Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Părintele EMANUIL RUS, starețul Mânăstirii Bixad: „În ciuda aparențelor, oșenii sunt oameni foarte credincioși”

FORMULA AS ÎN ȚARA OAȘULUI

Locul sfânt unde Fecioara Maria își revarsă iubirea necontenit

Am ajuns la Mânăstirea Bixad din Oaș pe 6 septembrie, de Sfânta Maria. Știam că sărbătoarea importantă a Maicii Dom­nu­lui, însoțită de un mare pelerinaj, este cea din au­gust, dar iată-mă blocat pe ulița ce duce către poar­­ta mânăstirii, de mulțimea nesfârșită a credin­cio­șilor ce ies de la slujbă. Aștept aproape o oră să treacă cortegiul de mașini de lux al enoriașilor. Li­muzine, jeep-uri, mașini scumpe și rare, încât nu știu ce să mai cred: la mânăstire a fost slujbă, salon auto, sau întâlnire diplomatică? Multe automobile au numere de Franța, Belgia și Ger­mania. Nu toți credincioșii au avut loc în parcarea mâ­năstirii, și coboară pe jos, către ma­șini. Bărbații sunt îm­brăcați în costu­me impecabile, cu pan­tofi de lac. Unul din­tre ei și-a asortat în mod ciu­dat cravata aurie, cu o batistă verde la buzunar. Altul, cu o pălărie în mână, își șterge nădușeala de pe frunte cu mâ­neca fracului – na, drumul e cam abrupt pentru pantofii săi prea ascu­țiți. În urma lor au rămas doamnele, călcând cu mare greu­tate și ținându-și greu echilibrul pe tocurile cui, ale pan­tofilor aurii. Rochiile scurte și de­coltate, sau gen sirenă, lungi și strânse pe corp, sclipesc ușor în vânticelul de toamnă. Parfumuri fine se împrăștie pe sub prunii satului. Câteva bătrâne așteaptă în fața porții, să vină taxiul să le ducă acasă. Par îmbrăcate tradi­țional, dar ce ciudat e acum portul în Oaș! Fusta neagră, împestrițată, pare să fie pusă pe sârme, atât stă de ridicată și înfoiată! Iar „cămeșile” cu încrețituri sunt doar bluze de nai­lon, înflorate țipător! Așa se face că am pășit pe poar­ta Mânăstirii Bixad cu o mare nedumerire: cum s-au rătăcit oșenii de portul și tradiția lor și cât de mare le mai este credința? Dar imediat ce am trecut de porțile mari ale mânăstirii, vuietul mulțimii a dispărut. Brusc, ca și cum aș fi intrat într-o altă lume, m-am simțit cuprins de liniște și de pace. În fața mea se întindea o grădină ireală, plină de tran­dafiri și de flori tomnati­ce, din loc în loc cu pomi plini de rod, printre care zbur­dau fluturi. Am călcat timid pe aleea de piatră, îndreptându-mă către bisericuța strălucitoare. Curtea era pustie. Nici un zgomot și nici un om. Pe stânga, un im­pre­sionant altar de vară, în fața căruia încă simțeai căldura liturghiei și a rugă­ciunilor ce tocmai fuseseră rostite. Tur­nul-clopotniță, aghiasmatarul și celelalte clădiri sunt toate împodobite cu mușcate roșii sau albe. Pe partea opusă a curții se află însă o clădire veche, în paragină, aproape să cadă. Are pe­reți scorojiți, ferestrele au fost smulse și acoperișul dis­trus. O cicatrice veche, pe un chip frumos. Am mers mai departe pe alee și m-am apropiat, în cele din urmă, de bi­sericuța din curte. În fața zidurilor ei de piatră, mi-am amintit de ceea ce citisem în ziare și auzisem la oamenii din sat: în august, la Adormirea Maicii Domnului, peste 20 de mii de pe­lerini vin la Bixad.

Intru în biserică. Stau în fața icoanei Maicii Dom­nului. E ferecată în argint, dar chipul ei, rămas la vedere, radiază atâta blândețe! Simt cum privirea ei mă învăluie cu o bunătate nesfârșită! O privire caldă, duioasă. Nici mintea, nici inima mea nu o pot înțelege. Sunt doar un grăunte de nisip. Picioa­rele mi se înmoaie și cad în genunchi. Se spune că această icoană a Maicii Domnului este făcătoare de minuni. Se simte! Nu-ți poți lua privirile de la ea.

În curtea mânăstirii nu mai este niciun credin­cios. Nu se vede niciun călugăr. Se aude ușa unei chilii. Printre mușcate și trandafiri apare un bărbat luminos, cu o barbă argintie și ochi albaștri. „Sunt starețul Emanuil Rus. Cu ce te pot ajuta, tinere?”.

Un loc cu o istorie zbuciumată

Mânăstirea Bixad

Fără să îmi ceară aprobări, fără să mă trimită după hârtii și încuviințări la Episcopie, cum se întâmplă în alte părți, părintele stareț Emanuil m-a luat de braț și m-a plimbat prin curtea mânăstirii, spunându-mi, cu vocea sa blândă, povestea zbuciu­mată a acestui loc. Poate a contat și faptul că părin­tele este un vechi și fidel cititor de „Formula AS”. Cu aceeași bunătate și deschidere m-a primit și a doua zi, dăruindu-mi cărți prețioase, despre istoria Oașu­lui, povestindu-mi istoria locului și întâmplări trăite pe aceste meleaguri. Vorbind și cu oa­menii din sat, am reușit să am o imagine destul de clară a Bixa­dului și a mânăstirii de aici.

Se pare că oșenii, maramureșenii și credincioși din toată țara vin aici din motive întemeiate. În pri­mul rând, Mânăstirea Bixad este unul dintre cele mai vechi locuri de credință din România. Biserica de piatră în care am intrat este cea de-a treia care a fost construită. Prima, din lemn, a fost con­semnată încă pe la 1390, dar în 1701 a ars. Nu a fost un incendiu oarecare: călugărul Isaia se instalase aici, după ce fusese convertit cu forța la greco-catolici. A venit la Bixad cu gândul de a-i convinge și pe oșeni să treacă la uniați. Sătenii din Bixad l-au refu­zat. L-au ucis și au dat foc bisericii. La 1705, bătrâ­nul episcop al Maramu­reșului, Dosoftei, reface biserica și stă aici aproape 10 ani. Apoi, mânăstirea își îndeplinește menirea până la 1773, când se refa­ce a treia biserică de către ortodocși. Este sfințită, dar foarte repe­de e luată de Imperiul Austro-Ungar. Așa se face că până în 1918, au stat aici călu­gări ruteni care când au plecat, au luat tot ce era mai de preț – manuscrise, cărți vechi, icoane (se găsesc acum în Ungaria). Apoi, în 1948, biserica a fost închisă cu totul. În 1956, fostul epis­cop Valerian Zaharia a fost nevoit să coboare în sat icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului și clo­potele, până în 1989, când mânăstirea s-a resfin­țit. După cum își amintesc oamenii, pe timpul co­mu­nis­mului biserica ajunsese o ruină, mai avea un pic și se prăbușea. Dar oamenii veneau și așa să se roage în curtea bisericii, să sprijine zidurile aproape căzute cu rugăciunile lor.

Bătrâna Maria a Petrului își amintește: „Era rușine și durere mare pentru noi, că stetea așe, biserica. Și-o mărs de la noi la Bucureșciu, Vasile Finta, zis Vorotel. O mărs direct la Ceaușescu și i-o zis în față, că o zinit la el ca să salveze mânăstirea. Acela, bolund cum era, i-o spus lui Vorotel că dară comu­niștii nu fac biserici sau mâ­năstiri, ei fac case muncitorești, și l-o mânat de la el. La ieșirea de-acolo, Voro­tel o fo supărat tare și i-o spus la portarul lui Ceaușescu că mere acasă și dărâmă beserica, măcar că e monoment isto­ric. Acesta l-a întors din drum când o auzit. I-a spus lui Ceaușescu ce a zis omu și așe i-o semnat hârtie, că are dreptul să refacă sfânta biserică. Săracu Vorotel, amu s-o dus, dară cât o mai trăit după aceea, de Sfân­tu Nicolae tăt aprindea câte o lumâ­nare pentru Ceau­șescu, că o scos satul din rușine. S-o refăcut mânăstirea, și în primăvara lui 1989 o fo aici Episcopul, să o sfințească. «Cură­țăm un izvor bun, să curgă din nou apă curată din el», o zâs”.

Am vorbit, apoi, cu starețul mânăstirii. Părintele Emanuil mi-a spus: „Locul acesta este binecuvân­tat de Dumnezeu. Pe vremea dacilor liberi, în satul vecin, Boinești, se află cetatea Belovar. Pe locul alta­rului lor de închinare către Zamolxis, s-a ctito­rit Mânăstirea Bixad. Apoi, cu ajutorul unui arheo­log am găsit în pivnița clădirii dărăpănate de ală­turi, cadavrele a 20 de oșeni și doi maramu­reșeni, care au fost împușcați pentru că au avut curajul să treacă la ortodoxism, iar în spatele mânăstirii au fost descoperite mormintele a 80 de călu­gări orto­docși. Așadar, această curte a mânăstirii este o veche vatră de credință, în care și-au găsit sfâr­șitul martiri întru Hristos. Poate asta, împreună cu icoa­na Maicii Domnului, fac ca locul să fie așa de pu­ternic și să aducă mii de oameni din toată țara”.

Dar mai este o cauză a prezenței masive a cre­dincioșilor și pelerinilor la Mânăstirea Bixad, des­pre care părintele stareț nu mi-a vorbit: chiar pre­zența Sfinției Sale! Am aflat asta de la oamenii din sat. Starețul de la Bixad e pentru ei un om sfânt, un părinte bun, blând și săritor, gata oricând să fie alături de sătenii din Oaș, spovedind și dând cuvânt de ajutor tuturor, uneori cu forțe supraomenești: ze­cile de mii de pelerini care vin la Bixad sunt primiți zi și noapte, în chilia sa.

Salvatorul „Jurnalului Fericirii”

Aleea principală

A doua zi, părintele Emanuil m-a primit din nou, de data aceasta, în biroul său de lucru. O cameră simplă, cu o masă mare, plină de cărți, și două scau­ne pentru musafiri. În cămă­ruța alăturată se afla biblioteca personală, în afară de marea bi­blio­tecă a mânăstirii, care cu­prinde peste zece mii de volume. Părintele este și doctorand în filologie. Viața sa ală­turi de mari duhovnici și cărturari pare să fie ade­vărata explicație a faptului că mânăstirea are și acest aer subțire, intelectual.

– Unde ați copilărit, părinte, și cum de ați ales calea aceasta a credinței?

– Sunt născut în Maramureș, în loca­litatea Plopiș, pe 8 noiem­brie 1953. Noi, în localitate, am avut preoți de ex­cepție. Alături de alte 5 sate din jur, Plopiș și-a păstrat religia orto­doxă, fără a trece la gre­co-catolicism. Prin­tre acești preoți extraor­dinari se număra și părintele Gherghel, care a fost numit proto­pop de Hațeg, iar mai târziu, protopop de Deva. De la dânsul am învățat multe, în anii copilăriei. El l-a numit pe tata epitrop, sau „prim-curat”, cum se zice la noi, în Tran­silvania. Deci, cunoscând acești preoți frumoși, plini de har, văzându-i predicând, auzindu-i, m-am gândit să fiu și eu slujitor al Bisericii. În 1968 părinții m-au dus la mânăstire la Ro­hia, unde era stareț nimeni altcineva decât Înalt Preasfințitul Arhiepis­cop Iustinian, consătean de-al nostru. În 1971 am intrat la seminar în Cluj, dar toate vacan­țele mi le făceam la Rohia, că acolo îmi părea mie că e un izvor mare de credință și înțelep­ciune.

– L-ați cunoscut și pe părintele Nico­lae Stein­hardt?

– L-am cunoscut și am avut mult de învățat de la el. Cărțile sale ar trebui să fie de căpătâi pentru oricine vrea să își șle­fuiască sufletul și cultura. O altă persoană de la care am învățat multe este Virgil Cio­moș, în prezent, șeful catedrei de filosofie la Facultatea „Babeș Bolyai” din Cluj, un om foarte sincer și modest. Cu părintele Steinhardt trăiam și ne rugam împreună. Apoi… eu am fost cel care a ascuns „Jurnalul Fericirii”, să nu-l găsească Securi­tatea. În 1986 am avut o razie uriașă la mâ­năs­tirea de la Rohia, au venit șase securiști, sub aco­perirea de preoți, membri ai Uniunii Scriitorilor. Părintele Nicolae era deschis cu toți, le povestea tuturor despre cărțile aduse din străinătate: toată opera Monicăi Lovinescu și a lui Cioran, cărți inter­zise în perioada comunismului. Așa ne-am trezit cu con­trol. Părintele Steinhardt a venit la mine cu un coș plin de cărți și manuscrise. Mi-a zis să le ascund unde cred eu și să nu îi spun nici lui, nici altcuiva unde le voi pune. Așa am făcut. Am spus că mă simt rău și nu am mers la masa de seară, am pus tot ce mi-a dat într-un sac de plastic și le-am urcat în po­dul mânăstirii. Am scos din podea câteva scân­duri, am pus sacul acolo, și am bătut scândurile la loc. „Jurnalul Fericirii” a rămas tăinuit acolo, până după revoluția din 1989, când a fost scos și dus la tipar.

„Am zis să zidim mai mult suflete, decât clădiri”

– Și la Bixad când ați ajuns? Cum era mânăs­tirea la venirea dumneavoastră?

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului

– Am ajuns aici la 1 iulie 1990, cu două numiri, și de la Oradea, și de la Cluj. Am ajuns la Bixad pe un pământ care fugea de sub picioare, cu lumea tul­bu­rată după revoluție, la care se adăuga și puter­nica ofensivă a bisericii greco-catolice, sub care a func­ționat și Mânăstirea Bixad o vreme. Mânăstirea era praf și pulbere. O pustietate totală. Chiar și acum suntem doar doi preoți, un diacon și trei frați, asta e toată obștea. Am refăcut ce am putut, dar am zis să zidim mai mult suflete, decât clădiri. Casa aceea în paragină, din curtea mânăstirii, nu este a noastră. Este a statului român, care e în litigiu cu greco-ca­tolicii. Stăm așa, cu ea în curte, și ne rugăm să nu cadă peste cineva… Am încercat să facem ceva, dar din 2005 am fost târâți prin șapte procese. Ne pu­nem speranța în Dum­nezeu și mergem mai departe…

– Părinte sta­reț, la venire am fost surprins de felul în care ara­tă oșenii. S-au înstrăinat com­plet de tradiție. Dumneavoastră îi cunoașteți mai bine, ce se în­tâmplă cu ei? Cum se mai îm­pacă viața lor de azi cu credința?

– În ciuda aparențelor, oșe­nii sunt oameni ex­trem de credincioși! Mulți vin de săr­bători îmbră­cați în straiele vechi, tradiționale, și mulți se căsă­toresc după tipicul strămoșesc. Într-adevăr, au un fel diferit de a fi, că așa i-am găsit și eu când am venit aici, dar pentru ei biserica e sfântă! În Oaș, dacă preotul era prins cu ceva în neregulă aici, trebuia să plece. Nu iartă nimic în sensul acesta, dar în rest sunt oameni buni, credincioși, iar eu mă înțeleg bine cu ei. La început mi-a fost greu, pentru că am venit din altă zonă, unde oamenii sunt mult mai liniștiți. Aici se omorau cu cuțitul pentru nimic. Prima înmor­mântare la care am fost era fix un caz de acest fel. Am vorbit cu ei, le-am ținut și predici, și până la urmă s-au potolit. Oșenii și înainte au avut case mari și bani, pentru că ei au făcut cele mai grele munci din țara asta: vopseau vagoanele la Arad, vapoarele în Constanța, au lucrat la toate rafi­năriile din zona Ploiești, au lucrat la păduri, au de­frișat și erau bine plătiți. Din păcate, mulți pleacă în străinătate. Mulți și-au cumpărat pământ în Fran­ța, pentru a construi case acolo. L-am întrebat pe preotul din sat câți copii a botezat, că nunți se fac. Și zice: „În sat am botezat trei, dar din Bixad în tot locul unde au plecat s-au botezat 127”. Asta este dureros. Chiar dacă le sunt falnice casele, în curând vor rămâne goale. Am numărat aici, pe o stradă lăturalnică, peste 42 de case de vânzare. Tinerii noștri au plecat afară, iar în apus nu e credință, nu e spiritualitate. Ai noștri le țin biserica sus. Bisericile străine sunt pline de români.

Icoana făcătoare de minuni

Altarul și icoana făcătoare de minuni (în stânga)

Din cărțile părintelui Emilian Rus am aflat că icoana Maicii Domnului de la Bixad a aparținut Mânăstirii Peri, din Maramureșul de dincolo de Tisa și a fost donația împăratului Manuel al II-lea Paleo­logul, către voievodul Maramureșului, Balc. Când rușii au ocupat Maramureșul istoric, icoana a fost adusă în Bixad și de atunci a rămas alinare și sprijin pentru oamenii locului și pentru pelerini. Oșenii știu că icoana a înfăptuit multe minuni, a existat chiar și o carte în care toate au fost notate, dar cartea s-a pierdut, din păcate. Însă me­mo­ria credincioșilor a păstrat vie puterea binefăcătoare a icoanei, și poate de aceea, în fiecare an, tot mai mulți vin să se roage la ea. În afară de alinarea sufletească, mulți s-au vindecat de boli rugându-se la această icoană. Puterea Maicii Domnului ferecată în argint, din Bixad, nu se poate tăgădui. Oa­menii își amintesc de minunile înfăptuite de ea. Cea mai recentă amintire e din 1996, și localnicii încă știu detalii. Un țăran din satul Șăbișa din Maramureș nu putea să meargă, de șapte ani zăcea la pat. La rugămintea lui, familia l-a adus la mânăstire și a primit per­mi­siunea de a se ruga o noapte întreagă în fața icoanei, chiar înainte de sărbătoarea Ador­mirii Maicii Domnului. S-a rugat până spre dimi­neață, când a adormit. L-au trezit vocile călugărilor și forfota credincioșilor veniți la sărbătoare. Spre uimirea lui, dar și a celor din jur, omul s-a ridicat și a început să meargă. În bucuria și cutremurul miilor de pelerini, țăranul din Șăbișa s-a plimbat prin toată curtea bisericii. Câțiva ani mai târziu, un alt caz avea să fie consemnat și de presa vremii.

Oșeni în Belgia

O femeie din Ucraina a venit să se roage la icoană, împreună cu cei trei copii, pentru sănătatea soțului ei, bolnav de cancer, și căruia doctorii nu îi mai dădeau nicio șansă. Părintele Emanuil s-a rugat împreună cu ea, i-a citit dezlegări și i-a spus ce rugăciuni să citească acasă atât ea, cât și copiii ei. Părintele Emanuil își amin­tește cu lacrimi în ochi: „Acea femeie s-a întors după aproape un an. Îmi amintesc că eram în bise­rică, după slujbă, și s-a apropiat de mine plângând. Am recunoscut-o. Mi-a părut tare rău să o văd așa, m-am gândit că soțul ei murise. Dar ea, cu lacrimi în ochi, mi-a zis: «Părinte, trăiește! Uitați, el este soțul meu!». Și un bărbat s-a apropiat atunci și m-a îmbrățișat. Trăiește și în ziua de azi, e nelipsit de la sărbă­toarea Sfintei Maria, Maica lui Hristos, care a ales să își arate iubirea, bunătatea și puterea aici, la noi, în Mânăstirea Bixad. Pentru asta îi mulțumim lui Dumne­zeu clipă de clipă și ne rugăm să ne dea cre­dință pe măsura darurilor Sale.”

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian