Despărțire de un om drag – MARCEL PETRIȘOR

– Evocarea părintelui DANIEL BENGA, profesor de teologie la Universitatea „Ludwig-Maximilian” din Germania –

Pe 12 octombrie, într-o zi fumegoasă de toamnă, a pornit spre cer un om destinat raiului. Îmi aduc aminte și acum de prima noastră întâlnire, petrecută în urmă cu aproape două­zeci de ani, în holul mare al Radioului național. În lumina tulbure care pătrundea pe ferestre, s-a desprins si­lueta uriașă a unui bărbat. Înalt cât un brad, era de o blândețe copleșitoare. M-a învăluit, încă din pri­mele clipe, cu o afecțiune dezarmantă, că­reia mi-a trebuit o viață ca să-i răspund. Stră­lu­citor prin gândire și elo­cință, mare povestitor, cel mai tare impresiona prin credința lui nestră­mutată în Hristos. Nepot și strănepot de preoți ardeleni din Zarand, deprins cu rugă­ciu­nea încă din vremea copilăriei, s-a în­frățit cu ea și în anii grei de tem­niță comunistă prin care a trecut, cu trupul chinuit dar cu sufletul neatins. Dacă pe unii durerea îi înnegrește, pe el l-a iluminat. A ieșit din închisoare mai tare în cre­dință, mai profund rugător. Învă­țată în pușcărie, practicase con­tinuu rugăciunea fierbinte a lui Iisus, la a cărei flacără se încăl­ziseră mulți deținuți politici, co­legi de ce­lulă, unii dintre ei oa­meni sfinți. Despre taina aceasta am aflat chiar de la preotul du­hovnic al lui Marcel Petrișor, pă­rin­tele Daniel Benga, astăzi profesor de teologie la Universitatea „Ludwig-Maximilian” din Mün­chen. L-am rugat să-mi acorde, de-acolo, un inter­viu des­pre omul căruia i-a îngrijit sufletul.

„Casa mea este casa ta”

– Părinte profesor Daniel Benga, vă mai amin­tiți prima întâlnire pe care ați avut-o cu Marcel Petrișor?

– În urmă cu douăzeci de ani, în 2001, am fost numit preot paroh la biserica Sfântul Ştefan „Cuibul cu barză” din Bucureşti. Casa domnului Marcel Petrişor se afla chiar alături. L-am recunoscut imediat când a venit la biserică. Îl ştiam din vedere: un bărbat frumos, ȋnalt, cu părul alb. Ajuns la miruit, m-a ȋntrebat de unde vin. I-am spus că sunt din satul Gura Văii, de lângă Făgăraş. Atunci domnul Marcel Petrișor m-a luat ȋn braţe cu toată puterea pe care o avea, m-a strâns de am zis că mă rupe ȋn două şi mi-a spus: „Din clipa asta eşti copilul meu! Casa mea este casa ta, tot ce am eu ai și tu”. Vă daţi seama, mi-au dat lacrimile, eu nu aveam pe atunci nici 30 de ani. Pentru mine a fost un şoc ȋntâlnirea cu acest om extraordinar, care şi-a păstrat de-a lungul anilor aceeaşi bunătate, aceeaşi frumu­seţe a sufletului. Ne-am ȋmprietenit, a venit și a vorbit adeseori în biserică. Am avut apoi şansa să fiu oaspete și ȋn casa dânsului. Acum pot să spun: tot timpul mă ȋntreba despre rugăciune, asta a fost năzuința permanentă a vieții lui. În momentul ȋn care am ajuns să discutăm despre rugăciunea inimii, de nivelurile la care poţi să urci, mi-am dat seama că am ȋn faţă un om care stăpânea rugăciunea inimii, era un credincios care avea o experienţă mare ȋn a practica această rugăciune a lui Iisus. Îmi povestea ce se ȋntâmplă ȋn sufletul lui când se roagă, şi atunci mi-am dat seama că eu sunt doar la „echipa de juniori” ȋn rugăciune, ȋn comparaţie cu nivelul la care era dânsul.

„Părinte, sunt în luptă cu moartea, dar încă nu mă ia”

– Când v-ați întâlnit pentru ultima oară?

– L-am căutat cu soţia mea în­tr-o duminică, după Sfânta Liturghie, cu pu­țin timp înain­te de a trece din­colo. Era ȋn­tr-un fel de in­con­ştienţă, deja ȋi era tare greu, nu mai vorbea, dar, în mo­mentul ȋn care am spus: „Dom­nule Petri­şor! Sunt părintele Da­niel!”, s-a tre­zit, a deschis ochii, a zâm­bit şi mi-a ȋntins mâna. I-am întins-o și eu, și când m-a strâns, n-am simțit sfârșeala unui muribund, ci aceeași pu­tere pe care o știam din prima zi în care l-am cu­noscut. Mi-a povestit apoi ceva extraor­dinar, un lucru pe care nu mi l-a spus nimeni, niciodată. „Părinte, sunt ȋn luptă cu moartea, dar ȋncă nu mă ia. A venit la mine azi di­mineaţă, dar am stat de vorbă cu ea şi mi-a spus că mă mai lasă. O să mă mai lase câteva zile, aşa mi-a promis!”. Am rămas uimit cât de li­niștit vorbea despre moarte. Mai mult, el nu se în­grijora pentru el, ci pentru noi. Tot timpul vizitei m-a întrebat ce fac, cum e ȋn Germania, ce face Cristina, soţia mea, cum sunt copiii. I-am spus că suntem bine și l-am întrebat cum se simte el. „Nu vezi ce bine sunt?”, mi-a răspuns. M-a uimit. Întâl­nirea mea cu bolnavii a fost ȋntotdeauna inversă: în suferință, oamenii se plâng. Chiar și când nu avem mari probleme, noi, românii, ne plângem mereu. Îmi pare a fi o carac­te­ristică a noastră, a românilor. Văd asta de câte ori revin ȋn țară, acum am distanţa de la care pot să observ lucrurile cu claritate. Toată lu­mea se plânge de ceva ȋn România. Ei, pe acest om minunat nu l-am auzit niciodată să se plângă de ceva, nici mă­car când era grav bolnav, pe patul de moarte. Pentru el, lucrurile erau simple, frumoase şi adevărate. Mai ales modul acesta ȋn care el în­frunta moartea, de parcă era un călugăr din pustia Egiptului. Am plecat de la el cu o mare bucurie, am plecat efectiv din bra­țele lui. A fost una din marile ȋntâlniri ale vieții me­le, să văd cât de frumos şi cu cât curaj se desparte un om de această viaţă, ştiind că moartea vine, dar ȋncă nu-l poate lua. Avea cer­titudinea aceasta: „O să mai stau, o să vă spun când va trebui să plec”.

„Stătea ca o stană de piatră și se ruga”

– V-a mărturisit vreodată Marcel Petrișor ce trăia în anii de temniță, când se ruga cu Rugă­ciunea lui Iisus?

– Ceea ce mi-a descris este similar cu ceea ce descriu părinţii pustiei, cumva. Vorbea de căldura care se instala ȋn inima lui atunci când se ruga, vor­bea de pacea care te copleşeşte, dar și de o stare de bine. Vă mărturisesc că nu ȋndrăzneam să duc dis­cuţia mai departe, pentru că nu eram atât de avansat ca dânsul în rugăciune. Ce puteam eu să ȋl ȋnvăţ pe el? Efectiv, ascultam doar ce ȋmi povestea; acolo unde vorbea din experiență, eu ştiam doar din teo­rie, din scrierile filocalice. Îi răspundeam la ȋntre­bări, acolo unde știam ceva din scrierile Sfinților Părinți, când nu ştiam, nu-i răspundeam. Mă ȋntre­ba, de pildă – „Părinte, este bine să facem rugă­ciunea pe respiraţie şi inspiraţie şi să fim atenţi la ea? Eu am ȋncercat să fac aşa, dar de multe ori nu-mi iese. Aş putea să o fac şi fără să folosesc această metodă?”. Mă ȋntreba lucruri foarte clare, foarte precise, asemenea unui cunoscător. Eu ȋi răspun­deam cum puteam, pentru că, aşa cum vă spuneam, nu eram la nivelul lui. Recunoşti un om care-ți este superior ȋn rugăciune.

Aş vrea să mai amintesc aici şi rugăciunea lui din biserică, care m-a impresionat. Încerca – şi cred că a și reuşit până acum, ȋn ultimii ani, când i-a fost un pic mai greu – să stea toată dumne­zeiasca Litur­ghie ȋn pi­cioa­re. Stătea ne­miş­cat, ca o stană de piatră, şi se ruga ȋntreaga Li­turghie. Nu s-a plâns niciodată, dar ȋmi mai po­vestea uneori de durerile pe care le avea la picioare, datorită bătăi­lor pe care le primise în temniță. S-a așezat doar în ultimii ani, când îi ve­deam chi­pul lumi­nos în ulti­ma strană a bi­se­ricii. Tot timpul stătea ȋn spate, nicio­dată nu venea ȋn faţă. Se ascundea ȋn spate, după o coloană a pro­naosului. Era foarte atent la pre­dică, asta pot să v-o spun, pentru că, de câte ori venea la miruit, purtam o discuţie pe una din ideile predicii mele, mai ales dacă ȋi plăcea. Eu eram tentat să folosesc în predică şi filosofia, şi fi­lologia, şi so­ciologia, ȋntr-o perspec­tivă pluridisci­pli­nară. Într-o duminică, mi-a spus sim­plu: „Părin­te Daniel, nu-i mai cita pe filosofii ăştia. Citează Sfinţii Pă­rinţi, pune-i pe ei ca temelie a predicii şi lasă-i p-ăştia-n pace, că nu ştiu ei ce ştiu Părinţii”. Ve­deţi, această ȋntemeiere patristică a modului ȋn care vorbim despre Dumnezeu nu l-am învățat de la el, dar felul ȋn care a subliniat acest aspect a fost fundamental pentru mine.

„Părinte dragă, Dumnezeu te va ține în viață cât are nevoie de tine”

– În prietenia care v-a legat, ați simțit vreodată forța rugăciunii pe care el o trăia permanent?

– Da, mi s-a întâmplat un lucru care, pentru mine, a fost dovada faptului că domnul Marcel Pe­tri­șor avea ceva ce numai oamenii mari au: o intui­ţie sau poate aș zice chiar o inspiraţie divină ȋn mul­te lucruri pe care le făcea. În 2003, la doar doi ani de la venirea mea ȋn parohie, am avut o mică inter­venţie chirurgicală la Spitalul Municipal, celebru ȋn Bucureşti, de unde am luat o bacterie. Starea mea de sănătate, deşi eram foarte tânăr, se ȋnrăutăţea pe zi ce trece şi, ȋn ciuda tuturor controalelor pe care le-am făcut la mulți medici, nu găsea nimeni cauza, ce fel de virus era acela care te mânca de viu, ca să zic aşa. Nu mai aveam putere, după câteva luni aproape nu mai puteam nici predica să o ţin şi ajun­sesem la o oarecare deznădejde – deşi eram preot –, nu că voi muri, ci ce vor face soția și copiii, care erau mici! Asta era grija mea mare: că-mi rămân copiii fără tată de mici. Încercarea poate nu era aşa mare cum o vedeam eu, dar, medical, nu se găseau soluții pentru vindecare. Ei, cel care m-a scos din deznădejde şi cel care a avut, singurul, puterea de a-mi da un nou sens ȋn acea luptă, a fost domnul Marcel Petrișor. A venit ȋn biserică la miruit, m-a văzut, ştia el ceva, că-i povestisem despre ȋncercare, m-a luat ȋn braţe şi mi-a zis: „Părinte dragă, Dum­nezeu te va ţine ȋn viaţă cât are nevoie de tine! Te rog frumos, gândeşte-te la asta. Dacă nu mai are nevoie, nu o să te mai ţină ȋn viaţă. Dacă are ne­voie, vei trăi cât are El nevoie, ca tu să vorbeşti despre minunile şi lucrările Lui”. Poate nu e un lucru mare şi nu e o mare ȋnvăţătură ceea ce mi-a spus atunci, dar pentru mine a schimbat totul. În secunda ȋn care dânsul mi-a spus aceste cuvinte, m-a reaşezat duhovniceşte ȋn voia lui Dumnezeu şi ȋn ȋncrederea că nimic nu se va ȋntâmpla fără voia Lui, iar El, fiind un Dumnezeu bun şi iubitor de oa­meni, cum Îl cântăm noi ȋn toate slujbele noastre, mă va ţine şi pe mine în palmele Lui. Într-adevăr, ȋn câteva săptămâni am mers ȋn Germania, cu o bur­să de o lună, cu rugămintea de a mă ajuta și cu nişte controale pentru sănătate. Vă dau o mărturie incre­dibilă: ȋn prima analiză pe care mi-a făcut-o un me­dic din Erlangen, ȋntr-un cabinet privat, a desco­perit virusul, am luat tratamentul şi ȋn câteva săptămâni starea mea de sănătate s-a îmbunătățit vizibil.

„Puterea rugăciunii celor de dincolo este mai mare decât puterea pe care o avem cât trăim pe pământ”

– Părinte Daniel, ce credeți că va rămâne în urma lui Marcel Petrișor, în zo­na aceasta a rugă­ciunii și a cre­dinței? În ce fel poa­te deveni un model?

– Cred că rămâne un etos creş­tin ortodox românesc, un mod de a fi şi a trăi frumos, un mod de a trăi ȋn conformitate cu principiile morale. Sigur, toate astea sunt teo­retic uşor de afirmat, dar ȋn viața de zi cu zi nu sunt uşor de pus ȋn practică. Am citit şi o parte din opera dânsului, romane, me­moria­listica detenţiei. Sunt lucruri frumoase peste tot şi cred că putem ȋnvăţa din ele, dar eu cred că de la dânsul am deprins în pri­mul rând această dragoste pentru Dumnezeu și pentru rugăciunea pe care ȋncerca să o practice cât putea de des, nevoința de a nu lipsi de la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie și atenţia la pre­dică. Toate aceste lucruri pe mine, ca preot, m-au impre­sionat, cu atât mai mult cu cât ele, aşa cum spu­neam, fac parte din viaţa unui laic. Noi, preoţii, ştim că, de multe ori, sunt atât de mulţi laici care depăşesc trăirea noastră duhovnicească. Fap­tul că noi purtăm haina unei tagme nu ȋnseamnă că a­ceas­ta ne dă şi înălțimea du­hovnicească şi mă­reţia cre­din­ţei, pe care eu, cel puțin, am ȋntâlnit-o de multe ori la mireni. Domnul Marcel Pe­tri­şor face parte din acei măr­­tu­ri­sitori ai credinţei creş­tine, pen­tru care creşti­nis­mul este o măreţie a iu­birii, iar alături de creşti­nism, dânsul a pus și ţara, patria. Eu am fost părintele lui, deoarece făcea parte din paro­hia pe care o păstoream, dar, ȋn acelaşi timp, dânsul a devenit părintele meu, şi aceasta este o frumuseţe a vieţii duhovniceşti, o taină a ȋntâlnirii dintre oa­meni. Niciodată nu se ştie cine pe cine primeşte ȋn suflet şi cine pe cine poartă ȋn suflet. E la fel ca ȋntâlnirea cu Hris­tos: noi venim ȋn casa Lui ca oaspeţi, pentru că sun­tem oaspeţii lui Dum­­nezeu ȋn biserică, iar ȋn mo­mentul ȋn care ne ȋmpăr­tăşim, Îi de­venim gazde, astfel oaspe­tele devine gazda lui Dum­nezeu. Aşa se ȋntâmplă şi ȋn viaţa duhovnicească cumva, ca oaspeţi ȋntr-o ȋntâlnire du­hov­nicească ajungem să locuim ȋn inima aceea. În același timp îl primim și noi pe celălalt în inima noastră, şi astfel din oaspeţi devenim gazdele celui­lalt. De aceea simt o mare bucurie şi am simţit, ȋn timpul dialogului nostru, că de undeva, de acolo, de sus, un om ne veghează, şi nu un om oarecare, ci un om care, la fel ca bunica mea, care a plecat ȋn 2014 la cele veşnice, s-a rugat neȋncetat. Bunica mea nu ştia nimic ȋn afară de rugăciune. O femeie simplă, cu patru clase, dintr-un sat din Munţii Fă­găraşului, atât făcea: lua Scriptura şi cartea de rugăciuni. Am simţit cum toată viaţa m-au ȋnsoţit rugăciunile ei şi m-au purtat pe drumurile rânduite de Dumnezeu. Despre domnul Marcel Petrişor aş spune că am pierdut un prieten şi un rugător pe pământ şi am câştigat un prieten şi un rugător ȋn Ceruri, şi eu cred că puterea rugăciunii celor de dincolo este mai mare decât puterea pe care o avem cât trăim pe pământ.

Viața pe scurt

Marcel Petrișor s-a născut pe 13 aprilie 1930, la Ocișor, un sat dintre Apuseni și Zarand, într-o fa­milie în care bunicul și stră­bunicul fuseseră preoți, iar tatăl, învățător. Acesta a vrut ca fiul să urmeze medicina, pe care Marcel Petrișor o va abandona pentru filosofie. În studenție a fost arestat și con­damnat la trei ani de închisoare, pentru că îi îm­prumutase cartela de cantină poetului Ovidiu Co­truş, căutat de Securitate. În pri­mul an de după elibe­rare, a încercat să orga­nizeze o manifestație pen­tru a se solidariza cu revo­luția anticomunistă din Ungaria. De data aceasta, va fi condamnat la moar­te, sentința fiind comutată ulterior în închisoare pe viață. Va fi eliberat în 1964, odată cu grațierea tutu­ror deținuților politici. Nu a mai putut urma Facul­tatea de Filosofie, așa că s-a înscris la Litere și a fost, toată viața, profesor de liceu în București. După un prim mariaj eșuat, se va căsă­tori, în 1973, cu Dana-Ilinca Konya, urmașă a lui Iacob Ne­gruzzi, alături de care va rămâne până la moartea sa. A lăsat în urmă o operă literară vastă, com­­pusă din peste 20 de volume de proză, memorialistică și eseuri. Volu­mul său de debut, „Serile-n sat la Ocișor”, a apă­rut în 1971, iar ultima carte, „Vră­jitorul din Bos și alte is­prăvi”, a apărut anul trecut, la Edi­tura „Christiana”. Domnul Mar­cel Petrișor a trecut la Dom­nul în casa sa din Bu­curești, marți, pe 12 octombrie, și a fost înmormân­tat în ci­mi­tirul din Ocișor.