Selecția „FORMULA AS”

* Simona Lo Iacono, „Albatrosul”, traducere, postfață și note de Mihai Banciu, Editura Humanitas Fiction (tel. 0723/68.41.94), 248 p.

Prințul sicilian Giuseppe Tomasi di Lampedusa (1896-1957) și-a scris în ultimii ani de viață ro­manul „Ghepardul” pe care nu a mai apucat să-l vadă tipărit fiindcă două edituri mari, Mondadori și Einaudi, îi respinseseră manuscrisul. A apărut postum în 1958 și de atunci e unanim apreciat drept o capodoperă singulară și mereu reeditat, cu același succes, în mai toate țările lumii. Cei care nu-l citiseră au făcut-o după ce au văzut ecra­nizarea lui Luchino Visconti din 1963 (cu Burt Lan­caster, Alain Delon, Claudia Cardinale) și au transmis jubilația lor generațiilor următoare. Așa se face că „Ghepardul” n-a rămas doar unul din marile romane ale literaturii italiene din secolul XX, ci un reper al literaturii universale, al cărui farmec îi seduce până și pe tinerii cinici și nihiliști de azi. Desigur, de la un asemenea autor-cult, toate manuscrisele rămase au devenit prețioase. De publicarea lor s-a ocupat soția, Alexandra Wolf Stomersee (Licy), care i-a supraviețuit până în 1982, și fiul adoptiv, Gioacchino Lanza Tomasi, încă în viață. Datorită lor au apărut – și le avem traduse tot în colecția „raftul Denisei” – volumul „Sirena și alte povestiri”, ce conține și texte autobiografice, precum și un epistolar din 1925-1930, „Călător prin Europa”. Pe acestea, pe investigații pro­prii și pe bibliografia menționată la sfârșit s-a bazat scriitoarea siciliană Simona Lo Iacono în romanul pe care vi-l recomand și al cărui personaj principal e autorul „Ghepardului”. Din puținul ca­re se știe documentat despre viața lui, din pasiune pentru Sicilia, din imaginație creativă și plăcerea de a reconstitui s-a născut „Albatrosul”. Care ia pre­meditat eleganța stilului lui Lampedusa, me­lancolia trecutului-prezent, aburul fantomatic, și le adaugă o ambiguitate subtilă, o „găselniță” ce aduce suspans și mister. Refăcând viața prințului-scriitor din copilărie la senectute și împletind tim­purile, ea îi inventează solitarului, introvertitului personaj central un bizar dublu în oglindă, un prieten imaginar, Antonno, un soi de înger păzitor capabil să-l ajute concret în împrejurări dramatice sau doar delicat-sentimentale și să devină invizibil când prezența lui nu mai e ne­cesară. Început de la două capete și alternând prezentul ultimelor două luni din viața lui Lam­pe­dusa cu anii copilăriei și tinere­ții, firul narativ prinde în ochiu­rile lui pe față și pe dos persoane reale care și-au avut locul și rolul în existența povestită. Bine individualizate sunt mai ales fe­meile, precum soția Licy – elevă a lui Freud, psihanalistă prac­ti­cantă, atentă la suferințele soțului muribund și în­cercând să-i susțină moralul, inclusiv prin îndem­nul la scris ca abstragere. Sau mama, donna Beatrice, cultă, extravagant de modernă pentru mediul ei aristocratic conservator. Sunt prinși în poveste și tatăl cu arbore genealogic cunoscut din secolul XVI, și străbunicul Giulio, principe de Lampedusa, duce de Palma, senator de Sicilia, care i-a inspirat protagonistul din „Ghepardul”, precum și numeroase rude din partea ambilor părinți, scriitori și artiști din epocă, unii priviți cu maliție. Și peste toate, soarele Siciliei orbitor pe pietre, marea, Palermo, interioarele rafinate ale castelelor, viața aristocrației și a parveniților în La Belle Epoque. Am apreciat traducerea și notele lui Mihai Banciu, care nu lasă nelămurit nimic din specificul lumii reconstituite cu artă de Simona Lo Iacono.