Un cioroi fermecat

Vă spun o întâmplare din anii copilăriei, dar pe care n-o pot uita, deși sunt un om în etate. Eram elev intern în penul­tima clasă de liceu. Tatăl meu era protopop, mama con­ducea două gospodării grele: pe cea de-aca­să, acolo unde locuiam, și o alta – pe un deal, la vie. Mare i-a fost mirarea mamei mele, la sfârșit de iarnă, când a primit urmă­toa­rea te­legramă din partea mea: „Vino urgent cu cutia de pă­lării”. Mama nu era genul de ma­mă care să nu-și ia în serios copiii, așa că s-a pre­zentat la in­­ternat cu cutia de voiaj cilin­dri­că, cu capac ro­tund, în care pusese prăjituri și alte bunătăți pen­tru mine. „Ce s-a întâmplat?”, m-a întrebat ea. „Vino!”, i-am răspuns și am con­dus-o la ves­tiarul meu. Am des­chis cu grijă ușa și i-am spus: „Uite!”. Înă­untru, pe unul dintre rafturi, stătea o cioară cu­minte, bolnavă. „Am gă­sit-o în curtea in­ter­natului”, am încheiat eu dialogul nostru la­conic. Am închis ușa ves­tia­rului și ne-am privit în ochi, ma­ma și fiul, ca pentru o de­cizie im­por­tantă. După un timp de tăcere, iubita mea mamă a scos bunătățile din cu­tia de pălării și mi-a spus: „Pune-o aici!”. Mi-am luat inima-n dinți și am făcut ce mi-a spus. Mama a ajuns cu bine acasă cu cioara în­velită într-un prosop. Cum a îngrijit-o până la va­canța de Paști nu prea știu, dar la sosirea mea acasă, timp de două săp­tămâni am fost nedes­părțiți, cioara și cu mine. Eu alergam pe cal și ea zbura deasupra mea, ca o mică bine­cu­vântare de viață, fâlfâind din ari­pile-i mari. M-am întors la internat cu gândul la cioara mea, la atașamentul meu și al ei.

La sfârșitul anului, la întoarcerea acasă, re­lația mea cu cioara a devenit tot mai bună. Vara, familia se muta la casa din deal. Acolo am pe­trecut poate cea mai frumoasă vacanță din viața mea. Plecam călare pe câmp, întindeam brațul la­teral, și Iorgu, așa îmi botezasem cioara, se așeza pe cotul meu fâlfâind din aripile-i mari, păstrându-și echilibrul cu ușurință. Se obișnuise cu calul meu sur și uneori se așeza pe spatele lui, în timp ce el păștea liniștit. Noi, copiii, lucram uneori la câmp alături de ceilalți și Iorgu zbura pe deasupra noastră, cârâind cu putere. „Ți-a venit șoimul”, îmi spunea fratele meu, tachi­nân­du-mă cu o ușoară invidie copilărească, pentru că cioara numai pe mine mă urmarea și, câteo­dată, pe mama.

Prânzul îl luam cu toată familia, afară, la o masă pusă la umbra copacilor. Iorgu, după o ro­tire de onoare în aer, se așeza ușurel pe umărul meu și-mi urmărea fiecare mișcare. Uneori îi dădeam din palmă câte ceva. Îl urmăream cum opera delicat cu ciocul lui mare bucățica ce i se oferea, apoi se așeza mai bine pe umărul meu și începea o adevărată de­clarație de afecțiune: îmi ciugulea urechea, îmi zburlea părul, mă ciupea de guler. După ce-și făcea „numărul”, cârâia într-un fel anume, re­zer­vat numai mie, și apoi se liniștea. Zilele tre­ceau, toamna se apropia și începuseră unele pregătiri pentru culesul viilor. Iorgu, care pă­rea că fusese o cioară tânără, de­venise o pasăre adultă cu pene negre-albăstrui. Ne minunam toți de ce nu pleacă cu vreun cârd de ciori ce plutea une­ori pe câmp, în căutarea hranei. Se amesteca cu ele, ciugulea boabele rămase pe câmp, căl­când cu pași apăsați, de nici nu mai știam care dintre ele este Iorgu. Mă gân­deam că va pleca, dar nu era așa. În mo­men­tul în care mă pregăteam de întoarcere spre casă și încălecam, auzeam în urma mea „svrr” și Iorgu plutea în zbor, deasupra mea, cârâind ră­gușit.

Zilele treceau, treceau, și o dată cu ele se apropia plecarea mea la școală, despărțirea de cei dragi, despărțirea de Iorgu și de calul meu sur. Și iată-mă într-o dimineață cu bagajul făcut, cu binecuvântarea părinților dată. M-am urcat în trăsură și am plecat. Iorgu făcea acrobații în aer și uneori venea în picaj, vesel, spre mine. Mă întrebam cum îmi pot lua rămas bun de la el, ce gest să-i adresez pentru a înțelege afecțiunea mea. Copilărește, m-am ridicat în picioare, am deschis brațele ca două aripi și am dat din mâini, cu fața spre el, chiuind. Am știut atunci că o parte frumoasă din adolescența mea s-a încheiat. Și așa a fost. La scurt timp după plecarea mea, Iorgu s-a alăturat stolului de ciori și și-a urmat destinul său păsăresc, fără să se mai întoarcă.

Alexandru P. – București