Stimată redacție, citesc de fiecare dată articolele trimise de cititori pentru rubrica „Din lumea necuvântătoarelor” și m-am hotărât să trimit și eu unul despre „pet”-ul meu. Înainte însă, aș vrea să vă felicit din suflet pentru perseverența de a arăta că respectarea drepturilor animalelor, ca și ideea că oamenii sunt responsabili pentru toate ființele de pe Pământ, reprezintă niște dovezi de rațiune și bun-simț și sunt specifice lumii civilizate.
Întâlnirea mea cu Pușa nu a fost o dragoste la prima vedere. I-aș spune mai degrabă milă la prima vedere. Era înghesuită într-o cutie de carton, într-un magazin de animale din Drumul Taberei, alături de alți patru frați, toți birmanezi, cu ochii limpezi și albaștri, incredibil de slabi, mici și triști. Am plătit suma simbolică pe care vânzătorul o cerea pe ea, de bună seamă dornic să scape cât mai repede de povară. Până acasă a călătorit în brațele mele în două autobuze și un tramvai, scoțând niște sunete caraghios de înalte și ascuțite pentru o făptură atât de mică, fapt care a atras un grup vesel de copii pe urmele noastre.
Au trecut doi ani. Eu, care nu mai avusesem până atunci un animal, nu încetez să mă minunez de un lucru: relația dintre om și pisică nu e una dintre stăpân și supus, dintre șef și subaltern. Este o respectuoasă amiciție, este toleranță. Fiecare cu tabieturile lui, cu personalitatea proprie. Pușa nu s-a „pisicit” niciodată, nu s-a copilărit. Flegmatică și înțeleaptă din fire, nu ezită să mă privească iscoditor și critic, cu ochii subțiați, de câte ori încalc normele care s-au statornicit în conviețuirea noastră.
De la început a fost manierată. Cine spune „te porți ca un animal” nu a avut de-a face niciodată cu animalele sau judecă necuvântătoarele în funcție de propriul comportament. S-a întâmplat să lipsesc de acasă o perioadă, iar persoana care trebuia să se ocupe de ea nu și-a dat silința pe cât am rugat-o. Când m-am întors, nu mai avea mâncare de câteva zile. Nu s-a repezit să înfulece. A mâncat tacticoasă și liniștită, ca de fiecare dată, fără să-și termine porția de pe tăviță. Apoi, s-a așezat pe calorifer, cu coada stufoasă încolăcită în jurul corpului și mi-a aruncat privirea disprețuitoare pe care o meritam.
Are simpatii și antipatii. Se poartă altfel cu fiecare membru al familiei. Are locurile ei de odihnă și ascunzișurile ei, momentele ei de solitudine pe care trebuie să le respectăm, așa cum ea nu ne deranjează când avem nevoie de liniște. De multe ori, când am senzația că sunt singură acasă, sunetul abia perceptibil al unui tors de pisică, al unei respirații sau al unor pași ușori mă obligă să simt aceeași deferență și sfială ca în fața unei prezențe umane.
IULIA S. – București
Romanian