Iubesc animalele. Am trăit la țară, înconjurată de viețuitoare fel de fel. Câinii din curte erau prietenii mei cei mai buni. Nu știu despre care dintre ei să vă vorbesc mai întâi. Poate că ar fi mai bine să încep în ordine cronologică sau cu cei pe care i-am iubit cel mai mult. Deocamdată, am să vă vorbesc însă despre cuțulăul care mi-a înduioșat copilăria și care îmi asculta toate prostioarele… un cuțulău pe nume Fluturaș. Nu știu de ce i-am pus numele Fluturaș. Îmi plac mai mult fluturii acum, la maturitate, decât la vârsta copilăriei. Deci, nu cred că acesta a fost motivul pentru care am ales acel nume. Era un câine alb. Pe mama lui o chema Dona. A fost născut într-o zi de noiembrie, sub cotețul păsărilor. A mai avut un frățior care a murit la scurt timp după naștere, din cauza frigului. Cred că pe atunci aveam 9 sau 10 ani. În orice caz, eram la școală și amintirile de atunci sunt legate de Fluturaș. Îmi devenise nu doar prieten, ci și confident. Îi spuneam tot ce aveam pe suflet, ca de pildă când luam note mici la școală. Mă duceam la el, la cușcă, mă puneam pe vine și începeam să mă jeluiesc: „Fluturașule, ce mă fac, că iar am luat notă mică? Fluturașule, învățătorul mi-a zis că n-o să trec clasa dacă nu învăț”. Bietul Fluturaș ar fi vrut el să mă ajute, dar cum? Totuși, faptul că stătea cumințel și că mai dădea din codiță în timp ce eu îi povesteam supărările mele îmi ridica moralul. De multe ori a dat dovadă de o inteligență uimitoare. La un moment dat, bunicul l-a uitat pe câmp, la stâna de oi, care se afla la vreo 30 km de casă. Era prima dată când Fluturaș mersese la stână, dar numai ca vizitator. Bunicul l-a rătăcit în drum spre casă, dar cățelul a știut să vină în câteva ore, pe o ploaie foarte puternică. Întâmplarea asta l-a ridicat în ochii părinților mei, care nu-l distingeau până atunci de ceilalți câini. De la întâmplarea aceea, lui Fluturaș a început să îi placă să meargă la câmp. Uneori pe lângă căruță, alteori chiar în căruță, alături de tatăl meu. Părinții mei îl lăsau în capul locului, cum spun oamenii de la țară, ca el să aibă grijă de unelte și de mâncare. Și era un paznic desăvârșit! Nu mușca, doar lătra foarte tare și amenințător. Nu suporta mâțoacele. Și pe bună dreptate. Pe vremea aceea aveam niște pisici foarte șirete și răutăcioase, dar Fluturaș a știut să se impună și lua atitudine, așa că mâțoacele nu prea stăteau la sol, ci doar în podul casei, în păier, sau în alte cotloane ale curții.
Ce să vă mai spun despre Fluturaș? Faptul că îi ofeream cadouri de Căciun? Da, așa făceam. Poate râdeți. Dar așa făceam. Aveam grijă ca până se apropia Crăciunul, să strâng mult staniol de la ambalajele de ciocolată. Ce făceam cu el? Uneori făceam rochii pentru păpuși, coronițe, inele, dar în mare parte îl opream pentru a împacheta cadouri de sărbători pentru cuțulăii din curte. Doamne, și ce imaginație aveam! Puneam în staniolul de la ciocolată niște oscioare, bucăți de cozonac, uneori și ciocolată. Aveam grijă să fie împachetate frumos și să nu se vadă nici un picuț din conținutul pachetului. Dacă aș fi avut și fundițe, probabil că l-aș fi împodobit și cu ele. Apoi desfăceam cadoul în fața lui Fluturaș, cu zâmbetul până la urechi. Și el era bucuros. Știa că dacă îl chem la mine, nu-l chem degeaba… Ai mei nu știau de isprăvile mele. Și mie îmi vine astăzi să râd de ceea ce făceam pe atunci…
Fluturaș a fost prietenul meu cel mai bun din copilărie. Era regele câinilor, cel puțin așa credeam eu. Observam că era tare al naibii, se impunea, niciun câine nu se lua de el, ceea ce m-a făcut să cred că Fluturaș al nostru este posibil să fie cine știe ce conducător peste câini… dacă nu chiar președinte… Doamne, ce prostuță eram! Câtă inocență! Dar într-o zi, toate aveau să se sfârșească cu lacrimi și plâns. Într-o dimineață de august, aproape de Sfânta Maria, niște bestii de oameni l-au omorât pe Fluturaș cu o cruzime de nedescris, aruncându-l în fața porții. Mi-o amintesc și acum pe mama, cum m-a trezit în dimineața aceea, plângând. Am sărit într-o clipită din pat. Nu puteam crede ce auzeam. L-am învelit într-un palton al bunicului. Mai respira, amărâtul! Îl vedeam cum se stinge încetișor… Până în ultimele clipe de viață, m-a privit cu căldură. În ochii lui luceau niște biluțe albastre. Bunicul a plâns. L-am îngropat în spatele curții, lângă un salcâm. Și împreună cu el, copilăria mea.
AURA I.
