Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O dimineață cu…. ANA ULARU: „Sunt gata oricând!”

– Ai putea spune despre ea că le are pe toate: o frumusețe pe care și-a ținut-o de­­parte de clișee, o inteligență vie, gata să taxeze ipocrizia și, mai ales, darul în­năs­cut de a fi în fața camerei de filmat. Un talent care i-a adus până acum 40 de fil­me, o mâ­nă de premii și roluri alături de Keanu Reeves, Tom Hanks și Bradley Cooper. Dar Ana Ularu mai are ceva: plăcerea de-a fi pe drum, de-a fi mereu gata, cu valiza la ușă. Telefonul meu a găsit-o în Texas, într-un orășel pustiu. Își exersa di­minețile fără cafele, în cel mai bun rol al vieții ei, cel de mamă –

– Bună dimineața, Ana, unde ești?

– Bună dimineața, Dia. Sunt în Mineral Wells, Texas. Nu te așteptai la asta, nu?

– Deloc! Cam departe!

– Dacă m-ai fi sunat alaltăieri, m-ai fi prins în Cape Town, în Africa de Sud.

– Ce făceai tocmai acolo?

– Am încheiat filmările la un serial. A fost un ca­dou extraordinar să descopăr această țară super­bă, cu oameni minunați, mâncăruri delicioase și cele mai bune cafele.

– Cum așa? Există concurență la cafeaua ita­liană?

– Eu înțeleg religiozitatea italienilor în ce pri­vește cafeaua, dar pentru un dependent ca mine, espresso-ul ăla ristretto, care îți oprește inima în loc, e prea mult. Prefer o cafea mai burgheză, mai lungă, cu care să-mi petrec timp. În care să investesc emo­țional. (râde)

– Cafeaua texană e la standarde?

– Nu știu. N-o să-ți vină să crezi, dar în locul în care sunt aici, nu am nicio ustensilă de făcut cafea.

– Filmezi și în Statele Unite sau ce te-a adus acolo?

– Eu sunt obligată oricum să fiu aici șase luni pe an, fiindcă sunt deținător de „Green Card”. Acum trei ani am primit „The Einstein Green Card”, care îmi conferă drept de muncă și rezi­dență. Par­te din ironia divină e că, deși am primit acest card pentru merite artistice, pentru că am lucrat în ul­timii ani pentru foarte multe producții ameri­cane, de filmat, am filmat mereu în altă parte. Acum sunt însă aici fiindcă soțul meu (actorul german Marc Rissman n.r.) filmează aici pentru câteva luni și mi-am dorit să reunim familia.

– Pare că ai avut ursitoare bune la naștere: la 9 ani jucai deja în filme, și chiar în producții străine. Nu mă mir că te gă­sesc acum în State.

– Da, eu mi-am dorit să fiu actriță de când mă știu. Cred că am provocat eu ursitoarele (râde). Primul film în care am jucat atunci, la 9 ani, era un noir franțuzesc tipic, „Meurtre par procura­tion”, în care eu eram fiica personajului principal. Am avut patru zile de filmare. Anul următor, același regizor, cu același actor principal, a venit cu un alt film. Am jucat-o tot pe fiica lui, doar că de data asta am avut zece zile de filmare. A fost mult mai greu, am avut niște scene de ceartă cu tata, în care trebuia să plâng, să trântesc uși.

– Un lucru e cert, azi ești mult mai activă în Occident decât în țară.

– Munca mea ar putea să fie la fel de bine și în România, dacă ar exista cerințe. Eu, una, sunt gata oricând. Unde e o poveste bună, filmez cu plă­cere, indiferent că e vorba de un scenariu stu­den­țesc de la UNATC sau de un blockbuster. Îna­inte de orice, fac ce fac fiindcă îmi place meseria asta.

– Anul trecut, debutul pandemiei te-a prins la Berlin. Cum ți-a fost acolo?

– Perioada de izolare petrecută la Berlin a fost una foarte sănătoasă și frumoasă, paradoxal. Am mers mult în natură, am urcat pe munți, ceea ce pe mine mă face foarte fericită, am făcut mult sport și am scris, împreună cu soțul meu, un sce­nariu. A fost un program foarte structurat, care mi-a prins extraordinar de bine.

– Ana, ce vezi în jurul tău? Care e uni­versul tău din Texas?

– Văd pereții camerei, de o arhitectură istorică, dar îndoielnică, și văd oamenii pe care îi iubesc: pe partenerul meu și pe fetița noastră, care a îm­pli­nit șapte luni. E un copil minunat, suntem topiți după ea amândoi. Uite, chiar în timp ce-ți vor­besc, a luat-o de-a bușilea și a ajuns sub masă. Are o energie incredibilă, deși e încă amețită după 26 de ore de zbor cu avionul.

– Ai devenit, vasăzică, mamă… o veste nemai­po­menită. Ce discretă ai fost…

– Am preferat să păstrez tăcerea până acum, să nu împart bucuria asta cu publicul larg. Am tot re­flectat în ultima vreme la ce efecte au rețelele so­ciale asupra noastră și găsesc Instagramul o unealtă din ce în ce mai toxică. Acum trei, patru ani, când eu treceam printr-o perioadă foarte dificilă, și per­sonal, și profesional, scroll-area asta pe peretele de insta­gram nu făcea decât să-mi dea iluzia că oricine altcineva tră­iește o viață feri­cită, în timp ce eu sunt foarte jos. Nu vreau să crezi că sunt vreo snoabă și umblu doar cu Kierkegaard sub braț, din contră, am o mare bucurie să-mi cumpăr reviste de scandal în aeroport, ca să citesc bârfele. Dar totuși mă înspăi­mântă ideea că poți ajunge la gestul ăsta reflex, de a da din deget pe telefon, prin viețile tuturor, fără să mai vezi într-un fel nimic. Instagramul reușește să genereze adevă­rate depresii în oamenii tineri, să perpetueze niște standarde absolut înfiorătoare, fără niciun fel de conținut. Și atunci, întreb și eu: dacă eu știu că rea­litatea mea e una în care mi-e bine, de ce aș simți nevoia să-mi fac publicitate? Crezi că dimineața asta superbă e mai puțin superbă dacă nu o împart cu 30.000 de necunoscuți?

– Lasă-ne măcar pe noi să fim puțin indiscreți, să mai scormonim un pic prin lumea ta.

– Lumea mea a fost multă vreme cuprinsă în două valize. Între timp, s-au făcut trei. La care s-a adăugat și un maldăr de filme, care sunt acum la developat.

– Îți place viața în valiză?

– Nu-mi displace, n-o să te mint, deși din când în când mi-e dor și de casă, de un pic de liniște, de un pic de rutină. Dar dacă vrei să lucrezi, trebuie să fii dispus să iei valiza și să călătorești. Ba chiar să te duci pe banii tăi la probe pe care, poate, nu le iei. Pentru mine, a fost ca o redescoperire a ce în­seamnă confortul propriu. N-am mai dormit în patul meu din Berlin din luna aprilie. Dar am dor­mit de două ori de atunci în patul meu din România și, Doamne, ce bine a fost. Simt nevoia să mă an­corez acasă, să ajung din când în când la Bucu­rești, să-mi văd prietenii, să-mi iau cafeaua mea, să-mi reiau vechile spectacole.

– Cât rămâi în America?

– O să ne întoarcem la anul și sper să ne în­toarcem într-un context mai bun. Deocamdată, de sărbători, vom fi aici. Situația pandemică e la fel de nefericită și în Texas, pentru că există și aici oa­­meni care neagă existența virusului sau bene­ficiile vaccinului.

– În cazul tău, ce urme au lăsat ăștia doi ani de pandemie?

– Mie îmi e frică tot timpul, nu atât pentru mine, cât pentru cei dragi. Îți spun sincer, am devenit de-a dreptul paranoică, pentru că boala asta e o adevă­ra­tă loterie. Unora le curge doar pu­țin nasul, alții ajung în spital și mor. Am avut prie­teni care au tre­cut prin Covid ușor, am avut și prieteni tineri care au tre­cut prin mo­mente oribile.

– Și de filmat cum mai filmați în vre­muri de pan­de­mie?

– În Africa de Sud a fost raiul pe pă­mânt, pen­tru că e o țară foarte disci­pli­nată, unde toată lu­­mea respectă regulile și se merge cu mască pe stradă. Iar la fil­mări ești testat zilnic. E complicat, în sensul că se adaugă noi stra­turi unei filmări, e o întreagă in­dustrie ca­re se ocupă cu tes­ta­tul, dezin­fectatul, cu protocoalele de sigu­ranță. Dar până la urmă te obișnuiești și cu lucrul ăsta și fil­mezi.

– Unde te putem vedea pe micul ecran, Ana?

La premiera filmului ”Siberia”, alături de Keanu Reeves și de alți colegi din echipă

– Sunt cât se poate de vizibilă pe Netflix, cu serialul cel mai vechi, „Tribes of Europa”. Pentru cine vrea să vadă „Alex Rider”, e pe AXN. Iar de la anul, dacă se va putea, sper să-mi reiau și spectacolele de la Teatrul Act.

– Până atunci, dimineți de toamnă în Texas, fără cafea?

– Până atunci, dimineți bizare, într-un orășel foarte depărtat, care e absolut gol la orele dimi­neții, când ies eu să mă plimb. E o pustietate în­tr-un fel frumoasă, e aerul ăla poetic al unei Ame­rici un pic în declin. Azi dimineață, am mers cei 10.000 de pași și am făcut câteva fotografii. N-aș putea să zic că e un loc ideal pentru mine, spre deo­se­bire de Berlin, unde m-am simțit acasă din prima zi. Ciudat însă, niciodată nu mi-am dorit să mă mut din țară. Și nici acum, deși m-ai prins aici, nu consider că am plecat.

Foto: MARC RISSMANN (3)

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian