Geografie sentimentală – MARINA VOICA: „Știu că sunt o femeie bătrână, dar în mine trăiește o femeie tânără”

– Anul acesta ne-a adus vești proaste în le­gătură cu dvs. În primăvară ați suferit o inter­venție pe cord deschis, apoi, în septem­brie, ați mai ajuns o dată la spital, din ca­uza unei toxiin­fec­ții alimentare. Cum vă simțiți? V-ați refăcut pe deplin?

– E încă prea devreme ca să spun că m-am refăcut complet. Mai am încă unele „rămășițe” de pe urma am­belor episoade. Am ră­mas cu o fibri­lație atrială per­ma­nen­tă, dar pe care o suport foarte bine, am rămas și cu o sen­sibilitate la mâncare, mă mai lupt și cu o rinită… Dar, până la urmă, la vârs­ta mea – am îm­plinit, în septem­brie, 85 de ani – nu pot să mai am pretenții să fiu ca un cal breaz! Totuși, una peste alta, sunt bine. Dovadă că peste vară am participat la mai multe emi­siuni TV, la care am fost invitat unic, am și cântat… Sunt foarte bucu­roasă că vocea mi s-a mai îngroșat puțin, a devenit mai gra­vă, și mi se pare că sună mult mai bine acum decât înainte.

– De ce v-a cedat inima? Preț al muzicii sau al greutăților vieții?

– Eu am avut probleme cu inima încă din adolescență, probabil și ca urmare a vremurilor grele prin care am trecut în Rusia natală: am prins războiul, foametea… Când găseam niște cartofi, îi mâncam cu tot cu coajă, ca să nu risipim nimic! În sfârșit, de la 16 ani am fost diagnosticată cu o ste­noză mitrală, pe care am dus-o destul de bine, cu îngrijiri și datorită faptului că sunt o fostă sportivă și că toată via­ța am continuat să-mi antre­nez corpul prin gimnastică. Pri­mele semne rele au apărut anul trecut, la Festivalul TIFF de la Cluj. În timp ce cântam pe scenă, am sim­țit că am probleme la nivel de respirație. Însă mi-am as­cuns sta­rea proastă, conside­rând că un artist nu trebuie să-și expună problemele, ci să fie me­reu zâm­bitor și tonic.

– În cazul dvs., o bravură periculoasă…

– Ei, am mers după aceea și am făcut niște investigații, așa, dis­­cret. Situația era destul de con­­fuză, din cauza vârstei me­dicii nu prea voiau să se angajeze la ceva prea… riscant. Salvarea a ve­nit de la un fan al meu, dom­nul Ioan Gauzin, un om ex­traor­dinar, care de foarte mulți ani îmi urmă­rește activitatea artistică. S-a oferit imediat să mă ducă la un eminent chirurg-cardiolog, ce­lebru în toată Europa, profesorul doctor Zoltan Ga­lajda. Acesta mi-a făcut toate investigațiile necesare, după care a hotărât că trebuia neapă­rat să mă opereze. Așa am ajuns la o excepțio­nală cli­nică particulară din Brașov, unde domnul doctor Galajda și minunata lui echipă m-au pre­luat, m-au operat, m-au îngrijit post­ope­­ratoriu și mi-au salvat viața. Cred că dacă nu fă­ceam ope­rația asta, acum nu mai eram în viață: inima mea era pe ducă și domnul doctor mi-a repa­rat-o exem­plar, în­locuin­du-mi val­vele mitrale cu o pro­teză mecanică. Dar și așa cred că vreo 80% dintre cei care au aflat că urma să fiu operată n-au crezut c-aveam să rezist. În schimb, mie nici prin gând nu mi-a trecut c-aveam să mor! (râde) M-am internat cu toată în­crederea în domnul doctor. Asta contează foarte mult, să ai încredere în doctorul tău, iar eu știam la ce să fiu atentă, de vreme ce soțul meu, Viorel Teo­dorescu, a fost un medic cardiolog remarcabil, de la care am învățat atât de multe, încât aș putea să dau admitere la Medicină fără probleme (râ­de). Mi-am ținut psihicul tare și uite c-am răzbit, am trecut și peste hopul ăsta. Am intrat în clinică pe 21 aprilie, iar pe 5 mai am fost externată și m-am întors acasă.

„Am prieteni foarte buni, care m-au susținut enorm!”

– Sunteți un artist extrem de iubit. Cum au reacționat prietenii dvs. la vestea riscului cu care vă confruntați?

– Da, am prieteni foarte buni, care m-au sus­ținut enorm! După ce m-am întors acasă, primul om care mi-a dat telefon să mă întrebe cum mă simt și cu ce poate să mă ajute a fost dragul de Ga­briel Dorobanțu, care locuiește aici, aproape de mine, în Cornu. După ce m-am recuperat sufi­cient, ne-am și văzut… Ce bucurie! Restul priete­nilor, care în ma­joritate sunt în Bucu­rești, și-au oferit și ei imediat ajutorul. La fel au făcut și unii din­tre vecinii de a­ici, din Breaza. Sigur, eu m-am descurcat în cea mai mare măsură singură, n-am vrut să-i împovărez și am vrut să-i și protejez, dată fiind pandemia asta de care nu mai scăpăm, dar a contat enorm că i-am simțit prezenți și aproape de mine, cu sufletul și cu gândul. Ce pu­team să le cer mai mult?! Tu nu vezi cum mor oamenii, unul după ce­lălalt?! Doamne, când mă gândesc că s-a dus și Ivan Patzaichin, dragul de el! Ce pier­dere uriașă! Ce valoare, ce om modest, ce bărbat dulce și fru­mos! Ai remarcat că oamenii, cu cât sunt mai va­loroși, cu atât sunt mai modești, în schimb oa­menii din categoria „zero barat” nu mai știu cum să se mai laude pe ei înșiși și să se mai împingă singuri în față? Oare de ce se întâmplă așa…? Dragul de Ivan era rus la ori­gine, ca și mine (numele lui vine de la rusescul „pațan”, care înseamnă „puști”). Eu l-am cunoscut cu ani în urmă, într-o emi­siune foarte bună de la TVR, unde i-am și cântat și – Doamne! – ce s-a mai îmbujorat! Era un om atât de sensibil și de delicat sufle­tește! După aceea am păstrat le­gătura, am fost o dată și la el, la Sna­gov, acolo unde făcea antrena­mentele cu echipa lui… Eu, ca volgancă, deci om care s-a născut și a crescut foarte aproape de flu­viul Volga (orașul meu natal, Iva­novo, e la o aruncătură de băț!), știu foarte bine să vâslesc, așa că tare mă tră­gea ața să mă urc și eu în­tr-un ca­iac-canoe, dar Ivan mi-a explicat că bărcuța fiind foarte lungă și îngustă, toată lu­mea, când dă să pășească prima dată în ea, se răs­toarnă, și că trebuia mai întâi să-mi facă un ins­tructaj, să mă în­vețe să-mi țin echilibrul. A rămas pentru altă dată, că eu n-am nicio problemă cu frica: am fost pe tanc, am condus bolidul lui Titi Aur, am stat și la manșa unui avion la Bănești, când am filmat un videoclip, iar acum, de curând, am mers și cu motocicleta. Deci cu­rajoasă nu se poate spune că nu sunt, doar expe­riența cu caiacul-canoe n-am mai bifat-o. Așa a fost să fie… Așa cum a fost să fie și cu dragul de Ivan, pe care eu l-am prețuit enorm și ca om, și ca sportiv… M-a afectat foarte mult dispariția lui!

Copilăria rusească și iconița de lemn

– După externarea din clinica din Brașov, ați declarat că operația a fost o minune. Credeți în minuni, doamna Voica, credeți în Dumnezeu?

– Cum să nu cred?! Se poate petrece pe lume ceva în afara lui Dumnezeu? Deși drumul a fost complicat. Eu m-am născut în 1936, și în perioada copilăriei și o bună parte din tinerețe am mai stat în Rusia, acolo unde religia era interzisă, dar in­terzisă de tot. Bisericile fuseseră transformate în arhive de stat și în tot felul de alte instituții, dacă erai prins cu vreo icoană în casă era nenorocire, crucile fuse­seră date jos de peste tot… Dumnezeu era Stalin! Și apoi, la mine în casă, mama nu credea în Dum­nezeu. Mai avea patru frați, și când erau încă foarte mici, părinții lor s-au îmbolnăvit foarte grav. Așa că toți cinci copiii s-au pus în genunchi, mai multe zile la rând, și s-au rugat fier­binte la Dumnezeu să nu le moară părinții, iar ei să nu ajungă la or­fe­linat. Dar părinții le-au murit, iar ei tot la orfelinat au ajuns, unde-a fost vai de ca­pul lor – și de-asta ma­ma nu mai credea în Dum­nezeu. Socotea că după cât se rugaseră, dac-ar fi existat Dumnezeu, ar fi trebuit să-i ajute! În schimb, bunicul meu din par­tea tatei a fost pre­ot, un preot cu mult har, care pro­povăduia credința prin satele Im­pe­riului și care, pentru aceas­tă trudă a lui, chiar a fost înno­bilat de țar! Am văzut documentul original. Mi l-a arătat tata, când, într-o noapte, în mare se­cret, mi-a șoptit po­vestea buni­cu­lui. Ta­ta și sora lui erau foar­te credin­cioși, dar se ascun­deau. Ta­ta avea o funcție im­portantă, fiind, de for­mație, in­giner me­canic, era și membru de partid, c-altfel nu se putea în Uniunea Sovietică, deci nu-și putea per­mite să se arate ca fiind credin­cios. A­vea o familie la care să se gân­deas­că, a­vea doi copii… Țin minte că la un mo­ment dat, la noi, sus, în imobilul în care locuiam, a murit o bătrână care fusese singură, nu avusese pe absolut nimeni, iar cei care i-au intrat în casă, după deces, au aruncat, Ines, da­că îți poți imagina, o gră­ma­dă de icoane! Și ce icoane! Tata a ve­nit repede la mine și mi-a zis: „Doam­ne, ce valori! Pur și sim­plu, le-au aruncat la gunoi! Marina, hai să-ți iei și tu o iconiță de-aco­­lo!”. Am dat fuga și am vrut să pun mâna pe o icoa­nă foarte frumoasă, din aia strălucitoare, îm­brăcată în argint, dar tata mi-a spus: „Nu, ia una din lemn, simplă. Uite, aia, făcută pe lemn!”. Așa că am luat o iconiță mică-mică, simplă, pe lemn, pe care o am și acum aici, în casă, pe peretele din sufragerie. Cred că are peste 300 de ani vechime! Și, ca să închei, în felul acesta am deprins eu cre­dința în Dumnezeu: din poveștile șoptite de tata, în zilele acelea negre și grele din copilăria mea rusească. Iar credința ce mi-a fost întărită pe par­cursul vieții îmi e și azi vie. Știi, Ines, eu cred că și credința m-a legat atât de mult de români și de Ro­mânia, un popor foarte credincios în profun­zi­me. Uite, sunt multe, multe dimineți în care mă tre­zesc cu un singur gând în minte, cu gândul: „Ro­mâni, eu vă iubesc!”. Am inima plină de iu­bire pentru români și pentru România! Am și scris asta o dată, într-un mesaj pe Facebook, și – Doam­ne! – ce de mesaje am mai primit înapoi, în care mi se spunea „Și noi vă iubim, doamna Marina! Vă adorăm!”.

„Urăsc ideea morții!”

– Într-o declarație publică, ați spus ceva care m-a emoționat profund: „Nu mă condamnați că vreau să trăiesc!”. De unde vă vine oare această dragoste de viață?

– Poate că sună paradoxal din partea unui om credincios, dar dragostea și dorința mea de viață vin, în primul rând, din frica de moarte. Urăsc ideea morții! Mă tem de moarte, deși sunt cre­din­cioasă. Dar cea mai importantă e credința! Ne­greșit! Uite, o dată am plecat la Viena, cu Corina Chiriac, pentru o serie de concerte. Pe drum, în tren, am în­ceput să discutăm despre credința noas­tră, des­pre cum vedem noi viața… La un moment dat, Corina mi-a spus: „Ma­rina, uite, eu îți dau iconița asta. S-o ții la tine și când ți-e rău, când nu poți să faci nimic așa, de la sine, când nu-ți iese nimic din ce faci, roagă-te la ea!”. Și mi-a dat o iconiță cu Iisus Hristos care bate la ușă, o ușă care e, de fapt, inima noastră, a oamenilor, iar mesajul este că Domnul Hristos bate la ușă, iar noi este suficient să-i deschidem, să-l invităm în casă, adică în inima noastră, că El va intra și va fi cu noi. Au trecut mulți ani de când Corina mi-a dăruit această iconiță, dar eu o am în continuare, o țin pe noptiera de lângă pat și, ori­când simt ne­voia de-o alinare, sau când nu mi-e bi­ne, sau când mă cuprinde vreo frică, întind mâ­na, așa, pe întu­ne­ric, o iau, o pun la inimă și mă rog. Și alinarea vine de fiecare dată! Iar mie recunoștința îmi umple sufletul. Și acum, când cu ope­rația asta grea, m-am rugat și uite-mă! Încă mai putem să vorbim.

„Mi se pare că m-am făcut foarte frumoasă!”

– Încercarea prin care ați trecut v-a schimbat în vreun fel perspectiva asu­pra vieții?

– N-o să mă crezi, dar mi se pare că m-am făcut foarte fru­moasă (râde). Par­că am altfel și nasul, și ochii, și gura, pi­cioa­rele le am acum frumoase, subțiri…

– Dar dumnea­voas­tră și înainte de ope­rație erați subți­ri­că!

– Nu, nu, foarte subțirică n-am fost! Întotdeauna am avut șolduri… Acu’ e ade­vărat că am și slăbit în perioada cu operația, că eu, care sunt o mare pofticioasă și-mi place să mă­nânc lucruri bune, îmi pierdusem apetitul și o vre­me n-am prea mai mâncat. Acum mănânc normal, dar, din fericire, nu m-am îngrășat, așa că sunt mulțumită de ce văd în oglindă. (râde) Și am mai remarcat o schim­bare, una cu-adevărat impor­tan­tă: mi s-a schimbat așa… felul de-a privi viața, felul de-a privi oame­nii… Am devenit mai zâm­bitoare, mai comuni­ca­tivă… Că înainte, de multe ori, eram mohorâtă, în­cruntată… Și am căpătat ceva, nu știu ce, care adu­ce oamenii și mai mult către mine. Toată lumea mă iubește și vine așa, cu și mai multă deschidere că­tre mine! E extraor­di­nar! Și parcă am devenit și foarte feminină! Iarăși n-am idee de ce sau cum… Deși, sincer, nu e o cochetărie sau o prefăcătorie: eu știu că sunt o femeie bătrână, dar în mine, Ines, trăiește o femeie tânără! Asta o simțeam încă de dinainte de opera­ție, dar o simt și acum la fel de intens. De-asta, con­tinui să port tocuri, să mă preocup de hai­nele frumoase, de aspectul meu… Îmi face plăcere să mă simt frumoasă, îmi face plăcere ca unei femei tinere! Repet: deși sunt o femeie bătrână și îmi respect vârsta, în mine tră­iește o femeie tâ­nără! În rest, odată ce-am depă­șit perioada de re­cu­perare, nu pot să spun că viața mi s-a schimbat. Nici ca ritm, nici ca stil. Merg la cum­părături, am reîn­ceput să fac și gimnastică, îmi văd de casă și mai ales – marea mea bucurie! – îmi văd de grădina mea iubită. Povestea asta a mea de iubire cu grădina îmi face așa de mult bine! Zilele trecute am început să-mi strâng clo­po­țeii mei oranj, „lam­pioanele chinezești”, cum se numesc de fapt. Am decorat aproape toată casa cu clopoței. Doamne, ce mândră sunt de ei! Și să mă vezi cum stau de vorbă cu domnul Radu, grădi­na­rul meu, cum stu­diem căror flori nu le place în­tr-un anume loc din grădină, ne dăm cu presupusul în legătură cu cau­za și încercăm să le ajutăm, dacă e nevoie, le dez­gropăm și le mutăm… Florile și co­pacii sunt niște ființe, au și ele nevoile lor, sensibi­litățile lor… Le iubesc nespus! Și iarna, când văd grădina îngro­pa­tă în zăpadă, mi se strânge inima: „Vai de mine, a murit totul! Cum să mai reziste ceva?!”. După care, primăvara, ce bucurie mă cu­prinde când văd că totul își revine, că iarba crește, că dau frunzele noi, că apar și bobocii de flori… Întreaga grădină renaște aproape ca prin miracol și, odată cu ea, par­că renasc și eu.

– Până să vină zăpada, mai aveți și anga­jamente profesionale de onorat?

– Urmează să apar în mai multe emisiuni de televiziune și există și-un plan pentru un concert de anvergură, la Sala Palatului din București, pentru sfârșitul lui noiembrie, un concert în care să cânt eu, dar să am și mai mulți invitați. Treaba nu e însă sigură, din cauza mea. Nu sunt hotărâtă, fiindcă n-am găsit încă o idee pe care să structurez spec­tacolul, că mie îmi place să-mi regizez show-uri­le, le gândesc astfel încât să aibă o poveste… Poate am să amân acest concert pentru la primă­va­ră sau poată că mâine o să-mi vină o idee exce­lentă și-atunci rămâne pen­tru sfârșitul lui no­iem­brie. Eu sunt plină de sur­pri­ze! Așa spunea și Vio­rel, soțul meu: „Cu tine, omul nu se plictisește nicio­dată!” (râde)