Orașul de la gurile Dunării

– Sulina este locul unde Dunărea își dă duhul în ape­le mării. Mai sunt două brațe, Chilia și Sfântu Gheor­ghe, dar Sulina rămâne locul cel mai plin de mirajele tre­cutului și de farmecul prezentului. O faimă la care a contribuit și scriitorul Jean Bart, a cărui capodoperă, Europolis, descrie sensurile și parfumurile începutului de secol XX, când o lume cosmopolită se închegase aici, la gurile Dunării, la marginea acvatică a Europei –

Pe autostrada de apă

Am ajuns pentru prima oară la Sulina în vara asta, cu o ambarcațiune rapidă, în care am urcat de la Tulcea și, așezat pe un scaun ca într-un autobuz, am traversat canalul, de la un capăt la celălalt în nu mai mult de o oră și jumătate. Malurile drepte, căp­tușite cu bolovani și cu marcaje de navigație, fac din brațul Sulina o veritabilă arteră flu­vială, o au­to­stradă de apă, cu reguli stricte. Numai atunci când barca, în viteză, lovește năprasnic un val mai înalt, am simțit forța impactului brusc și ne­așteptat, ca atunci când roata mașinii „ia o groapă”. Până și un fluviu neted ca în palmă poate produce, câteo­dată, hurducături. Altfel, incursiunea aceasta moto­rizată, deși taie Delta Dunării fix prin mijloc, nu mi-a oferit prea mari câș­tiguri de cunoaștere a fas­ci­nantului tă­râm de ape. Nici nu avea cum: Delta este un labirint de canale secundare, o sumă de as­­cunzișuri, nu o poți cu­noaște cu adevărat stând așe­zat într-o barcă rapidă, care își face cursa pe ar­tera principală de ape. Sulina, în schimb, nu ține să se ascundă: își întâm­pină vizitatorii cu clă­diri mă­rețe, așezate la numai câți­va pași de mal, vizi­bile de pe apă, unele din­tre ele martori ai epo­cilor apuse, când localitatea de la gurile Dunării a avut o impor­tanță geostrategică uriașă, prin înfiin­țarea Comisiei Eu­ropene a Du­nării (începând din 1856 până în 1938). Acest or­ganism internațional a fost instituit ime­diat după sem­narea Tratatului de la Paris și a su­pravegheat respectarea liberei circu­lații pe Du­năre. Politica marilor puteri europene și comerțul au favorizat transformarea satului de pes­cari în­tr-un orășel conectat la lumea occidentală. Clădirea Comisiei încă rezistă vremurilor, masivă, im­pu­nătoare, iar în fața ei se află statuia inginerului șef „sir Charles A. Hartley”, care, potrivit inscrip­ției, „a muncit să facă ultima parte a Dunării na­vi­gabilă”.

Orașul din carte

Inginerii și co­mercianții au con­tribuit din plin la dez­voltarea loca­lită­ții, dar punerea în efigie, pentru a-l destina eternității, a fost realizată de un scriitor, Jean Bart, în romanul „Eu­ropolis”. Autorul se numea, în actele ci­vile, Eugeniu P. Botez și era năs­cut la Burdujeni, în nor­­dul Moldovei, în 28 no­iembrie 1874, ca fiu al unui căpi­tan de grăniceri avan­­sat mai târziu la gradul de gene­ral. Căpitan a ajuns și Eugeniu, dar cu alte responsabilități decât părintele său: a fost căpitan al portului Sulina. Din această postură, a observat cu acuitate lumea de ne­gustori și de funcționari a urbei și a transpus-o în pa­ginile romanului „Euro­polis”, publicat inte­gral târziu, în aprilie 1933, cu nicio lună înainte de moar­­­tea subită a autorului, petrecută la Bucu­rești. Aici locuia de ani buni, după ce părăsise căpitănia pentru niște slujbe minis­teriale. Scrisul i-a adus și statutul de membru co­respondent al Academiei Române. Ce se întâm­plă, pe scurt, în Europolis? Un grec, Sta­mati Ma­rulis, proprietar al unei ca­fe­nele, primește o scri­soare de la fratele său, Nicola Maru­lis, care îl anunță că vrea să se întoar­că din America la Su­lina, în sâ­nul micii comunități gre­cești de aici. Com­patrio­ții săi, dar și alți locui­tori, ba încă și per­sonaje sus-puse, sunt convinși că Nicola deține o avere fabu­loasă și își pun min­tea la treabă, cum să-l determine să o chel­tuiască în fa­voa­rea lor. Totul se do­ve­dește în­să o imen­să iluzie, întrucât Ni­co­la, întors acasă cu o copilă și o mai­­mu­­­țică, nu este nici pe de­par­te mi­liar­­darul închi­puit. Dezno­dă­mântul este tragic pen­tru pro­ta­go­niști. Până și viitorul Sulinei, locul „un­de bă­trâ­nul Danubiu își pierde și apa și nu­mele în mare” este, în carte, unul sumbru, din cauza col­ma­tării cana­lului care duce spre mare: „Da! orașul acesta e con­damnat… ora­șele au și ele viață și moarte… o așe­za­re omenească sub ochii noștri, me­nită să dis­pară”. După cum am spus, cel care a dispărut, la numai două săptă­mâni după publicarea roma­nului, a fost chiar autorul, răpus de o criză dia­be­tică. În mod cu totul straniu, scri­itorul care a nemurit Su­lina a mu­rit din cauză că „nu se po­trivește la orice for­mă de diabet, insulina”, după cum a susținut una dintre cele mai bune prie­tene ale sale, Iza­bela Sadoveanu, într-o discuție avută cu Tudor Arghezi, în chiar ziua când Jean Bart a trecut la cele veșnice. Su­lina avea să cu­noască în timpul celui de-al Doi­lea Război Mon­dial maras­mul, fiind bom­bar­dată masiv de sovietici, dar nu a dis­părut: în timpul regi­mu­lui co­mu­nist au fost constru­ite obiec­tive indus­triale și blo­curi de locuințe, iar în ultimii ani, dato­ri­tă unor in­vestiții private, ora­șul a deve­nit tot mai atractiv pentru turiști. Dincolo, însă, de intriga din ro­manul Europolis, rele­vante sunt toate acele de­talii realiste care refac sub ochii noștri viața Su­li­nei de odi­nioa­ră: „Ziua și noaptea se lucra la în­căr­carea vapoarelor. Numai în miezul zilei portul era mort”, Stamati „la etaj avea lo­­cu­ința, jos ca­fenea”, iar „pe chei, nu­mai la doi pași de cafenea, era frizeria lui Nicu Fo­tia­des”. Totodată, „o casă de piatră aco­perită cu olane, în faţa debarca­de­rului – vechea cazarmă tur­cească – fusese trans­for­mată de un ofi­ţer gos­podar în Cercul Marinei Româ­ne”. Su­lina este descrisă ca „un mo­zaic de rase la gura bătrânului Danu­biu”.

Iedera uitării

Clădirea căpităniei este încă în picioare, iar undeva, pe o străduță din spatele primului șir de clădiri, se află o casă înecată în valuri de iederă. Atât de bogată este vege­tația, încât cu greu îmi dau seama că se află aici o casă. Tre­buie să dau târ­coale, să trec de pe o latură a gră­dinii pe alta pen­tru a observa, final­mente, o fereastră, un in­diciu că sub pletora de frun­ze se ascunde o clă­dire. De par­că iedera nu ar fi de ajuns, în curte se află și o boltă cu viță de vie. Camuflaj perfect! Aici, după cum m-a asigurat unul dintre ghizii orașului, a locuit cu chirie căpita­nul Eugeniu P. Botez, alias scriitorul Jean Bart. Casa este pustie. Numai gâzele mișună vesele și preo­cupate peste frunzișul viței de vie. Căpitanul-scriitor „era un om foarte simpatic. Avea un chip frumos, smuls parcă din baso­relie­fu­rile Columnei lui Traian: ochii negri, mobili, ex­trem de expresivi, un glas plin, gros, un râs sincer. Po­ves­tea cu haz în­tâmplări din călătorii” (Mihail Sevastos, „Amin­­tiri de la Viața românească”, ed. Po­lirom). „Con­ver­sația lui stăpânită și nume­roa­să, ajutată de o bu­nă-creștere și de o ținută de ma­re gentle­man, era fermecătoare” (Tudor Arghezi, „Pu­bli­cistică VII”, Ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă ). Este păcat că imobilul acesta, când­va lo­cuință a scriitorului care a sublimat viața Sulinei în paginile romanului Europolis, zace pustiit, nefo­losit în sco­puri turistice. Jean Bart a fost el însuși un călător, a vizitat, la bordul navelor, teritorii noi, unde nu căl­case picior de român. De acolo revenea în pa­trie, aici, la Sulina, în chiar căsuța aceasta, cu aco­periș din olane, înghițită acum cu totul de ie­deră, ca în jungla amazoniană. Sume enorme din bu­­getul public au fost cheltuite pentru proiecte eșuate (o alee din scânduri întinsă pe kilometri, pe care nu circulă nimeni), în loc ca o parte din bani să fie investiți pentru salvarea acestei locuințe și trans­formarea ei într-un muzeu dedicat lui Jean Bart.