune, dacă îi propui lucru de calitate, se va obișnui cu acest lucru de calitate. La Mircea Cărtărescu oa­menii au stat la rând și în stradă. Și apoi, la poezie avem condeieri străluciți în oraș: Dan Co­man, Marin Mălaicu, Ana Dragu… Dacă ai repere înalte, izbutești. Cine a venit aici vrea să vină și a doua oară. Bistrița este un loc bine­cu­vântat pentru artiști.

Omagiu culturii române

– Pare să vă simțiți împlinit la Bis­trița, d-le Țărmure. Înger de veghe asu­pra culturii orașu­lui…

– Aici, în Bistrița, mi-am găsit rostul. Nu am vrut să mă duc la Cluj, care avea și Operă, și Filarmonică, și Aca­de­mie de Muzică. Mi-au plăcut efervescența orașului, cultura lui bine sedimentată. O noblețe rafinată prin timp. Și am și prieteni aici. Prieteni mulți, cu care mă mândresc. Și avem și public iubitor de cultură, care vine la toate evenimentele noastre. Mă simt flatat și fericit.

– Nici urmă de complexe provin­ciale…

– E bine să ne reamintim uneori că mari gân­ditori ai lumii au trăit în pro­vincie. Și Heidegger, și Hegel, și Bach… În anii pe care-i trăim, nu mai există un centru care dictează. Nici la noi, nici în Eu­ropa. Pe lângă București, există Clu­jul, Iașiul, Timișoara… Dar eu pentru Bucu­rești am o nostalgie specială. Am ur­mat cursu­rile Liceului de muzică „Di­nu Lipatti”, de la zece ani, până în clasa a 10-a, când m-am mutat la Liceul de Muzică din Cluj. Bucureștiul pentru mi­ne înseamnă o capitală autentică, are o putere de gravitație excepțională. Sigur, în jurul metro­polelor gravitează și ce-i mai bun, dar și ce-i mai rău. Este important să ai discer­nă­mânt și să-ți alegi ce te interesează mai mult de acolo. Până la urmă, tot ce-am făcut noi aici, la Bistrița, este un omagiu pe care îl aducem întregii cul­turi române. La ridi­carea căreia poate că am pus și noi umărul, în­dră­­gostiții de frumos de la Bistrița.