Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Scrisoare despre mama mea

Pagina cititorilor

S-a întâmplat repede. Prea repede. Poate de aceea nu am vrut la început să admit că se în­tâm­plă. Presimțeam că e vorba des­pre ceva rău. Pentru a înțelege sensul unor lu­cruri, trebuie mai întâi să le percepi la nivel emo­țional, să le pipăi cu sufletul, să cuprinzi elementul necunoscut: abia atunci poți ajunge să înțelegi. Iar atunci când e vorba de pro­pria ta mamă, lucrul acesta se întâmplă extrem de greu. O deplasare tec­tonică a sentimentelor, care produce un cutremur devastator.

Mama mea a fost mereu aprigă, curioasă, isco­ditoare, avidă să știe tot. Mă obosea uneori, dar mă și răsplătea cu recunoștință, când răspundeam preo­cupărilor ei. Se pensionase și nu prea știa cum să-și rânduiască viața. Se agăța de mine, ca o plantă de un arac, încercând să fie de folos cu tot dina­din­sul. Fie că era vorba de coace­rea unei prăjituri sau de îngri­jirea unor flori (feriga era plan­ta ei pre­ferată), ea trebuia să iasă în evidență. Își găsea echi­libru în măsura în care avea un rost în viața mea. Voia să fiu mulțu­mită. Se și îngrijea pentru asta. Murea de fericire când îi spuneam că arată cu mult mai tânără decât e. Lola! Îi spuneam pe nume și asta ne apro­pia. Mă privea cu recu­noș­­tință.

Eterna relație compe­ti­tivă între mamă și fiică, a figurat și în repertoriul nostru. Am făcut multă vreme prostia să bat cu pumnul în masă ca să mă afirm. Am avut cam cinci decenii bune la dispo­ziție. Mă făceam că nu o văd când lăcrima. Uneori, o găseam îmbrăcată cu pardesiul ei vechi, cu pă­lăria pe cap și cu gea­mantanul alături. „Plec la căsuța mea”, spunea, fără să mă privească. Și chiar pleca, în garsoniera de la etajul șapte al unui bloc din Brașov. După care se întorcea iar la mine, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. La un moment dat, obo­sită, am ajuns să facem pace. Am început să ne spu­nem că ne iubim. Ne făcea plăcere să ne pe­trecem timpul împreună. Găteam, făceam prăji­turi, îi plăcea să bem vișinată. Discutam despre filmele pe care le-am văzut și cărțile pe care le-am citit. Uneori, tot mă călca pe coadă, pentru că putea fi atât de insistentă, atât de in­corigibil de convinsă că are dreptate. Atunci re­cădeam în vechile tipare ale disputelor noastre. În­să asta nu dura niciodată mult timp.

Dar brusc, mama n-a mai fost cea pe care o cu­noșteam. A alunecat pe podea și-a căzut. O dată. De două ori. După prima căzătură, s-a mai pus pe pi­cioare, recâștigându-și stabilitatea cu ajutorul câr­­jelor. „Nu mă las doborâtă”, spunea. Și pen­tru că lucrurile se petrecuseră întotdeauna așa, am crezut-o. Credința mea a început însă trep­tat să se atenueze, când mama și-a pierdut din greu­tate și din curaj. Asta se întâmpla în pri­măvara anului trecut. Am dat vina pe pan­demie. La urma urmei, eram cu toții prinși în obligația măștii și a distanțării, pe care mama le respecta cu sfin­țenie. Mă proteja, deși cea care ieșea din casă eram eu. Vara, când ieșeam în curticica din fața casei la o cafea și o prăjitură, mama stătea tot cu masca pe față. Și-o scotea, și-o punea, marea mea ocrotitoare de Covid. Dar avea și speranță. Speranța că lucrurile o vor lua în direcția cea bună, așa cum s-a petrecut întotdeauna de-a lungul vieții ei. Era genul care se ridică, se scutură de praf și merge mai departe. A făcut-o după divorț, când m-a crescut singură. Nu îi era frică de amenințări: „To­tul va fi bine, ai să vezi!”, spunea.

Dar nimic n-a fost bine. Următoarea cădere pe par­chetul pe care îl lus­truia obsesiv s-a lăsat cu complicații mai mari. A fost internată și operată la șold. Că­deri­lor le-a urmat fragili­ta­tea. „Sunt doar oase”, mă con­so­lam. „Nimic de speriat, la o femeie tre­cută bine de 80 de ani și ușoară ca un abur.” Și medicii cu care am vor­bit vedeau lucrurile la fel”. „O să se rezolve”, cu acest gând încurajator încer­cam să-mi umflu colacul de salvare, însă acesta s-a dezumflat mai repede decât vo­iam să cred.

Mergeam zil­nic în camera ei, după ce veneam acasă de la birou. Pentru că se temea de următorul val Covid, era tot tim­pul cu masca pe obraz. Se ferea și de îmbrățișări. Din prudență. Pes­te tot, la tele­vizor, se spunea că vârstnicii trebuie protejați. Mi-ar fi plăcut s-o mângâi, s-o strâng în brațe, dar mă oprea cu palma întinsă. „Trece, o să vezi, avem timp”. Doar că timpul n-a mai avut răbdare cu ea. Deși arbora permanent mina încrezătoare cu care eram atât de obișnuită, credința mea în bine a început să se năruiască. Fisurile din oasele ei s-au mărit, iar cele din sufletul ei au devenit cratere.

Când a început să fie tot mai confuză, a devenit clar că lucrurile se agravau. Uita nume. Încurca evenimentele. Rătăcea lucrurile. Voia să pornească televizorul cu telefonul mobil și să telefoneze cu teleco­man­da. Se înfuria când nu-și amin­tea ceva. Dintr-o dată, n-am mai putut să vorbim despre fil­me și cărți. Încerca să mas­cheze problema, schim­bând brusc subiectul. Căra în buzu­narul capotului niște bilețele scrise de mână. Proptele pentru me­morie. Asta, în condițiile în care înainte reținea totul. Nimic nu-i scăpa. Își amintea fiecare mă­run­țiș și după ani de zile. Acum își pierduse detaliile, care dispăreau, pur și simplu, precum nălucile. Căutarea lor o obosea. Ea, care obișnuia să stea trează cât mai târziu, să stingă în casă lumina, mergea tot mai des la culcare. Chiar și în timpul zilei. Privirea ei, odi­nioară atât de vie și de atentă la lucrurile din jur, s-a încețoșat. Ochii ei păreau să se fi retras într-un spațiu gol. A coborât peste ei tris­tețea…

Când vorbesc azi cu mama, vorbele ei șer­puiesc prin adâncimile propriei ei lumi, care devine tot mai îndepărtată. Povestirile ei urmează o logică proprie; face legături între lucruri apa­rent dis­pa­rate. Am renunțat să mai pun între­bări, pen­tru că ob­serv că o fac să se simtă de­pășită. Efortul de a da un răspuns o obo­sește și-o tulbură, scormonește după el în alte vieți. Iar eu nu vreau să-i fie greu. Aș vrea s-o iau în brațe și s-o leagăn ca pe-un copil. Să-i sprijin capul de pieptul meu. Sunt mama mamei mele. O iubesc și o cruț, așa că vorbim des­pre mierla care cântă în grădină sau dacă trandafirii rezistă frigului care deja a venit.

Auzim atât de des că părinții vârstnici ar rede­veni copii. Nu e adevărat. Copiii cresc și învață. Ei pricep, înțeleg, află în fiecare zi un pic mai mult. Ma­ma, în schimb, se îndepărtează de lume. Ea în­țe­lege în fiecare zi un pic mai puțin. Descrește sub ochii mei. Seamănă tot mai mult cu un abur. Une­ori, mă simt depășită de situație. Mi se face frică. Dacă o să dispară de tot? Noaptea, mă trezesc și merg în camera ei. Vreau să văd dacă mai respiră.

În urmă cu mai puțin de un an, încă mai puteam să vorbesc cu mama despre problemele mele. Des­pre nervii pe care mi i-am făcut la birou, despre grijile legate de sănătate și despre toate celelalte mici supărări ale vieții. Mă asculta, mă consola și mă sfătuia. O interesa. Acum, interesul ei se pierde în nicăieri. Îi vine greu să mă urmărească. Dă din cap, dar gândul îi e plecat. Îi simt, în schimb, bucuria când o ating. Întinde mâinile și mă cheamă în brațe. Mama miroase a ferigă. Plan­tele ei mult iubite au venit să stea lângă ea. „O să plec acăsucă”, spune. Cu mintea a și plecat.

Acestea sunt momentele noastre luminoase. În cele mai întunecate, mă simt de parcă mama ar fi urcat într-o barcă ce se îndepărtează tot mai mult de țărmul pe care mă aflu, lăsându-mă singură. Încă ne vedem și ne auzim, ne facem cu mâna, dar barca înaintează în largul mării.

Niciuna dintre noi n-a fost vreodată pricepută la despărțiri. Când plecam în călătorii, mă urmărea îngrijorată cu gândul, și-mi cerea să-i telefonez zi de zi. Voia să ajungă la 100 de ani, ca să aibă grijă de mine cât mai mult timp. Acum, grija este a mea. Mama mea, cea frumoasă și tânără, a îmbătrânit. S-a petrecut repede. Și nu mai pot s-o ajut.

CLAUDIA

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian