POVEȘTI DIN MICUL PARIS: O artistă enormă – MARIA TĂNASE

– S-a scris mult despre Maria Tănase. Viaţa i-a fost demnă de film. Un film palpitant, dominat, însă, de o mare poveste de dragoste: pa­ti­ma Mariei Tă­nase pen­tru cântat. O iubire care învinge tim­pul și pe care încercăm să o des­cifrăm, alături de BOGDAN MIHAI SIMION –

Maidanul cu muzică

– Îți propun să pornim pe urmele Mariei Tănase, chiar din locul nașterii ei: Mahalaua Cărămi­da­rilor, aflată la marginea Bucureștilor. Pasionat, cum ești, de documentare istorică, ai fost vreodată să vezi cum arată?

– Sigur că am fost, ba am încercat să și simt ceva din atmosfera anilor 1900… Nu mai există mare lu­cru acolo, poate doar tot un uşor aspect de mahala: niş­te case dezafectate şi nişte oameni deosebit de amă­­râţi. Maria s-a născut în aceste locuri, dar pă­rinţii ei nu erau bucureşteni. Nea Ion Coandă Tă­na­se, tatăl, se trăgea dintr-o familie de apicultori, din comuna Mierea, judeţul Dolj, şi încă de la şaispre­zece ani a devenit antreprenor: mergea sin­gur prin ţară să-şi vândă mierea. La 1897, în Hermanstadt (Sibiu) o cunoaşte pe Ana Mun­tea­nu, o făgă­ră­şean­că din co­muna Cârţa, şi după scur­­tă vreme se că­sătoresc. În 1905, se mută amân­­doi în Mahalaua Cărămidarilor din Bucu­reşti, iar nea Ion renunţă la apicultură. În schimb, îşi pune la punct o gră­dină generoasă, cu tot felul de flori, pe care le vin­de săptămânal la Obor. Trei copii au avut: Aurica, născută în 1910, François (po­re­clit Franz), în 1911, şi pe Maria, năs­cută în 1913. Părinţii aveau, în mod evident, aspi­raţii mari pen­tru copii, altfel cum s-ar explica că l-au nu­mit pe băiat François? E şi comic un ast­­fel de nume, în Mahalaua Cără­midarilor, dar arată dis­perarea de a se emancipa a oa­menilor veniţi de la sat. Casa în care lo­cu­iau era pe un maidan nu­mit „Livada cu duzi”. Viaţa celor trei frați nu a fost uşoară, dar cu nimic diferită de a ce­lorlalţi copii din cartierele periferice ale Bucureştiului, înaintea Pri­mu­lui Război Mon­dial. Cam asta ar fi o scurtă is­torie a familiei Mariei Tănase, dar este im­por­tant să o cunoaştem, pentru că multe alegeri din viaţa artistei sunt reflectate în trecutul fa­mi­liei.

– Maria a moștenit cântatul de la pă­rinți?

– Sunt convins că ambii părinţi cântau. Spun asta pentru că, la vremea aceea, toţi ţă­ranii cân­tau. Bărbaţii la instrumente (flu­ier, caval, cim­poi), femeile – cu glasul. Cân­tau ma­mele, să-şi adoarmă pruncii, cântau la clacă. Sigur, aşa făceau şi părinţii Mariei, pentru că numai astfel se explică repertoriul ei bogat, de până la în­tâlnirea cu celebrul folclorist Harry Brau­ner. Copiii de mahala din acele vremuri erau prima generaţie de orăşeni. Părinţii lor se mu­taseră de la ţă­rână la oraş, copiii fiind primii dezle­gaţi de pă­mânt. Dar Maria a rămas legată de spaţiul ţărănesc prin cântec. Doar prin cântec, pentru că ea nu a avut contact direct cu mediul ţărănesc nicio­dată. Dar în mahala cânta toată lumea: tata cânta olteneşte, mama ardeleneşte, ţi­ganii lăutăreau şi ei, vecinii de cartier cântau muzici din alte zone ale ţării. Aşa se explică de ce reper­to­riul Mariei Tănase a fost atât de puternic de la în­ceput și până la cele­britate. La şaptesprezece ani, putea deja susţine concerte prin bu­fete şi birturi, preluând aceste cântece pe care le auzea în jurul ei, în mahala.

– Să ne-o imaginăm pe mica Maria cântând printre florile din grădină?

– Desigur. Încă de mică, era evident că Maria avea aptitudini muzicale deosebite, de aceea, în 1930, cânta deja la „Bufetul de 7 lei”, un local chiar din Mahalaua Cărămidarilor. Nu prea sunt do­cumente despre ea în acea perioadă, dar patru ani mai târziu, o găsim angajată la Teatrul „Cărăbuş”, de însuşi Constantin Tănase (doar o coincidenţă de nu­me). Maria i-a fost recomandată de către Sandu Eliad (născut Siegfriedsohn), la vremea aceea, iu­bitul ei. Eliad era gazetar şi regizor şi-i va fi alături Mariei întreaga carieră, va rămâne parte din echipa ei, în ciuda vieţii tumultuoase a artistei.

În banca întâi, la școala vieții

– De școală o fi avut timp Maria?

– Şcoala vieţii ei a fost superioară oricărei edu­caţii academice. Să cunoşti toţi diplomaţii vre­mii, toţi marii scriitori, regizori, muzicieni, artişti, afacerişti e „mai şcoală” decât orice şcoală. Ce au­zea în astfel de cercuri, ce se vorbea, cum se vorbea – nu poate fi egalat de nimic în epocă. A învăţat de la toţi.

– Fotografiile de epocă ne-o înfățișează pe Ma­ria Tănase la anii maturității : o femeie frumoasă, cu chip de actriță de cinema. Cum o fi arătat la 17 ani, când mai trăia încă în Mahalaua Cărămidari?

– Frumoasă a fost mereu. Îl avea pe „vi­no-n-coace”, chiar şi când provenienţa din mahala încă se citea pe ea. La început, purta voaluri, mănuşi, se par­fuma strident, încercând să arate din alt loc decât de la periferia Bucureștiului. Nu era ceva deosebit, toate fetele din mahala făceau asta, în disperarea de a arăta „ca la oraş”. Maria Tănase s-a schimbat re­pede, pen­tru că oraşul însemna să te descurci, să dai din coate. Iar ea se descurca. Pur şi simplu, o plă­ceau bărbaţii, toţi diplomaţii străini de la Bucu­reşti ştiau muzică românească, pentru că mergeau să o asculte pe Maria Tănase. Primea sute de bu­chete de flori, de trandafiri, de garoafe, de bujori. De fiecare dată, îşi oprea doar câ­teva dintre ele, restul i le dădea unei flo­rărese, pe nu­me tot Maria, care le mai vindea o dată. Fe­meia aceasta a devenit una dintre cele mai bogate flo­rărese din Bucureşti, tocmai prin această mică „biş­niţă” pe care o făcea cu ajutorul Mariei Tă­nase. Ul­terior s-a mutat la Craiova. Gaby Michăi­les­cu, im­pre­sarul de o viaţă al Mariei Tănase, îşi amintea că, de fiecare dată când aveau turneu în Oltenia, Maria-flo­răreasa îi co­pleşea cu atenţia ei: îi ospăta până la refuz.

– Florile din grădina copilăriei par să o ur­mă­rească pe Maria Tănase toată viața ei…

– Într-adevăr, primea mereu buchete enorme, se îmbrăca în rochii înflorate senzaţionale, înne­bu­nea băr­baţii cântându-le cu câte o garoafă strecu­rată în de­­colteu… Poate o fi o legătură între toate astea. E adevărat că rochiile înflorate elegante apar ceva mai târziu în garderoba ei, în primii ani ai carierei Maria Tănase se îmbrăca în costume deocheate, la Teatrul „Cărăbuş”. Pe 2 iunie 1934, a debutat în spectacolul de musical „Cărăbuş Ex­pres”, în regia lui Nicolae Kiriţescu, dar perso­najele pe care le interpreta nu aveau calităţile la care artista spera. Era îmbrăcată cam decoltat, cam transparent… Sandu Eliad îi spu­nea că o ca­rieră artistică de durată nu se construieşte pe ima­ginea unei femei fatale, cu pseudonime fran­ţu­zeşti. El a convins-o să renunţe la aceste spec­tacole şi să-şi găsească vocea interioară. Aşa a început impresarul Gaby Michăilescu să-i caute spectacole în restaurante, în teatre de lux din Bucureşti, dar şi prin căminele culturale ale satelor şi comunelor din sudul ţării. La Feteşti, de exemplu, a concertat în sala care se numeşte azi „Maria Tănase”. Era o aşa căzătură de loc, încât Maria a donat toate câştigurile acelui spec­tacol şi a cerut să fie renovată sala. Era gene­roasă, mereu făcea astfel de gesturi, lăsa bani peste tot. Chiar şi când câştiga enorm, o jumătate din sumă o lăsa la poarta săracilor, iar cealaltă o chel­tuia pe blă­nuri, haine scumpe şi cele mai extravagante şam­panii. Nu vedea nimic din viaţa ei ca pe o afacere. Spre deosebire de echipa sa managerială, care era genială în business, ea voia doar să cânte. Mereu voi susţine acest ade­văr. Fă­cea orice pentru a cânta. Lăsa bani să se repare să­lile de spectacole, pentru că voia să continue să cân­te în ele. Se în­tâl­nea cu bărbaţi care-i puteau deschide uşi unde pu­tea cânta, nu din alt motiv. Totul era pentru scenă!

Omul destinului: Harry Brauner

– Un destin pus sub semnul bărbaților?

– Absolut, pentru că bărbaţii aceştia influenţi erau cuceriţi de tot ceea ce însemna această femeie: talent, prezenţă, frumuseţe… Multe întâlniri fabu­loa­se a avut Maria Tănase, dar una dintre ele a fost providenţială pentru cariera ei: când impre­sarul Gaby Michăilescu a dus-o la etnomu­zicologul Harry Brauner. De aici încolo se poate vorbi de marea Maria Tănase, cea pe care o ştim şi o iubim atât. Voi spune deschis şi-mi voi asu­ma aceste vor­be: Harry Brauner a transformat-o pe Maria Tănase, cântăreaţă de la „Bufetul de 7 lei” şi „Cărăbuş”, într-o artistă completă. I-a făcut repertoriul, a avut grijă ca ea să cânte peste tot: la turci şi tătari, la teatrele din sate şi comune, în faţa tuturor etniilor. A ales să adapteze pentru ea cele mai frumoase cân­tece, din toate colţurile ţării, era pentru prima dată când o cântăreaţă nu era legată numai de o anu­mită zonă. Mai mult, prin el, Maria avea intrare liberă în toată arhi­va de folclor proaspăt creată. Dar Brauner scria şi cântece originale, ca majoritatea evre­ilor muzicieni din Capitală. Aşa-numitele „cân­tece ro­mâ­neşti”, eronat con­­si­derate azi ca fiind ancestrale, ţărăneşti. Ni­mic mai fals. Ele sunt, de fapt, primele în­cer­cări de a scrie muzică pop (adică, populară) cu in­flu­enţe folclorice. Până atunci, influ­enţele erau din tan­go, rumba şi romanţe, muzi­cile occidentului. Harry Brauner scria linia melodică, Bebe Altmann ver­su­rile, şi aşa au apărut aceste mu­zici moderne în epocă, dar cu influenţe folclorice. O astfel de melo­die ex­trem de frumoasă este „Nunta țigănească”. Nici ro­mânească, nici ţigănească, ci o melodie no­uă, scrisă de doi evrei, într-o garsonieră din Rahova. În pe­rioa­da interbelică, se proceda ca o astfel de melodie să fie „împache­tată” ca fiind ţără­nească, de unde şi con­fuzia, de-a lungul timpului. „Dar-ar nai­ba-n tine dragoste”, „Ionel, Ionelule”, scrise de Claude Ro­ma­no, sunt alte exemple de astfel de cân­tece ale epocii. De ce aveau succes? Pentru că aceşti compozitori erau extrem de inteligenţi, aveau simţ, ştiau că se adresează noilor orăşeni. Părinţii acestor pri­me generaţii de oameni de oraş erau ţărani, struc­tu­ral, acest public urban era unul ţără­nesc, iar astfel de me­lodii îi înnebuneau, de-a drep­tul. Pentru că în ca­sele lor din mahala încă se juca sârba, şi nu fox­trot-ul. Întorcându-ne la Maria noastră, cu Brau­ner alături, cu Michăilescu impre­sar şi cu descurcă­reţul Sandu Eliad, pur şi simplu, avea echipa perfec­tă. După un an de muncă, Mi­chăilescu i-a organizat un tur­neu în Dobrogea. Pri­mul concert era la Cerna­vodă. Trebuie să ne-o ima­ginăm pe Maria Tănase traversând pe jos podul pes­te Dunăre, de mână cu im­presarul ei, cu privirea îm­pietrită înainte, pentru că avea o teribilă teamă de înălţimi. Maşina cu cele pa­tru rochii de scenă şi cu pianul au alunecat în Dunăre. Michăilescu i-a găsit la Cernavodă o rochie albă şi un clarinetist turc, ală­turi de care a susţinut un recital improvizat, de o oră. Probabil că nu a fost cea mai izbutită repre­zen­­taţie, dar important este că, nici în ruptul capului, Ma­­ria nu şi-ar fi dezamăgit publicul, să nu cânte de­loc.

„Brăila râde, Brăila plânge”

– Ce public aduna într-un loc precum Cerna­vodă?

– Tot oraşul! În plus, Maria avea casa închisă la turcii şi tătarii din zonă, vindea imediat toate bile­tele. Încânta cu Ştefan Bugeanu la armonică şi Va­sile Cons­tantin la taragot şi clarinet, plus un timbru vocal catifelat. Acest trio fusese închegat tot de Harry Brau­ner. Ca să înţelegem natura spectaco­lelor Mariei în plină glorie, iată textul scris de Gaby Michăilescu pe un afiş al unui spectacol din ’37, de la Brăila: „Bră­­ila râde, Brăila plânge. Drama din Grădina de vară Tiriplic. Fachiri, focul bengal, artificii şi Doina Oltului, cântată de Maria Tă­nase”. Superb! Putem înţelege limpede că, după câ­teva poante deocheate, câteva replici acide, pocni­tori chinezeşti şi versuri patriotice recitate de marii actori ai vremii, scena era pregătită pentru cele trei, patru doine cântate de Ma­ria la finalul spectaco­lului. „Jele mi-i, măicuţă, jele”, răsuna în toată Bră­ila şi se plângea pe rupte. Maria era esenţa eveni­mentului, pentru intrarea ei în scenă erau toate celelalte momente. La mai toate specta­co­lele din ţară, oamenii stăteau cu bani grei în mână, în faţa sălilor arhipline, şi ar fi dat oricât pentru un loc. În 1938, Maria susţine primul ei recital la radio, la emisiunea „Ora satului”, sub bagheta violonistului argeşean Ion Matache. A doua zi apar în presă trei cronici laudative la adresa ei, ceea ce era enorm în epocă. Mai apoi, chiar va cânta săptămânal la radio, până la finalul celui de-al doilea război mondial.

Pe Calea Victoriei

– Să ne întoarcem în Bucureşti. Cum arăta el în pe­rioada Mariei Tănase? Cum arătau străzile, restaurantele, ma­ga­zinele? În imaginile de epocă, Calea Victoriei e plină ochi de oameni eleganţi şi maşini de lux… De ce fusese numit Micul Paris?

– Bucureştiul a început să se numească „Micul Paris” în urma a două aspecte: bucureştenii voiau să trăiască precum în capitala franceză şi modelul arhi­tectural pe care şi l-au luat arhitecţii vremii era cel pa­rizian. Unii dintre aceşti arhitecţi, chiar erau fran­cezi. Avântul economic al Capitalei era in­cre­dibil, apăruseră fabrici de tot felul, chiar şi una de avi­oane. De la an la an, aspectul oraşului se schimba, magnaţii lumii erau atraşi tot mai mult de acest oraş şi in­ves­teau în el. Oraşul era într-un avânt grozav, atrăgea oameni de afaceri din Europa, chiar din Ame­rica. În plus, pe­rioada „Mi­cului Paris” nu coincide numai cu o bunăstare a oame­nilor, dar şi cu in­telectuali români de seamă, care aveau legături foarte strân­se cu Parisul – Cara­giale, apoi Brân­cuşi, Enes­cu, Cioran, ca să dăm doar patru nume foarte mari. Cum bine ştim, unii chiar s-au stabilit în Fran­ţa. Imaginile de care pomeneai, cu Calea Vic­toriei înţesată de lume bună, sunt cu adevărat mi­nu­nate. Era un aşa du-te-vino pentru că bu­le­­vardul devenise un important centru co­mer­cial după 1900. Prăvălii de tot felul, ateliere, case de modă, comerţ de cea mai bună calitate, pe mode­lul occidental. Oamenii veneau aici să târguiască, dar şi să se destindă, aşadar ca­fe­nele, baruri, res­taurante apăreau unul după al­tul. Sigur, erau loca­luri de relaxare, dar ofereau şi locuri de muncă, deci clar şi o bună­sta­re a omului de rând. Ce mai, nu greşim deloc să spunem că veacul aces­ta, 1845-1946, a fost cel mai înfloritor pentru Bucu­reşti.

– În afară de teatre de lux, Maria Tănase cânta şi la grădinile de vară din Bucureşti. Cum arăta o seară la Alhambra?

– Grădinile de vară de care întrebi ţin şi ele de modernizarea Bucu­reştiului. Însă erau scumpe, nu­mai cei înstă­riţi şi le permiteau. Elegante, cu feli­nare pe mese şi băuturi de tot felul, arome de tutun fin şi parfum franţuzesc se răspândeau peste gardu­rile lor. Aveau un aer deosebit. La unele, precum Grădina Al­ham­bra, deja se cânta jazz. Chiar Maria Tănase a lansat melodia lui Ion Vasilescu, „Mi-am pus bu­suioc în păr”, la Grădina Alhambra. Poate că nu putea oricine să pătrundă în incinta grădinii, dar gar­durile erau pline de… ochi curioşi. Oamenii se lipeau unii de alţii să o asculte pe Maria şi să încerce să o ză­rească printre zăbrelele gardurilor. Muzica se au­zea limpede, câteva străzi mai încolo, oamenii îi recunoşteau imediat glasul puternic, melodiile, şi se adunau cu zecile în jurul acestor terase. La fel se întâmpla şi în cazul altor muzicieni de succes ai vremii, care cântau la grădinile de vară din centrul Capitalei. Am vorbit cu mai toţi lăutarii cu tradiţie din Bucu­reşti (chiar îmi va apărea în curând o carte pe tema aceasta), iar ei mi-au povestit cum părinţii lor stă­teau pe la gardurile gră­dinilor de vară din Capitală ca să-i audă pe marii lăutari ai vremii. Ima­ginea aceasta o întregeşte pe cea a Bucu­reştiului in­terbelic, strălucitor și fosforescent.

– Prin ce şi-a depăşit, totuşi, Maria Tănase epo­ca? Este vorba numai de talent?

– E un context întreg care a ridicat-o la statutul de star. Se leagă şi de talent, şi de frumuseţe, şi de calitatea bărbaţilor care erau seduşi de ea. Dar între toate aceste aspecte, un lucru trebuie să iasă la suprafaţă, un singur lucru: Maria Tănase şi-a dorit enorm să cânte. Atât. Toate compromisurile pe care le-a făcut în viaţă au fost numai pentru a fi pe sce­nă.

Prima mare vedetă a României

– Dacă ar fi să alegi un cuvânt care să o descrie cel mai bine pe Maria Tă­nase, care ar fi?

– Aş spune magne­tism. Era cu adevărat ca un magnet, atrăgea, pur şi sim­plu, şi asta a con­tribuit mult la statutul ei de prim star feminin al României. Era adorată de oamenii sim­pli, dar o curtau şi toţi bărbaţii de seamă ai vremii. O in­vi­tau la tot felul de pe­tre­ceri pri­vate, unde o plă­teau re­geşte.

– Acesta este şi motivul pentru care a atras aten­ţia Siguranţei statului, care a urmărit-o neîncetat?

– Evident! Pe ea nu prea o interesa tumultul politic, nu lua în serios ce se vorbea în aceste case, dar asculta şi învăţa. Era con­ştientă de succesul ei, odată ce era atât de urmă­rită de toată lumea. De frica legio­narilor, a fugit şase luni din Bucureşti, în­tre 1941 şi ’42. Apoi, teribilul co­munism. După insta­­la­rea acestui regim, Maria a fost îndepărtată. În 1952, probabil ca o formă de umilinţă, a fost an­gajată pro­fesoară la Şcoala Medie de Muzică nr. 1 din Bucu­reşti. Nu i s-a permis să mai concerteze timp de şase ani, apoi Maria a înţeles că trebuia să cola­boreze cu regimul dacă mai voia să cânte. Un alt compromis pe care l-a făcut doar pentru muzică. În iunie 1953, are primul concert după interdicţie şi un succes incredibil cu „Dragi mi-s cântecele mele” şi „A­sea­ră vântul bătea”. A devenit infor­ma­toare a Securităţii, şi aşa i s-a per­mis iar să înre­gis­treze. Pe 22 iunie 1963, glasul ei a amuţit de­fi­nitiv, la Spitalul Fundeni, răpus de cancer pulmo­nar.

– Fotografiile publi­ca­te în presa vremii ara­tă puhoaie de oameni ve­niți la înmor­mân­tarea ei…

– Peste un mi­lion! Fiindcă era o mare ve­detă. Poate că acest cu­vânt s-a pră­fuit de me­dio­critate azi, dar Ma­ria Tănase a fost cea mai mare vedetă a Ro­mâ­niei, timp de cel pu­ţin zece ani. Un su­perstar. A fost enor­mă. N-a mai fost alta ca ea. Cel puţin între 1935 şi 1945, a rupt Ro­mânia în două. O astfel de iubire nu se uită, iar asta explică puhoiul de oameni de la funeraliile ei. Oa­menii i-au întors iubirea pe care ea le-o dovedea perma­nent.

– Să mai vorbim pu­țin de iubire. Din câți băr­bați i-au cu­ce­rit inima, care să fi fost „dragostea vie­ţii ei”?

– Cu siguranţă, spionul Maurice Négre. Nu Brân­cuşi, nu singurul ei soţ, juristul Clery Sache­larie. Pen­tru Maurice Négre, acest ataşat de presă al Agen­ţiei Havas (viitoarea „France Press”), dublu spion en­glez şi francez, ar fi făcut orice. Pentru mine nu există niciun dubiu că Maurice Négre a fost dra­gos­tea vieţii Mariei Tănase.

– Bogdan, crezi că renu­mele de azi al Mariei Tănase este la nivelul valorii sale artis­tice?

– Tot felul de răutăţi nu au re­uşit să di­minueze prea mult iu­birea pe care oamenii i-au pur­tat-o şi încă i-o poartă. Eu am un singur „of”, iar el este legat de felul în care Maria Tănase este per­cepută muzical. Vreau nea­părat să se înţeleagă că această artistă enormă nu a cântat mu­zică ţărănească ve­ritabilă şi nu a susţinut niciodată că este cântă­reaţă de folclor autentic. Ea a fost prima cântăreaţă de mu­zică populară din România, cu sensul actual de muzică pop. Adi­că a cântat melodii de ex­tracţie ţărănească, adap­tate epo­cii în care trăia şi pregătite pen­tru succesul comercial. A mun­cit enorm să cre­eze acest mini­malism al arhitecturii mu­zicale, la jumătatea dru­mului dintre artistic şi co­mer­cial! Nu a fost o cân­tăreaţă de folclor au­tentic. Da, a avut ac­ces la întreg folclorul ţărănesc, dar a ales să-l cânte tre­cându-l prin fil­trul ei, şi tare aş vrea să înţeleagă toată lumea acest lucru.