IRINA SÂRBU (Actriță, cântăreață de jazz, mamă fericită) – „Mi-am schimbat sufletul un pic”

„Mâine o să fie mai bine”

– Am traversat o vară nu tocmai uşoară şi nici toamna nu dă semne de liniște: Covidul își face în continuare de cap, nemulțumirile cresc… Cum te descurci, Irina?

– Sunt fericită, Ines. Poate părea ciudat ce spun, dar faptul că lucrurile au început să se mişte din nou înainte, spre ceea ce con­sideram că era altădată normal, pe mine mă face mai optimistă. Sigur, aceşti aproa­pe doi ani de luptă cu pandemia n-au fost de­loc ușori. La în­ceput, am fost și eu destul de confuză, de speriată, dar mi-am regăsit echilibrul. Ce-i drept, am avut și noroc: în toamna lui 2019, m-am an­gajat ca pro­fe­soară de tehnică vocală la UNATC, secţia Actorie, pe care o absolvisem și eu în 2006. Mare onoare și bucurie să fiu colegă cu… foștii mei pro­fe­sori din studenție. A fost ca o an­coră pentru mine, atât din punct de vedere financiar, cât și moral. E grozav să fii, la greu, printre ai tăi. So­li­daritățile astea umane sunt salvatoare. Profe­so­ratul, deși practicat online, a reprezentat o preocu­pare foarte serioasă, care m-a menţinut în priză. În paralel au fost şi alte proiecte care mi-au menţinut tonusul mental şi emoţional: am înregistrat două melodii alături de trupa „Ad Li­bitum Voices”, am filmat o piesă online, în cadrul proiectului „Micro Teatru” (sus­ţinut de Teatrul Avangardia), am dat un concert caritabil, din sufrageria de-acasă (pen­tru Fundaţia „Hope and Homes for Children”), am continuat și pro­iectul „Lecția de Jazz”, de la Ate­neul Ro­mân. De ase­menea, am lucrat și ca să-mi com­pletez reper­toriul, pentru că, în perioada asta, mi-am schim­bat sufletul un pic şi mi-am dat seama că simt nevoia să aleg altfel de piese pentru el. Am lucrat şi pentru un nou album, „Ethnotic Pro­ject”…

– Pe-acasă ai mai stat, cu atâtea proiecte?

– Am stat, slavă domnului, ba chiar mi-am descoperit şi un talent ascuns: am dat în pasiunea bucătărelii! Am evoluat semnificativ pe frontul ăsta, experimentând tot felul de reţete, din ce în ce mai complicate, care – mare fericire! – au pri­mit „ştampila de calitate” a Anei, fetiţa mea. Am avut însă grijă ca niciuna dintre noi să nu se în­graşe, trebuia neapărat să ne păstrăm în formă! De fapt, peste tot ce ţi-am spus până acum, legat de pe­rioada de pandemie, cel mai important a fost că am putut să stau minut de minut cu Ana mea. Asta a fost cea mai mare bucu­rie, dar şi cea mai solidă ancoră de echi­libru. Ală­turi de firea mea optimistă, care mă-ajută să mă bucur mereu și să sper, pre­zența fe­tiței mele m-a scos din pandemie cu su­fletul senin, cu credinţa că „mâine o să fie mai bine” şi cu o poftă nebună de a lu­cra.

Fericire cu „a”: Ana

– Cum ai ferit-o pe Ana de spaimele pan­­demiei? A fost greu să-i explici unei fetiţe de doar 5 ani de ce toată lumea începuse să poarte mască, de ce nu avea voie în parc și la joacă?

– Din fericire, Ana este o fire foarte adap­tabilă, și n-am întâmpinat niciun fel de dificultăţi în a o face să accepte modificările de program im­puse de pande­mie. I-am ex­pli­cat cum stau lu­cru­rile, la nivelul ei, apoi ne-am văzut de viaţă: am făcut „şcoală” împreună, am început s-o învăţ al­fa­betul, puţină mate­ma­tică, adunări şi scăderi, am cân­tat. Ana a început să în­veţe pianul de la 4 ani, dar cântă şi cu vocea, şi încă foar­te bi­ne. Ne-am cum­părat o masă de ping-pong, ne-am cumpărat leagăne, am des­co­­perit tot felul de jocuri noi, de memorie, de stra­tegie, de inteligenţă… Am făcut totul ca să tre­cem cât mai uşor de pe­rioa­da asta, am câștigat în încre­de­re și iubire. Nu e puțin.

– Dorești ca Ana să devină, și ea, o jazzistă de elită, ca mama ei?

– Da, chiar că a început să mă concureze! Nu glumesc. Am cântat împreună, acompaniate de o întreagă orchestră, la Ateneul Român. Am inter­pretat „Duetul pi­sici­lor”, de Gioa­chino Rossini, la care am lucrat foarte mult și care i-a ieșit foarte bine. A fost o ade­vărată performanță pentru o fe­tiță care nu împlinise încă vârsta de cinci ani! De asemenea, am cân­tat împreună în con­certul dat în be­ne­fi­ciul Fundației „Hope and Homes for Chil­dren”, iar la „Grădina culturală Breb”, din Mara­mu­reș, a cântat și ea trei me­lodii popu­lare. Pu­blicul a apla­u­dat-o și a cântat alături de ea. Ana e pasionată de jazz, o adoră pe Maria Tă­nase, dar îl iubește și pe Michael Jack­son. E un copil cu mult potențial în muzică, însă, cel mai mult și cel mai mult, ei îi place să deseneze și să picteze. De altfel, mi-a și declarat că vrea să devină pictoriță, ceea ce nu m-a surprins: e chiar talentată. Noro­cul meu! Eu habar n-am să desenez. Ana poate să fie un bun început.

– Irina, spuneai mai devreme ceva despre suflet. S-ar fi schimbat ceva…

– În iulie, am împlinit 38 de ani, o vârstă ma­tură, dar și superbă, de care nu mă simt apăsată deloc. Dar acest nou an adăugat mi-a adus și o modificare interioară, am devenit mai melan­co­lică, mai sentimentală, simt nevoia să mă în­drept, atât în muzică, cât și în teatru, către teme mai grave, poveşti mai dramatice, poveşti de iu­bire. Înainte, îmi alegeam doar piese rapide, ha­ioase, pline de viaţă şi bucurie, dar acum simt ne­voia să adaug şi balade, poveşti de dragoste. Văd în jurul meu că dragostea a devenit com­pli­cată. Pandemia ne-a pus sentimentele la încer­ca­re. Sunt o persoa­nă empatică, asimilez foarte re­pede stările sufle­tești ale altor oameni, mă im­pre­sionează, dar mă și inspiră. Simt cum le preiau, ca artist.

– Care a fost cea mai importantă lecţie pe care ai învăţat-o în perioada asta, de când ne-a cotropit pandemia?

– Că familia e cea mai importantă. Să petreci timp cu familia. Un timp în care să fii realmente prezent, nu doar să te afli fizic alături de ai tăi. Și-am mai învățat ceva prețios: că putem să trăim şi fără să alergăm! Putem să ne oprim din ritmul nebunesc care ne guverna existenţele înainte şi să trăim mai simplu, mai aşezat, mai aproa­pe unii de ceilalţi. Sunt curioasă ce se va întâmpla în conti­nuare: ne vom reporni toate motoarele deodată? Vom apăsa acceleraţia la ma­ximum? Ne vom în­toarce la ritmul exagerat de alert sau vom găsi o cale de mijloc? Eu, în mod cert, sunt pregătită să revin la treabă „cu normă întreagă”, dar parcă aş vrea să mai şi păs­trez ceva din calmul zilelor din perioada de pan­demie. Deja am avut o vară plină şi un început de toamnă nesperat de activ, care mi-au făcut foarte bine după atâtea luni şi luni şi luni de aş­teptare, dar m-am bucurat enorm și de zilele de relaxare, când am mers cu Ana la mare, la Vama Veche, și am lenevit pe nisipul de la „Plaja de carte”.

Bucureștiul, mai presus de orice

– O nouă modă bântuie lumea: mutatul la țară. Ți-a trecut vreodată prin minte că ai putea trăi departe de oraș? Să-ți schimbi profesia și să părăsești Bucureștiul?

– Nu, nici vorbă! Eu am ştiut mereu, în inte­rio­rul meu, că vom reuşi să ieşim din nou la lu­mină. Am trăit cu încrederea că e imposibil să se termine tot, să se termine definitiv cu arta, fiindcă în orice fel de vre­muri, oa­menii au nevoie de muzică, de teatru, de po­veşti… E ade­vă­rat, n-am ştiut când se va ter­mina cu restric­ţiile, dar nu mi-a trecut prin minte să încerc să mă reprofilez. În ceea ce priveşte ideea de a părăsi Bucu­reştiul, am lu­at-o în consi­derare, în­să doar preţ de vreo câteva zile. N-aş putea să fac asta. Iubesc prea mult Bucureștiul! Iubesc forfota Bucu­­reştiului, iu­besc via­ţa mea din Bucu­reşti, îmi place să am Bucu­reştiul ca „tabără de bază”…

– Ce de­clara­ţie de dragoste pa­sio­nală, din partea cuiva care a cres­cut în Cluj!

– Dar m-am născut în Bucureşti! Ai dreptate: am crescut în Cluj şi noi, ca familie, suntem arde­leni. Eu am primit o educaţie ardele­nească, o educaţie mai aşezată decât aici, în Regat, şi su­fletul mi-e incontestabil de ardelean, însă com­binaţia asta, suflet ardelenesc şi trai în Bucu­reşti, o simt perfectă pentru mine. Mi-am recon­firmat simţământul ăsta în vară, la mijlocul lui august, când am fost invitată la Breb, în Mara­mureş, să cânt la un fel de festival rustic, deja cu tradiție: „Grădina culturală Breb”, organizat de o familie minunată, – Roxana şi Florin Vale, care au renunţat la viaţa de corporatişti în Cluj şi s-au mutat la ţară, în Breb. Este un loc cu adevărat su­perb, unde au pus pe picioare o gospodărie să­nătoasă, iar acum trăiesc din turism. Și, o dată pe an, pun la cale, în grădina casei, această întâlnire muzicală. Au o scenă din lemn, spectatorii care vin de prin toată zona (de la Cluj, Baia Mare, Sighet etc.) stau pe baloţi din paie, iar drept decor sunt iarba şi cerul cel larg… Auzisem despre acest eveniment, dar anul ăsta a fost prima dată când l-am şi trăit: am mers şi am cântat. Am stat acolo patru zile, mi-a plăcut tare mult și m-am gândit: dacă aş face şi eu la fel? Dacă aş pleca din Bucu­reşti şi m-aş muta, aşa, într-un loc ca ăsta, la ţară? Că, sincer, cât am stat acolo, la Breb, am avut sen­zaţia c-am trăit în paradis! Totuşi, după patru zile de gândire, am ajuns la concluzia pe care ţi-am spus-o deja! Nu pot părăsi Bucureștiul! Pasul ăsta poate c-o să-l fac la vârsta pensiei.

– Pe unde-ai mai fost în vara şi în toamna asta?

– Am avut mai multe concerte în București: am cântat la „Godot Teatru”, care s-a redeschis du­pă aproape doi ani, dar am călătorit destul de mult și prin țară: am fost la „Deva Magic Summer”, un excelent festival de jazz, blues și crossover; am avut parte de o experiență inedită și absolut splen­didă la cea de-a doua ediție a „Jazz Cave Festi­val”, un eveniment care se ține în Peștera Ia­lo­miței, din Munții Bucegi; am fost și la Buzău, la „Jazz la conac”; am mers și la Brașov, la „Jazz la Bastion”, unde am cântat la Bastionul Artiștilor; de asemenea, în septembrie am ajuns și la Mânăs­tirea Turnu, din județul Prahova, unde am sus­ținut un concert caritabil. Peste tot, publicul a fost nu­meros, extrem de re­ceptiv, a cân­tat și a bătut ritmul îm­preună cu noi… S-a simțit cu ade­vărat că oamenii au ne­vo­ie de artă. Cu­vin­­tele nu pot să re­dea bucuria îm­păr­tășită de noi, cei de pe scenă, cu oa­me­nii din public! E magic, de-a drep­tul, cum circulă dra­gostea, respec­tul, aten­ția!

România fierbinte

– Cu alte cu­vin­te, „doar de bi­ne” despre ro­mâni?   

– Sentimentul cel mai puternic pe care l-am simțit in­tens în perioada a­ceasta a fost soli­da­ritatea. Solida­rita­tea ne-a ajutat să supraviețuim co­mu­nismului și ne ajută și-acum să depășim pandemia și neliniștile care ne înconjoară. Sun­tem umăr la umăr, poate fără să știm. Dar suntem! Asta e ceea ce ne ajută pe noi, românii, și ne și diferențiază de multe alte popoare: spiritul colec­tiv. Faptul că ne-am păstrat grija și dragostea față de semeni, faptul că ne pasă de neam și de prie­teni, ba chiar și de ve­ci­nii apropiați. Socia­bili­tatea, empatia și solida­ri­tatea la noi încă sunt vii, iar asta ne dă puterea de a ne adapta mai ușor la cele mai diverse situații și de a ne păstra speranța. În cea mai mare parte a res­tului lumii, genul aces­ta de societate fie e pe cale de dispariție, fie a dis­părut deja. Rege e ego­ismul. Uite, sora mea tră­iește în America și ea nu are parte de această mi­nu­nată comuniune: acolo oamenii sunt reci, distanți, își văd de ale lor și atât.

– Tu unde te întâlnești cu empatia în toamna asta?

– Oh, sunt prea multe locuri ca să le spun pe larg: operă, concerte de jazz, înregistrări de albu­me, plus lucrul cu studenții mei de la Teatru. Ana a în­ceput și ea școala… Dar mă descurc! Singura pro­blemă reală e că mi-e foarte greu să mă trezesc de­vreme-devreme dimineața. Abia aștept să se schim­be ora. În rest, sunt mulțumită cu viața mea. Cu cât muncesc mai mult, cu atât mă descarc de po­verile sufletești. Muzica și actoria mă ajută să spun ce-am de spus, și ca artist, și ca făptură a lui Dum­nezeu. Cu cât dau mai mult, cu atât mai mult mă încarc cu pasiune, cu iubire și energie! Toam­nă de aur, tuturor citito­rilor acestor mărturisiri!

Foto: IOAN STOICA (3)