În așteptarea canonizării – Părintele VICHENTIE MĂLĂU de la Secu: „Rugăciunea monahului să fie curată ca ceara și fierbinte ca focul”

Părintele Vichentie Mălău a intrat pe porțile bătrâne ale Mânăstirii Secu, la doar șapte ani, și a plecat la Domnul din Mânăstirea Vasiova, la doar 58 de ani. Și ca destinul să-i fie și mai aparte, el a trăit ca monah alături de tatăl lui. Pentru virtuțile sale duhovnicești și pentru dragos­tea sutelor de mii de credincioși care îl iubesc, pă­rin­tele Vichentie Mălău a fost propus pentru cano­nizare. Dar, indiferent dacă va fi trecut sau nu în calendarul ortodoxiei, pentru credincioși, părintele este deja sfânt, iar moaștele sale sunt cinstite de către toți pe­lerinii care trec pe la Mânăstirea Secu.

Cinci, Doamne, și toți cinci

„Nevastă, eu plec la mânăstire să îmi plâng păcatele, că n-am făcut nimic pen­tru sufletul meu”. Va fi fost seară, după muncile care îi storceau de putere și, în lumina aceea a asfințitului, cuvin­tele lui vor fi căzut greu între ei. Erau tineri, aveau o familie frumoasă, cu trei copii, două fetițe și un băiețel. Dar asta nu îi ostoise dorul de Dumnezeu. Nu-l atră­geau nici prietenii, nici horele, nici câr­ciumile din sat. Tăcut și adâncit me­reu în sine, căuta neostenit o cale de a ieși la lu­mină, la un liman nevăzut, pe care ceilalți nici măcar nu îl bănuiau. „Dar de mine nu ți-e milă? Mă lași singură cu trei co­pii? Eu nu am suflet?”, a plâns nevasta. „Atunci mergem amândoi. Eu iau cu mine băiatul, tu fetele”. Și cum a zis el, așa au făcut. Femeia îl știa cel mai bine. Știa că e omul lui Dum­nezeu și că, urmându-i sfatul, aveau să-și împlineas­că viața. Au lăsat totul în urmă, casă, acareturi și neamuri, și au plecat. El și băiatul, la Mânăstirea Secu, ea și cu fetele, peste deal, la Văratec, două limanuri ale liniștirii încăr­cate de rugăciuni.

Eu cred că și-a amintit toată viața clipa aceea, când a trecut, de mână cu tatăl lui, prin porțile grele ale Mânăs­tirii Secu. Degetele lui micuțe, strân­gând cu putere palma grea a tată­lui, în călătoria spre necunoscut. Și-a iubit tatăl cu o iubire fără rest. Nu i-a fost doar tată, ci mai ales părinte al inimii, călăuză în rugăciune și viață călu­gă­rească.

Schitul lui Zosim

Trei veacuri se scurseseră de când Nestor Ureche, marele vornic al Țării de Jos, tatăl lui Grigore Ureche, cti­torise din piatră Schitul Secu, întărind astfel străvechiul schit de lemn al lui Zosim, să-i fie familiei sale gropniță, iar călugărilor, reazem pentru rugă­ciune și pavăză de zavistiile acestei lumi. Ca o uriașă corabie de piatră a credinței, mânăstirea marelui vornic reușise să răz­bească prin toate furtunile pe care vremurile le abă­tuseră asupra ei. Trecuse prin foc și prin sabie, dar rodise, mereu, sfinți. Iar harul strâns de ei, har pe care ochii nu-l văd, dar pe care inima îl simte, adu­na aici călugări și mii de pelerini. Îl simțise și tatăl lui, îl va fi simțit și copilul. Altfel nu poți pri­cepe cum, la vârsta de doar șapte ani, a rezistat la slujbele îndelungi și la ascultările grele, schim­bând jocul pe însoțirea cu monahii greu în­cercați de nevoințele mâ­năstirești. Niciodată, în toată viața lui, nu a mai cătat înapoi, purtând în el o bucurie și o lumi­nă care au uimit toată obș­tea. „Vom merge să ne ne­­voim în Sfântul Mun­te”, i-a zis tatăl într-o bună zi, după nici un an petre­cut în cetatea rugăciunii de la Secu. Și cum spunea el, așa se făcea. Știa că, atâta timp cât de­getele lui sunt strânse în palma părintelui său, totul e bine.

Un tânăr bătrân

Unsprezece ani a bătut cărările Muntelui Sfânt. I-a cercetat pe pustnici, a cunoscut sfinți, a văzut minuni. La vârsta când copiii de la el din sat de-abia de ajungeau până la iarmaroc, el strânsese în inimă doruri și rugăciuni, la care oamenii nu ajung într-o viață. Era adolescent, dar avea înțelepciunea și da­rurile unui bătrân peste care anii nu au trecut în zadar. Ar fi rămas în Sfântul Munte Athos, și-ar fi zidit tinerețea într-unul din schiturile aninate de coastele re­pezi, prăvălite în azurul Mării Egee, dimpreună cu alți călugări moldoveni și munteni care își căutau mântuirea. Dar Domnul a vrut altfel. „Nu vei rămâne în Sfântul Munte. În curând te vei întoarce cu tatăl tău în țară. Acolo te vei călugări, vei primi darul preoției și vei povățui pe mulți pe calea mântuirii.” Așa i-a spus du­hovnicul său din Muntele Sfânt. Un duhovnic plin de har, care ajunsese la vederea cu duhul, și-l văzuse, prin vre­muri, pe sfântul care avea să fie cunoscut drept duhovnicul Vichentie Mălău. Și așa au făcut. S-au întors la Secu, de mână, împreună cu tatăl său, și au fost tunși degrabă în mo­nahism.

Preot văzător cu duhul

E vara lui 1917, vara cruntelor bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, pe jertfa cărora se va înfăptui Marea Unire. Pe front e toată țara, de la vlădică și până la opincă. Țărani simpli, dar și ofi­țeri școliți. Într-un spital de cam­panie, în­jghe­bat în pripă, părin­tele Vichentie Mălău aleargă de la un pat la altul. Multe suflete de-abia mai stau aninate de trupurile sfârte­cate de schije, străpunse de gloan­țe, tăiate de baionete. E preot de doar trei ani, trimis de mânăstire pe front, să le slujească celor care lup­tă pentru reîntregirea țării. În ma­rea de sânge și lacrimi, se apleacă peste soldații care gem de durere, ia asupra lui suferințele lor, îi dez­leagă de pă­cate, apoi îi însoțește pe drumul spre dincolo. „Părinte, voi mai scă­pa cu viață din această ope­rație?” Soldatul e tânăr. I se spovedise cu moartea alături, iar acum nădejdea îi era mai mult la Domnul decât la doctori. Cuvintele părintelui Vi­chen­tie îl năucesc: „Ascultă, frate Ioane, să ai credință în Hristos. Nu numai că te vei face sănătos, dar în curând vei veni la Mânăstirea Secu și acolo te vei face călugăr și apoi preot”. Deși era foarte tânăr, de abia ce împlinise 31 de ani, prin su­fletul părintelui Vichentie, lumina dumnezeiască trecea ca prin apa unui izvor. Harul îi deschisese ochii lăuntrici, așa încât putea să vadă limpede viitorul sau trecutul celor care veneau să i se spo­vedească. Un an mai târziu, la sfârșitul războiului, un soldat slab, cu stra­iele pline de praf, bătea la poarta mânăstirii. Va ajunge, așa cum îi prezisese părintele, călugăr și preot în mânăstire.

Stareț la Mânăstirea Secu

În fiece noapte, o umbră se desprinde de zidurile bătrâne ale Mânăstirii Secu. Cu pași ușori intră în pădurea aflată în apropiere și se oprește la rădăcina unui brad. În aerul reavăn, de la răcoarea serii, începe să facă metanii mari, presărate cu rugăciuni. Apoi scoate dintr-o desagă o Psaltire, aprinde o lu­mâ­nare și începe să citească, până când prima geană a zorilor cade peste slovele vechi. Abia atunci um­bra închide cartea, suflă în lumânare și se întoarce în mânăstire.

„De ce nu dormi noaptea, părinte stareț?”, l-a în­trebat un ucenic pe părintele Vichentie. „Și dacă vine Mirele Hristos în miezul nopții? Să mă găseas­că dormind?!”. Deși fusese ales stareț al Mânăstirii Secu, nu se cruța defel. Ardea ca o lumânare de cea­ră curată, topit de iubirea de Hristos și de se­meni. Trăia de parcă nu ar fi avut trup, un soi de înger care din iubire de oameni, primește să poarte haine, să vorbească, să se miște prin lume, dar să nu fie al pământului, ci al cerului. Nimeni nu știa când sau dacă dormea vreo clipă. În chilia lui, curată ca lacri­ma, nu s-a aflat niciodată vreun pat. Doar o masă, un scaun, câteva icoane și cărți. Atât. „Chilia mona­hului trebuie să fie simplă ca o peș­teră și sfântă ca o biserică”, le spunea părintele stareț Vichentie călugărilor săi. Când, spre sfârșitul vieții, s-a îmbol­năvit atât de tare, încât nu s-a mai putut ține pe picioare, câteva maici care se spovedeau la el au făcut rost de un pat cu saltea, plapumă și pernă, în care l-au așezat pentru câteva zile. După ce s-a vin­decat, le-a chemat și le-a spus: „Vă mulțu­mesc pen­tru pat, pentru pernă, pentru toate. Acum luați-le, că popa s-a făcut sănătos! Dacă țin mai departe patul în chilie mi se întoarce boala!”. Și de ce ar fi avut nevoie de pat? De cum se însera, dacă frații nu erau obosiți, îi strângea în chilie și le istori­sea cu lacrimi în ochi despre viețile și povățuirile sfinților. Adăstau așa până spre miezul nopții, când bătea clopotul pentru Utrenie și mergeau la slujbă. După Utrenie, călugării plecau să se culce, iar pă­rin­tele stareț Vichentie se ducea în pădure, la ru­găciune. Dacă era iarnă, priveghea la chilie. „«Ru­găciunea mo­nahului» trebuie să fie curată ca ceara și fierbinte ca focul!”. Și cum vorbea, așa și trăia. Dimineața, după ce priveghease toată noaptea, slu­jea Sfânta Liturghie. Foarte rar se apropia de Sfânta Masă și mai rar îndrăznea să o atingă. Stătea în fața ei, cu mâinile încrucișate pe piept, plângând mai toată slujba. Părinții spun că întotdeauna intra în biserică pășind grăbit, de parcă ceva l-ar fi mânat de la spa­te, și întotdeauna ieșea agale, adăstând cât putea de mult. Într-o vizită făcută la Secu, Mitro­politul Pi­men le-a spus călugărilor: „Aveți un stareț cum nu am în nicio altă mânăstire din Moldova”. Părintele Vichentie Mălău nu va rămâne însă mult la condu­cerea mânăstirii în care intrase de copil. La 41 de ani, va trece muntele la Agapia, pentru a fi duhov­nicul aces­tei uriașe mânăstiri de maici. Și nu nu­mai al ei, ci și al zecilor de mii de pele­rini care îl vor căuta acolo pentru sfat și tămadă. Uce­nicii spun că, de la Mâ­năs­tirea Secu, părintele a plecat doar cu o traistă în care avea câteva cărți. Aces­ta era tot avutul unui stareț care, atunci când era hram, împăr­țea peleri­nilor toate bunurile din mânăs­tire. Casierul l-ar fi întrebat: „Părinte sta­reț, dar mânăstirea cu ce mai rămâ­ne, că s-au cheltuit atâția bani cu hra­mul?”. „Lasă, părinte Eftimie. La hram, mâ­năs­tirea nu trebuie să câș­tige, ci să se roage și să facă milos­tenie la toți”.

Plecarea

A ars ca o lumânare, mistuin­du-se doar pentru ceilalți și pentru Dumne­zeu, nelăsând pentru sine nimic. „În mine trăiește Hristos, nu eu”, avea să îi scrie unei maici. Intrat la mânăstire de mic, pe cerul inimii lui norii care umbresc viața omului nu-și arun­ca­seră nici ploile, nici vifornițele. Era cu totul curat, un bărbat cu sufletul purtând curăția copilului și curajul dat de încercările prin care trece un sfânt. Poate că de aceea și viața i-a fost foarte scurtă. Domnul nu măsoară anii, ci intensitatea lor. Se apropia de 53, când, în timpul ultimei liturghii săvârșite la Mânăs­tirea Agapia, un porumbel a apă­rut în chip minunat deasupra Sfintei Mese. L-au văzut toți fălfâindu-și aripile, plămădite dintr-o substanță parcă nepămân­teană, zburând apoi afară, pe ușa bisericii. „Încotro a plecat?”, a întrebat pă­rin­­tele. „Spre apus, i-au spus maicile.” „Deci către apus trebuie să plec și eu”, a răspuns marele duhov­nic. Vor fi avut cuvintele lui un tâlc? Nimeni nu ar fi știut să spună, dar, după doar câteva zile, părin­tele Vichentie Mă­lău și-a strâns cele câteva cărți și a anunțat că pleacă. Era chemat să trezească la viață Banatul, ca preot duhovnic al Mânăstirii Vasiova. Vestea i-a trăsnit pe moldovenii care vedeau în ple­carea lui apusul luminii care le călăuzise sufletele. Rând pe rând, au început să curgă pe la chilia lui ucenicii. Între ei, și părintele Ilie Cleopa de la Si­hăstria, cel care avea să devină cel mai mare du­hov­nic al României sub dictatura comunistă. La pleca­rea părintelui Vichentie Mălău, părintele Cleopa avea 28 de ani. A venit plângând și l-a rugat pe părintele Vichentie să îi spună un cuvânt de folos. „Ascultă, mata, părinte Cleopa, ascultă ce-ți zice popa. Iată ultimul meu cuvânt: răbdare, răb­dare, răbdare!”. Și când spunea asta, părintele Vi­chentie lovea ușor cu palma măsuța din chilie. „Când ți se va părea ma­tale că ai gătit răbdarea, ia-o din nou de la capăt: răb­dare, răbdare, răbda­re!”. „Dar până când să rabd, părinte Vichen­tie?”. „Pâ­nă la ușa mor­mân­tului! Apoi vom merge, dragii mei, în gră­dina raiului, unde cântă păsări atât de mi­nunat și copacii sunt veșnic în­flo­riți, iar pa­jiș­tile înverzesc mereu! Acolo vom vedea ce­tele sfinților și vom auzi cân­tecele îngerilor, acolo vom petrece în veci, cu Domnul. Aco­lo, frații mei, acolo în rai să ne reîn­tâlnim!”. Când părin­tele Vichen­tie Mă­lău a ple­cat de la Agapia la Va­siova, mai­cile au ieșit toa­te plân­gând din mâ­năs­tire și l-au petrecut în sunet de clopote. „Vă mulțumesc pentru atâta dragoste!”, le-a spus, în timp ce le binecuvânta. Nu avea să se reîn­toarcă niciodată.

Ultimul drum

„Bine este călugărului să fie străin toată viața. Dacă nu, să se înstrăineze măcar la bătrânețe, ca să moară străin, nu între ai săi, că așa i-a făgăduit lui Hristos”. Așa le învăța părintele Vichentie pe maici la Agapia și de aceea a și plecat în Banat. Simțea că sufletul său, deși era în plină putere, e aproape de marea trecere. A ales Vasiova, o mânăstire tânără, în locul celor încărcate de veacuri, în care se ne­voise până acum. Durată în apro­pierea unui izvor făcător de minuni, la care se vin­decaseră de bolile ochilor mulți credin­cioși, Vasiova era tărâ­mul pe care părintele putea să își așeze rugile dătătoare de rod. Așa s-a și în­tâmplat. Sfințenia lui i-a atras în scurtă vreme pe pelerinii care au început să vină cu miile la mâ­năstire. Netulburat de pu­hoaiele de oameni, părintele Vichentie s-a ținut nesmintit de rân­duiala sa de-o viață. Ca și la Secu sau Aga­pia, pleca de cu seară în pădure, unde priveghea toată noaptea. Apoi, de dimineață, îi primea pe credincioși. Anii de ru­găciune îi umpluseră su­fletul de iubire. Era nu­mai milă pentru cei care veneau să se spo­vedeas­că. Îi mărturisea, apoi mergea cu ei la trapeză și le servea el însuși mâncarea.

Și, la fel ca la Secu, nu primea niciun ban. Așa a petrecut cinci ani de zile, răstimp în care s-a înrădăcinat în inimile bănățenilor, de parcă ar fi fost de-al locului. A plecat la Domnul fără nicio veste. S-a îmbol­năvit în vara lui 1945 și, în scurt timp, pe 13 iulie, a trecut în împărățiile luminii. Zece mii de cre­dincioși l-au petrecut pe ultimul drum și l-au acoperit cu țărână. Șapte ani mai târziu, mormântul său a fost deschis. Mâinile sale, care binecuvân­taseră și mângâiaseră o mare de inimi erau nestri­cate, prefăcute de har în sfinte moaște. În semn de mare cinste, deși comunismul se întin­sese deja peste țară, osemintele sale sfinte au fost aduse la Mânăs­tirea Secu, unde se află și astăzi, așezate la închi­nare, în bătrâna biserică a lui Nestor Ureche. În ultimii ani, numele său a fost rostit în legătură cu o posibilă canonizare. Dar, fie de va fi așa sau nu, un fapt e limpede: părintele e sfânt, chiar dacă nu are, încă, o zi de pomenire în calendar. Mărturie stau miile de bănățeni care și astăzi vin să se închine la mor­mântul său de la Mâ­năs­tirea Va­siova. Deși mor­mântul e gol, su­fletul părintelui e viu în veci.