Cum ne alegem sfinții ocrotitori: „Stea de stea se deosebește în strălucire”

– Pentru creștinii ortodocși, luna octombrie este luna pelerinajelor. Cu pași de brumă, înfruntând de multe ori frigul și ploaia, ei se așează cuminți, la rând, pentru a se închina moaștelor Sfintei Parascheva de la Iași sau Sfântului Dimitrie de la București, doi dintre sfinții numiți de popor „grabnic ajutători”. De ce oare, din tot calendarul bisericesc, doar unii sfinți ajung la această mare cinste iar alții, nu? Cum câștigă încre­derea și dragostea credincioșilor? Ca să aflu răspuns la aceste între­bări, m-am adresat din nou părintelui Andrei Coroian, de la Catedrala Epis­copală din Deva, el însuși un pelerin încercat, care încă din fragedă copilărie a stră­bătut pe jos drumuri lungi, pentru a se închina Maicii Domnului, la praznicul ei de la Mânăstirea Rohia. Părintele știe, din propria sa viață, cum să îți cauți sfân­tul ocrotitor și ce fac sfinții grabnic ajutători, de au pătruns în inimile creș­tinilor pentru veșnicie –

„E ca la medic: mergi la cel care te vindecă mai repede”

– Părinte Andrei Coroian, vă pun o întrebare care ne frământă pe mulți dintre noi: cum se explică devotamentul și dragostea aprinsă a credincioșilor doar pentru unii dintre sfinți? De ce este atât de iubită Cuvioasa Parascheva din Iași, în comparație cu alți sfinți din calendar? Pelerinajele închinate ei sunt cele mai mari din țară.

– Știți cum le scria Sfântul Apostol Pavel creștinilor corin­teni: „Alta este strălucirea soa­relui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în stră­lucire”. Așa sunt și sfinții, diferiți unii față de alții. Între ei, cei mai de seamă sunt cei care s-au ridicat la nivelul aposto­lilor, care au excelat în dragoste de Dumnezeu și de oameni. Ei au fost minunați încă din tine­rețe și s-a vădit că au trăit pentru ceilalți toată viața. I-au purtat pe toți în inimile lor, au fost ca niște mame pentru credincioși, iar în această dragoste a lor, care i-a făcut să fie mereu aproape de cei în suferință, stă toată puterea lor de a tămă­dui. Cred că aici este toată cheia înțelegerii iubirii pe care le-o dau și credincioșii înapoi, cinstindu-i mai mult decât pe toți ceilalți. Dacă ne oprim la Sfânta Parascheva, cred că niciodată nu vom reuși să aflăm toate minunile ei, săvârșite din dragostea ei mare pentru oameni. De-a lungul unui an de zile, pe la moaștele ei trec cam două milioane de oameni. Vă gândiți la istoriile lor? Câte suflete mângâie, câte rugăciuni împlinește, câte trupuri tămăduiește, câte inimi zdrobite alină? E sigur că sunt milioane de oameni care aleargă la ea, pentru că primesc ajutor. Al doi­lea fapt important este că Paras­che­va face parte din ceata de sfinți care de mici copii l-au urmat pe Hris­tos și toată viața au fost curați. În imnul acatist pe care i-l cântăm se spune: „Bucură-te, ceea ce ai fost în­vățătoarea părinților tăi!”. Vă în­chipuiți – o fetiță de nouă-zece ani să se roage sincer Mântuitorului, acasă, ca să îi trimită și ei un cuvânt de mân­tuire, după ce a auzit la biserică din evanghelie: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”?

Ea a luat acest cuvânt ca fiind foarte perso­nal, ca și cum Domnul Iisus i-ar fi grăit chiar ei. Și, în urma rugăciunilor, i s-a arătat Hristos răs­tig­nit. Din acel moment, această copilă de numai zece ani a înce­put să se roage și să postească tot tim­pul și să dea tot ce avea săracilor. Își dădea hainele de pe ea, atât era de milostivă, de ajunseseră părinții să o bată și să o închidă în casă, pentru a nu mai face atâta milostenie. A ajuns la sfințenie de la o vârstă foarte fragedă. La 16 ani, a fugit de acasă la mânăstire, iar la 20 de ani a plecat în pustiu. La fel ca ea au fost cam toți sfinții care au ajuns mai apoi mari vindecători și grabnic aju­tători: de mici copii au dus o viață foarte curată, iar când au ajuns la tinerețe, deja își revărsaseră harul asupra celorlalți, prin minuni. Pentru că au trăit în curăție, dăruiți Domnului încă din copilărie, încă din tinerețe au primit de la Hristos daruri incredibile, pe care cu greu le putem pătrunde cu mintea. Așa au ajuns să facă minuni mari, mulți dintre ei încă din timpul vie­ții, iar poporul credincios a aflat, i-a simțit și a început să îi caute. Este ca la medic: mergi la cel care te vindecă cel mai repede. Așa au fost Sfântul Nectarie din Eghina sau Sfântul Porfirie Kavsoka­livi­tul, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, guverna­to­rul Tesalonicului, izvorâtorul de mir, care a murit ca martir la doar 20 de ani. Atât de curat a fost acest fiu de patricieni, încât sângele lui, vărsat în tinerețe pentru dragostea lui Hristos, s-a transformat în mir tămăduitor de boli. Eu cred că acești sfinți grabnic ajutători au fost asemenea apostolilor, care au fost, cu toții, mari făcători de minuni. Gândiți-vă că atunci când i-a chemat Iisus la propovăduire erau, aproape toți, tineri. În tinerii aceștia a revărsat Hris­tos darul său, spunându-le că nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi. Atunci, în tinerețe, poate să înceapă cel mai bine slujirea lui Dumnezeu, iar ex­cepțiile confirmă această regulă. Sigur că pe lângă ei, sunt și alți sfinți, care poate că nu sunt grabnic aju­tători, la care credincioșii nu aleargă pentru a primi tămăduire în boli și suferințe, dar care pot fi mo­dele pentru viață. Cum sunt sfinții care, deși au trăit în păcate, s-au pocăit și apoi au apucat calea că­tre Hristos: Maria Egipteanca, Moise Arapul sau Fericitul Augustin. Sau sfinții care au răbdat foarte mult, precum Simeon Stâlpnicul sau Arsenie cel Mare. Dar în frunte rămân acești sfinți care s-au de­să­vârșit de tineri și astfel au putut să își reverse ha­rul asupra celorlalți, fiind foarte strâns legați de cre­dincioși, așa cum sunt mamele legate de pruncii lor.

„Moldova este altarul României”

– Sfânta Parascheva se bucură de evlavie și în alte țări din Balcani. Oare credința locului contri­buie și ea la încrederea nemărginită în sfinți?

– Într-adevăr, Sfânta Parascheva este foarte iubită în Balcani. În Serbia, de pildă, există o bise­ri­cuță de piatră aproape de vechile ziduri ale Bel­gradului, în care moaștele Sfintei Parascheva au stat mai bine de un veac. Ei bine, acolo se face pelerinaj chiar și în zilele noastre. Vin încă zeci de mii de oameni la sărbătoarea ei, iau apă de la un izvor sfin­țit de moaștele sale, care curge și acum în biserică. Am fost și la acel pelerinaj, am stat și eu la rând, la fel ca la Iași, ca să mă închin, și am plecat uimit de acolo. Deși au tre­cut sute de ani de când moaștele cuvioasei au fost aco­lo, credin­cio­șii își amintesc și vin în continuare să se închine lo­cului sfințit de pre­zența ei. Sunt sigur că sfinții iu­besc locurile în care oamenii au credință și evlavie. La noi, în Mol­dova, este altarul României. Vă închipuiți că doar Arhiepiscopia Iașilor, cu două județe, are peste 200 de mânăstiri și schituri, cât au toate eparhiile din Ardeal la un loc? Nu mai vorbim de câți mo­nahi și monahii trăiesc în ele, că în Arhiepiscopia Iașilor, mânăstirile au și câte o sută de că­lugări sau câteva sute de călugărițe, pe când în Ardeal obștile sunt mult mai mici. Vă dați seama ce viață du­hov­nicească este în Moldova…

„Vestea merge din om în om. Părintele Arsenie Boca e un exemplu concret”

– Părinte Andrei, mă întorc la întrebarea ini­țială: cum credeți că își aleg oamenii sfinții pro­tectori? De ce unii îl iubesc pe Nectarie, iar alții pe Sfântul Mina?

– Nu există nicio regulă pentru aceasta. Cred că pe sfinții grabnic ajutători, pe sfinții populari, îi iu­bește toată lumea. Cum se întâmplă acum cu părin­tele Arsenie Boca. Dacă merg la mormântul lui 100 de credincioși, iar zece pleacă de acolo cu rugă­ciu­nea împlinită, fiți sigur că ei se reîntorc și imediat se creează o legătură concretă cu sfântul, pentru că omul știe că sfântul l-a ajutat ori l-a vindecat, chiar. Vestea merge din om în om. Creștinii care au fost ajutați povestesc și altora ce li s-a întâmplat, iar în felul acesta, evlavia la acel sfânt crește, tot mai mulți oameni ajung să îl caute, să îl cerceteze, să i se roage, și sfântul răspunde. Așa s-a întâmplat și la Cuvioasa Parascheva. Cuvioasa a făcut multe minuni timp de sute de ani. Și face și acum, chiar când stăm noi de vorbă. O să vă spun doar două, despre care am aflat și eu, dar sunt nenumărate. Un inginer din Suceava era grav bolnav, în spital. După multe operații, urma una foarte grea, care îi punea viața în pericol. Atunci, mama lui a alergat la moaș­tele Cuvioasei Paras­cheva, la Iași, și s-a rugat fier­binte. A stat preț de două ceasuri la raclă, vreme în care medicii se pregăteau pentru operație. Au con­statat însă că boala fiului dispăruse, ca luată cu mâna. Pur și simplu nu mai avea nimic. O astfel de vindecare dă naștere unei stări de evlavie, omul ră­mâne toată viața legat de Sfânta Parascheva după un astfel de miracol. Și îi trage și pe alții după el, dacă minunea e aflată de oa­meni. Un alt miracol cu Sfânta Paras­cheva s-a petrecut în anul 1984, cu doi soți care aveau mari probleme în căsnicie. Se tot cer­tau, până când soția, după o astfel de ceartă, i-a spus soțului că ea se sinucide. Și a plecat în gara Nicolina și și-a pus capul pe linia ferată, așteptând un tren care urma să treacă la ora 20.05. Speriat, când a văzut că soția i-a plecat de acasă, soțul a alergat la moaș­tele Sfintei Parascheva din Catedrala din Iași și s-a rugat fierbinte să-l ierte și să-i salveze soția.

Cu doar două minute înainte de veni­rea trenului, pe când soțul se ruga în ge­nunchi, femeia a povestit cum în gară a venit fiica ei, o adolescentă de 19 ani, a prins-o de mână și a tras-o de pe linie. Și-a revenit ca dintr-un vis urât, dar când s-a uitat în jur, fiica ei nu mai era. A plâns, s-a căit, iar când a ajuns acasă s-a împăcat cu soțul ei. El i-a spus că fata lor nu plecase nicăieri de acasă. Când apăruse în gară, dormea li­niștită în patul ei. Sfânta Parascheva luase chipul copilei și le salvase familia. Astfel de minuni îi înrădăcinează pe sfinții grabnic ajutători în inimile oamenilor și îi fac atât de căutați. Acum, sigur că fiecare sfânt te ajută la alt nivel. Printr-unul, Hristos te ajută la ceva, prin altul, la altceva. Depinde foarte mult și de sufletul nostru, de felul în care ne rugăm. Ca să vă dau un exemplu personal, eu m-am dus odată la mormântul părintelui Cleo­pa, eram stareț al Mânăstirii Cristorel pe atunci, și m-am rugat lui, ca și când ar fi fost viu. O făceam tot timpul. Eu vorbesc cu părintele Cleopa la fel cum vor­beam când era printre noi. Atunci l-am rugat să mă aju­te, că sufeream de o boală de sto­mac. Și cum m-am rugat, a fost de parcă mi-ar fi luat boala cu mâna, mi-a trecut pentru totdeauna. Bu­curos că mă vindecase, l-am rugat să mă ajute și cu o problemă pe care o aveam în obștea de călu­gări. Părintele Cleopa mi-a răs­puns în suflet, mi-a vorbit de parcă ar fi fost în viață, alături de mine. Mi-a spus că nu mă poate ajuta în ce-i cer și că, pentru așa ceva, trebuie să o rog pe Maica Domnului. Vedeți, acestea sunt lucruri foarte concrete, prin care trece și pe care le simte fiecare credincios ortodox. Și când simt că un sfânt mă poate ajuta la ceva, apăi îl pun la inimă și de fiecare dată mă voi ruga lui.

Acum, sigur, dacă ești intelectual, citești mult și ai întrebări, poate că îți vei căuta drept sfânt ocro­titor unul care să fi avut același drum ca al tău. De pildă, Sfântul Grigorie de Nazianz sau Sfântul Ma­xim Mărturisitorul, care te învață și cum să gândești creștinește, cum să înțelegi teologia, apoi cum să o trăiești și cum să o transmiți mai departe tu însuți. Pe sfinții aceștia, dacă îi citești, simți cum te apropii de Dumnezeu. Uneori, mi se întâmplă să stau noap­tea, foarte târziu, citindu-l, de pildă, pe Sfântul Ioan Damaschin. Nu poți să mai dormi după ce citești un cuvânt al lui despre Bunavestire. Nu poți!

„Orice cerem, prin rugăciune unui sfânt, tot lui Hristos îi cerem”

– Părinte Andrei, credeți că apropierea creș­tinilor de sfinți se datorează și unui respect deo­sebit pe care îl avem față de Hristos? Lui nu poți să-i ceri orice. Pur și simplu, ne sfiim să îi cerem lucruri lumești. Mântuitorului îi cerem dragoste, mântuire, pe când pe sfinți îi rugăm, uneori, și pentru o durere de șale…

– Pentru un creștin ortodox, rugăciunea către un sfânt este, până la urmă, o rugăciune îndreptată tot către Hristos. Pentru noi, Mântuitorul nu este nicio­dată singur, în mijlocirea pe care o face între noi și Tatăl Ceresc. El este întotdeauna împreună cu sfinții săi. El este Soarele existenței noastre, cel care dă lumină întregului univers. Noi tot lumina lui Iisus o primim și prin sfinți, ea se reflectă în ei, așa cum se reflectă soarele în apa unui lac de munte sau în suprafața lunii, pe cerul nopții. De aceea îi și spunem Maicii Domnului că ea este ca luna între stele, dar și ea are lumina tot de la Fiul ei. Lumina lui Dumnezeu îmbrăți­șează tot universul. Noi, ortodocșii, nu îl putem concepe pe Dumnezeu singur, tocmai pentru că Domnul este iubire și este înconjurat în fiece clipă de miliarde de ființe care, la rândul lor, îl iu­besc. Iar dragostea aceas­ta dumnezeiască se re­flectă în ele în chip dife­rit. Această iubire o căutăm atunci când ne rugăm sfinților. Dacă vrem vindecare, apăi sfântul de la Mântuitorul își ia puterea de a vindeca; dacă vrem răbdare, apăi, tot la răbdarea Domnului ajungem, că și sfântul și-a luat răbdarea lui de la răbdarea lui Hristos pe Cruce; dacă vrem înțelepciune, în sfânt lu­crează înțelepciunea Mântuitorului. Orice ajun­gem să cerem la rugăciune unui sfânt, până la ur­mă, tot lui Hristos îi cerem, pentru că orice sfânt este o mlădiță care crește din Mântuitorul și se hră­nește din seva Lui.

„Cel mai mult te folosești de un pelerinaj dacă îl unești cu postul aspru, cu tăcerea și rugăciunea”

– La final, aș vrea să vă întreb, părinte, cum ar trebui să participi la un pelerinaj, pentru ca rugă­ciunile tale să fie primite de Dumnezeu?

– Pelerinajul fiecăruia dintre noi este în funcție de credința și de viața lui duhov­nicească. Fiecare om își trăiește pelerinajul așa cum își trăiește viața. Ne zicea părintele Teofil Părăian, de la Sâmbăta: „Măsura cre­dinței este măsura vieții”. Dacă omul pos­tește și se roagă, atunci va trăi și pelerinajul prin post și rugăciune. Eu am trăit multe pelerinaje în viață, fiecare cu trepte diferite. Când eram copil și apoi tânăr, ne porneam cu tot satul spre Rohia, la praznicul Ador­mirii Maicii Domnului. Mergeam cu toții, cântam cu toții, posteam cu toții, dar de trăit bucuria pelerinajului o trăiam diferit, după intensitatea cu care îl căutam pe Dumnezeu. Apoi am fost la Sfântul Mormânt al Dom­nului de la Ierusalim, iar acolo ne rugam, posteam și apoi ne spovedeam și ne îm­părtășeam. E cu totul altfel să te împărtășești la liturghia de noapte cu Trupul și Sângele lui Hristos, chiar în mormântul Lui, decât dacă vizitezi doar Ierusalimul și te închini la locurile sfinte. Dar să știți că cel mai mult te folosești de un pelerinaj dacă îl unești cu postul aspru, cu tăcerea și rugăciunea. În urmă cu mai bine de 20 de ani, am fost într-un pelerinaj în Rusia, timp de două săp­tămâni. La Mânăstirea Nicula, noi aveam un pă­rinte, Iosif, care era un mare postitor, în Postul cel Mare el nu mânca decât du­minica. Și el mi-a spus atunci: „Dacă vrei să te folosești de un pelerinaj, atunci ajunează”. La acel pelerinaj el nu a mâncat nimic, timp de opt zile. Eu am ajunat doar patru, iar apoi am luat pes­meți din Mâ­năstirea Sfântului Serafim de Sarov și i-am mâncat cu apă. Făcând așa, am trăit niște stări duhovnicești cum nu am trăit în viața mea, nici măcar în Sfântul Munte Athos, nici măcar la Ierusalim. Asta fac postul și rugă­ciunea și tăcerea într-un pele­rinaj. Pentru că numai prin post și ru­gă­ciune și tăcere poți să atingi stările duhovnicești ale sfinților, către care tu te îndrepți. La sfâr­șitul lui, te întâlnești și te unești cu Hristos.