Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANCHETĂ – Cum va arăta Țara Oașului în viitor?

FORMULA AS ÎN ȚARA OAȘULUI

– Tarna Mare este punctul cel mai nordic al Țării Oașului, la granița cu Ucraina. În sat mai trăiesc câțiva oameni, de la care am vrut să aflăm ce cred despre depopularea masivă a zonei și cum își văd viața, în anii ce vin? –

Marcel Tocaci, 34 de ani

„N-am cu cine bea o bere în sat”

(Se întrerupe bucuros din treabă, zâmbește, mă poftește la masă. Nu în fiecare zi ajung oameni de la București în Tarna, să te întrebe cum îți mai e viața…)

„Și viitorul ăsta, tot de prezent ți­ne. Iar acum, ce se vede în Oaș nu arată prea bine. La noi nu se în­tâmplă aproape nimic… Și atunci, cum să trag eu speranță că în niște ani de acum încolo, o să fie Oașul plin de viață? În afară de sărbători, îi satul pustiu, de n-am cu cine bea o bere sara! Mi-i ciudă cu ce se întâmplă la noi, mi-i ciudă de toată sin­gură­tatea asta! Iar eu, încă, mi-s unul dintre cei care s-o întors; îs șase ani deja de când am lăsat stră­ină­tatea… Că de venit, tot cu speranță am venit, că s-a putea face ceva și la noi acasă. Și am tot fă­cut: am avut sere, un magazin agricol, am tot în­cercat să fac ceva aici să meargă. N-o mers. Acum, în sfârșit, m-am pus pe picioare. Am o firmă de pa­vaje. Eu le produc, eu le montez. Nu pot a mă plân­ge, dar tot greu îi. Și vă spun și de ce, că asta-i buba mare la noi din țară: nu suntem sprijiniți deloc de autorități! Zero! Plătim impozitele, că de-abia dacă ne ducem zilele mai departe, dar de pe urma impo­zitelor nu ni se întoarce nimic! Și nu mă înțelegeți greșit, că nu cer pomană… Vreau doar ca statul să se implice în afacerea mea, cu un credit pe care să-l pot re­turna, atunci când o să am profit. O linie de pro­ducție nouă, ceva, orice. Ca mic întreprinzător din Tarna, aș vrea ca statul să-mi fie partener de afaceri, nu jandarm sau vrăjmaș… Că birocrația asta, mor­manul de hârtii pe care trebuie să le umpli și să le cari cu tine la o mie de ghișee, parcă-i făcută în ciu­da ta, să te descurajeze… Nu se poate să ne cons­truim viitorul așa! Cum să se întoarcă oamenii aca­să, dacă nu vii și tu în întâmpinarea lor?! Vă dau un exemplu: tot ce știe primăria să facă e să mai as­falteze un drum sau să mai lumineze o uliță, chiar da­că nu mai trece pe ele un om și casele îs pustii. Și să vezi ce mândri îs că au făcut asta… Zici că ni­meni nu mai e ca ei! Mă, oameni buni, îmi vine să le zic, foarte bine că ați făcut ce-ați făcut, dar astea-s lucruri normale, de bun simț, nu vă mai lăudați cu ele! Treaba voastră de acum începe! Mai departe de atât să vă văd! Unde vă e viziunea, unde-s inves­ti­țiile în viitor, unde-s locurile de muncă?! Că, uita­ți-vă, aici, în Tarna, îi zonă cu un potențial turistic uriaș. Avem izvoare minerale, avem lacul ăsta în­conjurat de păduri, „Lacul de Smarald” îi zice. O fru­musețe! Lângă el e o clădire minieră, care stă să se prăbușească. Dacă primăria ar concesiona-o unui oșean, dacă s-a asfalta drumul până acolo și s-a trage curent, clădirea aia ar putea deveni cabană care să atragă mii de turiști! Și ăsta-i doar un exem­plu, că mai am zeci de idei de ce s-a putea face! Da­că autoritățile s-ar implica, altfel am vorbi des­pre Tarna și Țara Oașului peste 10-15 ani! D-aia spun că viitorul înce­pe acum și acum nu e bine…”.

Sandu Iacobași, 33 de ani

„Vine-o vreme, când te saturi de stat departe”

(Sandu se așează și el la masă, ascultă atent și intervine calm în discuție. Nici n-ai zice că în seara asta va avea petrecerea de nuntă.)

M-aș cam întoarce acasă, drept îi. Că acum, și eu, și mireasa mea suntem acasă doar pentru nuntă. Nu se poate altfel, cum să ne facem nunta printre străini?! Acasă o faci, pe pământul tău! Și vă spune asta un om care, de copil, o tot locuit afară. Șapte ani am stat în Portugalia, de unsprezece sunt în Ger­mania. Da’ mult n-oi mai sta. Vine o vreme când te saturi și de stat departe! Că se laudă oșeanul cu mașini și case și bani, de parcă doar numa’ pleci și toate vin la tine! Păi, nu-i așa! Ca să prinzi cheag și să pui ceva deoparte, pentru viitor, apăi ai de tras, nene! Stă să se nască pruncul nostru, și parcă nu l-am crește departe de casă. Dar vă zicea și Marcel: dacă aici nu te așteaptă nimic, nu găsești un loc de muncă plătit corect… Asta-i durerea. De o vreme în­coace, ne tot gândim cum să facem o afacere în Oaș. Am trimis de afară materialele de construcții, să le avem pregătite în Tarna, când om porni. Că, până la urmă, ce știi – aia faci. Construcții am făcut în Germania, construcții aș face și aici! Dar cel mai bine ar fi să ne asociem mai mulți, că în doi sau trei, totul e mai simplu: împarți costurile, împarți res­pon­sabilitățile, ai cu cine te sfă­tui în momente grele… Când gân­desc mai mulți, îi mai bine! Dar pe prietenie și încredere, să nu se ajungă la certuri! Dacă tot am reușit să strângem un ban, l-am investi acasă, unde ne e ini­ma. Că nu mi-aș crește copiii prin­tre nemții ceia, care se uită la tine doar cât de puternică ți-i cârca! Aș vrea să le ofer un viitor bun acasă, în țara lor! Dacă or fi și alții ca noi, să se întoarcă, s-a face viitorul ăsta!”.

Florin Palinceac, 25 de ani

„Am încăpe oare în țara asta? Mai are România nevoie de noi?!”

(Florin a stat până acum la masă și doar a ascultat ce s-a vorbit. Acum își potrivește șapca pe frunte, ciocnește pentru nunta prietenului său și se pregătește să-l contrazică.)

„Casă de piatră pentru Sandu și mult succes în afacerea pe care vrea s-o facă în Tarna! Dar n-am cum să nu mă gândesc la ce-ar fi dacă s-ar întoarce toată lumea care-i acum afară… Am încăpe oare iar în țara asta? Mai are România nevoie de noi?! Că nu prea ne arată că ar avea! Întreb și eu, că și eu îs plecat de ani mulți: cine să-mi dea de lucru, ca să am din ce trăi?! Părerea mea sinceră e că, dacă se întorc toți românii ple­cați, îi prăpăd! Ar fi revoluție, sigur s-ar întâmpla ceva. Nu mai e țara pregătită pentru noi! De unde bani pentru atâtea salarii? De unde idei pentru dezvoltare? Unde mai pui că toți care ne-am întoarce am veni cu gândul să fim patroni. Și-i normal ca după ce ai lucrat la altul să vrei și tu afacerea ta. Dar țară de patroni nu există! Cineva mai trebuie să și execute! Ne-am aduna laolaltă, dar nu ne-am înțelege… Zicea bine Sandu: românul trebuie să se asocieze, dacă vrea să aibă succes. Dar cineva trebuie să ne învețe cum se face asta, că viața nu ne-o învățat până acum. De când sunt eu pe lume, regula a fost: te descurci pe barba ta. Asta m-a învățat pe mine viața! Mi-i dor de casă și m-aș întoarce oricând! Da’ dacă și la Băile din Tarna, care or fost vestite, amu îs numa’ bălării și paragină, la ce să mă întorc?! Avem avere pe mână și nu fa­cem nimic cu ea! Așa, unu’, doi s-or mai întoarce. Dar ăilalți câștigă bine acolo unde îs, s-or acomo­dat, au copii, copiii au intrat în sistemul de învă­țământ, greu să te mai întorci acasă…”.

Florin Filep, 31 de ani

„Începe să fie mai bine, sunt foarte încrezător”

(Florin era în grădină când am intrat în curtea casei. Poate așa se explică și zâmbetul lui luminos; zâmbetul unui om care culege prunii din livada de acasă.)

„Noi, în Tarna, suntem nordul nordului. Uite, vezi dealul ăla? Acolo îi gardul care ne desparte de Ucraina! Ne aud ucrainenii cum vorbim chiar acum! Punct vamal nu e, dar a să fie. Mă gândesc că s-a face atunci mai mult turism. Că potențial, ăăăi, îi mare de tot! Borcut ca la noi nu mai găsești în ța­ră! Așa bună-i apa mi­ne­­ra­lă de aici! Avem și sate vechi, care-s pustii de acu­ma; și aco­lo poți face tu­rism, să a­duci oameni să va­dă cum era odată! De s-ar as­falta și dru­mul cela, tot pe sub gra­niță, până în Că­măr­za­na, ta­re bine ar fi! Oașul ar prinde via­ță, că-s doar atâtea bo­gății la noi! Altfel, ce să zic, ce-i acum îi cât să nu mori de foa­me. De bine, de rău, mai gă­­­sești un loc de muncă la fa­bricile din Satu Mare. Lumea cons­truiește în Oaș, iarăși afli un loc de muncă și acolo. Se poate trăi. Am fost și eu ple­cat afară, unsprezece ani în Italia, la mere și spa­ran­ghel. N-aveam sărbă­toare, n-aveam duminică! Dar de doi ani, n-am mai plecat nicăria. Am trei copii și stau pentru ei. Nu fac bani ca acolo, dar nu mor de foa­me. Atât timp cât ai un salar de trei mii de lei și aca­să ai un porc, o vacă, niște oi, se trăiește și la noi. Pro­blema e că tinerii de 20 de ani nu se mai mul­țumesc cu atât. Vor mașină, vor casă, iar pe astea nu le poți face din salarul din țară. Dar, de rău, n-o să fie mai rău, că banii de afară se întorc înapoi. Eu cred în viitorul din Oaș! Au apărut primele fer­me la noi, în Tarna. Au apărut și păstrăvării! Brânza de oaie îi bună și curată, că doar la noi în comună îs trei stâne: 150 de oi la o stână, 400 la alta, încă 200 la una… Începe să fie mai bine, sunt foarte în­crezător”.

Ana Reșetar, 80 de ani

„Așa mi-i de dor de viața de dinainte…!”

(Pe mătușa Ana am găsit-o cu strănepotul ei în brațe. Am întrebat-o de viitor. Mi-a arătat pruncul și apoi pe nepotul ei, Florin, în livadă. „Ei sunt viitorul”, mi-a zis.)

„Îi tristețe mare acum, că-i satu’ pustiu și ti­nerii-s plecați. Se duc toți, pleacă în țări străine și nu-i mai văd să se întoarcă de tot. Mai rămâne câte un bătrân ca mine, care-și plânge dorul și singu­ră­tățile. Mai sus de noi, e un loc, Văgaș, care o fost oa­recând un sat. Numa’ casele vechi or rămas în el. Așa și cu noi, bătrânii, tot precum casele cele sun­tem! Nu mai cosim fânul, nu mai strângem fructele, nu mai țâpurim cu cetera și zongora! Așa mi-i de dor de viața de dinainte! Și cred din tot sufletul meu, domnucule, că s-a întoarce ea, viața ceea, da’ pe mine n-o să mă mai găsească aici… „.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian