O dimineață cu… DAN DINU (Fotograf): „România e una dintre cele mai sălbatice țări din Europa. Și bine ar fi să rămână așa!”

Este unul dintre cei mai cunoscuți și a­pre­­ciați fotografi de natură din Ro­mânia și întemeietorul uneia dintre cele mai vechi școli de fotografie de natură din țara noas­tră. Adevăratul său merit stă însă în faptul că de două decenii străbate dealurile, câmpiile și pă­durile României, ca să fotografieze frumusețile ei. O muncă neprețuită, care anul aces­ta s-a con­cretizat în cel mai mare proiect de fo­to­grafie și film documentar de­di­cat naturii din țara noastră: „Ro­mânia Sălbatică”. O dimineață cu un îndră­gostit de România, care nu s-a săturat nicio clipă „să privească natura în ochi”.

La întâlnire cu balena albastră

– Bună dimineața, Dan, pe un­de mai umbli?

– Bună dimineața, Dia, sunt în Lunca Mure­șului.

– În plină ședință foto?

– Nu, nu, de data asta mă aflu aici fiindcă diseară vom avea o proiecție neconvențională a filmului „România sălbatică” chiar în Parcul Natural. Sunt deci înconjurat de un peisaj superb, de toată aceas­tă luncă inundabilă, cu mici insule de ve­getație, în care e o plăcere să te plimbi.

– Filmul tău nu a pornit de la pasiunea pentru cinema, ci de la mai vechea ta pasiune pentru natură. Cum a început?

– Înainte să devin fotograf, aveam și eu un job normal, ca toți oamenii, cu multe ore de birou. Dar, oricât de rupt eram la final de săptămână, sâmbătă dimineață mă trezeam la prima oră și plecam pe munte. Natura era o eva­dare, o chemare misterioasă, ale cărei ră­dăcini sunt de găsit mult mai departe, în copilă­ria mea, pe vremea când răsfoiam din scoarță-n scoarță Atlasul Zoologic, cu ochii la fiecare animal în parte.

– Iar mai târziu ai ajuns să le cunoști „în direct”…

– Sentimentul cel mai puternic de recunoștință l-am avut când, în timpul unei călătorii în Islanda, am avut ocazia să văd și să fotografiez balena albastră, animalul suprem pentru mine, ceva de neimaginat.

– Un fel de răsplată după o lungă așteptare?

– Cam așa. Mi-a plăcut mereu să cred că cele mai bune fotografii nu le faci tu, ci îți sunt oferite, vin atunci când le meriți sau când ești pregătit să le pri­mești.

„Nu mi-a fost niciodată frică de animale”

– Tu cât timp petreci pe teren, să foto­gra­fiezi?

– În ultimii trei ani, de când am început să lu­crăm într-un ritm mai alert la film, am pe­trecut cam 300 de zile în na­tură. Asta în­seamnă că, din trei ani, unul a fost exclusiv pe teren.

– Mult!

– Da, dar ai nevoie de timpul ăsta, fiindcă natura se lasă greu des­coperită.

– Și cum te pre­gătești pentru dimi­ne­țile tale pe teren? Cum lupți cu somnul, cu frigul, cu așteptarea?

– E chestie de an­trenament. E adevărat, dormi destul de puțin, fiindcă nu vrei să pierzi anumite perioade ale zilei care sunt de maxim interes, dimineața și seara, când e cea mai bună lumină, iar animalele sunt mai active. Sunt multe drumuri obositoare pe care le faci de zeci de ori într-un an, doar ca să ve­rifici camerele fixe lăsate în pădure. Bați de atâtea ori același traseu, noroc că natura nu e niciodată la fel. Mai vezi un animal, mai des­coperi niște insecte, mai vine peste tine o ceață sau o ploaie. Îmi place să spun că ce nu dorm va­ra recuperez iarna. Te obișnuiești cu oboseala, mai greu te împaci cu așteptarea, cu frustrarea că ești într-un loc în care știi că sunt animale, dar exact când ești tu acolo nu se întâmplă nimic.

– Dar frică de sălbăticiuni ți-a fost vreo­da­tă?

– Nu mi-a fost niciodată frică, deși am stat aproape de foarte multe animale sălbatice, nu doar în pădurile noastre, ci peste tot. Am stat lângă lei în savană, am stat lângă tigri într-o ma­șină descoperită în India. În parcurile naționale din Statele Unite, unde acum câțiva ani am avut un proiect, eram înconjurat la un moment dat de șase urși negri, pe care îi fotografiam, dar m-au lăsat în pace. Sigur, nu stau foarte aproape, fotografiez de la distanță, cu teleobiectivul, nu mă apropii de ele, oricât de prietenoase ar părea și nu încerc niciodată să le hrănesc.

„Pădurea nu doarme”

– Ce vezi în jurul tău acum? E ceva de foto­grafiat în Luncă?

– Nu mă prea inspiră la fotografiat momentul ăsta. E o zi senină, sunt într-o pădure deasă, contrastul ăsta de lumini și de umbre atât de pu­ternic face să nu fie prea spectaculos peisajul. De aia e nevoie să te trezești cu noaptea-n cap.

– Dar dimineața, devreme, cum e? Cum e când se trezește pădurea la viață?

– Pădurea nu doarme niciodată. Aș zice, din contră, că noaptea e mult mai vie, mai plină de foș­nete, mai forfotitoare. Abia spre dimineață pădurea se liniștește un pic, ca apoi să fie brusc străbătută de un cântec de minuniță (o bufniță pitică n.r.), căreia din altă parte îi răspunde un sturz. Sau poate câteva păsări mai mici, cu ciri­pituri mărunte. Încep apoi să apară cocoșii de munte, îi auzi întâi prin copaci, apoi coboară, îi auzi pe jos cum bat din aripi și-ncep să-și facă dansul. Și așa, cu fiecare sunet în plus, noaptea se ridică de pe pădure. Am trăit și am filmat tot ce vă po­vestesc, într-o dimineață, devreme, în Bucovina, și am lucrat mult la partea de montaj, ca să reproducem întoc­mai starea asta de crepuscul.

– „România sălbatică” tocmai a intrat și pe marile ecrane. De ce ar merita să mergem să-l vedem?

– Pentru că e un film care ne poate face să ne reîndrăgostim de natură, dacă am pierdut acest sentiment, sau să o descoperim, dacă nu am făcut-o încă. Cine va avea curiozitatea să-l vadă va pleca de la cinema cu multe emoții puternice și cu certitudinea că avem încă multă natură în România care trebuie protejată.

– Dar cât de sălbatică e, de fapt, România, Dan?

– Foarte sălbatică. România e una din cele mai sălbatice țări din Europa. Și bine ar fi să rămână așa. Carpații noștri sunt extrem de variați, mult mai variați ca Alpii, care sunt cam la fel, din Italia până-n Elveția. Avem Dunărea și avem Delta, o bogăție uriașă, cea mai mare zonă umedă din Europa, unde se găsesc mai bine de jumă­tate din speciile de păsări ale conti­nentului. Și apoi, avem aceste mici bijuterii transilvănene, aceste pajiști pline de flori, de fluturi, de insecte, sunt unele din cele mai bogate pajiști din lumea întreagă. Nu, Ro­mânia nu și-a pierdut frumusețea de altădată. Din contră. La noi, natura nu e un muzeu, ca-n Vest. E încă vie și fascinantă. Are încă foarte mul­tă emoție.

„Privește natura în ochi!”

– Dacă tot vorbești de emoție, pe tine ce mo­mente, în toți acești ani, te-au lăsat cu sufletul la gură?

– Am să-ți povestesc două, unul de la începutul proiectului, de acum zece ani, altul chiar de la final. Primul s-a întâmplat în Piatra Craiului, în­tr-o zi toridă de iulie, în care am coborât de pe creastă spre un izvor, fiindcă rămăsesem fără apă. Am avut acolo parte de un moment de tandrețe absolut superb, între o capră neagră și iedul ei, pe care, cu un tușit, l-a chemat mai aproape, ca să se simtă în siguranță, și pe care l-a îmbrățișat cu gâtul, dacă se poate spune așa. Imaginea făcută atunci a fost emblema părții fotografice a pro­iectului. Al doilea moment l-am trăit chiar anul acesta, în martie, când filmul și albumul foto erau pe ultima sută de metri. Trăiam frustrarea că nu reu­șisem să am niciun cadru cu un râs sau un lup. Stătusem multe ture la pândă, dar de fiecare dată în zadar. La invitația unui prieten, am făcut o ulti­mă încercare. După două zile în care am stat câte 12 ore nemișcați, în frig și zăpadă, într-un cort de camuflaj, exact cu câteva minute înainte să strân­gem tot, am auzit cum râsul își chema femela. L-am văzut venind, s-a așezat în fund la trei metri de noi, s-a uitat exact în ochii mei și mi-a oferit portretul care a devenit imaginea de afiș a filmului. Privirea pe care am schimbat-o atunci mi-a inspirat și sloganul „Privește natura în ochi”, dar mi-a lăsat și un sentiment puternic de respon­sabilitate. O datorie față de emoția pe care mi-a oferit-o acel animal, să am grijă mai departe de lumea lui.

– Ce simți când fotografiezi, Dan? Cum tră­iești momentele de așteptare?

– Mă simt golit de orice fel de reacție, corpul și mintea intră într-un soi de automatism. Sunt atât de atent la moment să nu-l ratez, încât emoțiile le simt cu adevărat abia după ce se termină tot. Și nu vreți să știți cum se combină frigul cu adre­na­lina…

– E și ceva adictiv?

– Cu siguranță. Nu fumez, nu beau cafea, tre­buia să-mi găsesc și eu o dependență.

– Dan, ce-ți dă natura și nu-ți dau oamenii?

– O să-ți răspund invers, spunând că nu cred că există ceva ce-ți pot da oamenii și nu-ți poate da natura. Chiar și sentimentul de dragoste, de apar­tenență, de acasă, chiar și astea sunt de găsit peste tot în natură. E ca o reconectare la o parte a noastră ancestrală, la un fond al nostru primitiv. Ideea asta că noi trebuie să salvăm natura e foarte or­golioasă și scapă din vedere ade­vărul că, în cele din urmă, natura e cea care ne salvează pe noi.

Foto: MARIUS BLANĂ (1), DAN DINU (4)