Rândunel

Puțini vor fi aceia care vor crede că o rân­du­nică poate trăi în captivitate. Și totuși, s-a întâmplat. Și s-a în­tâm­plat cu mulți ani în urmă, când, tânără că­sătorită fiind, locuiam în­tr-o localitate si­tuată la poalele masivului Hăș­mașul Mare. Căsuțele localnicilor se înșiruiau de-o parte și de alta a Oltului, care aproape de izvoarele lui fremăta vesel pe prundișul argintiu.

Pe cerul albastru se profilau zimțuit piscu­rile Hăș­mașului. Priveliștea era fără sea­­măn de fru­moa­să. Primisem într-un bloc vechi o singură cameră, eram sărăcuți, dar fiind proaspăt că­sătoriți, eram fericiți. În timpul liber, cutreieram mun­ții în lung și în lat, culegând ciuperci de tot felul, adunând flori (puține în zona aceea) și as­cul­tând cântecul păsărelelor. Se apropia toamna, și rân­­du­nelele să­ge­tau văzduhul, ciripind vesele, hră­nin­du-și puii și în­vă­țându-i să zboare. Le auzeam prin fereastră și de multe ori le urmă­ream cu plăcere. Într-o zi, am vă­zut cum deodată un pui de rândunică se lovește vio­lent de o sârmă întinsă între bloc și un stâlp de curent electric. Sârma a vibrat îndelung, iar puiul s-a prăbușit la pământ, cu ari­pioa­ra frântă, în niște tufe de boz.

Mi-am dat seama că s-a rănit rău, și am co­borât re­pede. L-am găsit încurcat în firele de iar­bă, îns­păimântat, respirând agitat, cu cioculețul deschis și cu ochișorii măriți de groază. L-am prins, dar el s-a zbă­­tut, scoțând țipete stridente, alarmându-și pă­rinții care au început să zboare spre mine, trecând ca săgețile pe deasupra mea. L-am cercetat și, într-adevăr, o aripioară îi atâr­na fără vlagă. Nu știam ce să fac. Îmi puneam o mulțime de întrebări: cum se repară o aripioară ruptă, cu ce se poate hrăni o rândunică, știind că ele se hrănesc cu insecte? Va reuși să mai zboa­re? To­tuși, n-am avut inimă să-l las acolo, în iar­bă, pradă pisicilor, l-am luat în casă, i-am încropit cu chiu cu vai niște atele minuscule, între care i-am fixat ari­pioa­ra. Dar rândunica se zbătea, încercând să bată din aripi, să scape. Atunci, mi-a venit ideea să-i fixez aripa de corp, cu leu­co­plast. Așa s-a mai liniștit și am pus puișorul într-o cutie, lângă sobă. Ei, pro­ble­ma aripioarei o re­zol­va­sem cât de cât. Întrebarea era ce să-i dau să mă­nân­ce? Doar nu era să alerg să-i prind insecte. Atunci m-am gândit să în­cerrc să-l hrănesc cu carne fiartă. Și a mers. În­fi­geam bu­cățelele într-o scobitoare și i le apropiam de cioculeț. La în­ceput a fost greu, dar pe măsură ce se obișnuia cu mine și îl răzbea foa­mea, a început să pri­meas­că hrana oferită. Ba, câ­teo­­dată, când mă apro­piam de el, începea să tre­mu­re din aripioara să­nătoasă, piuind și cerând mân­care. Toamna a trecut și primii fulgi de nea au aco­pe­rit culmile Hășmașului. Apoi zăpada a coborât tot mai la vale, acoperind întreaga fire…

Rândunelele plecaseră de mult în țările calde. Cât durase larma și zborul lor prin dreptul ferestrei, Rân­dunel (așa îl botezasem pe pui) se agita, încerca să se salte cu aripioara cea sănă­toasă și ciripea în­truna. Ar fi plecat și el, săr­ma­nul, cu toți ai lui.

În iarna aceea m-am ocupat mult de el. Tele­vi­ziu­nea încă nu apăruse pe meleagurile acelea, și în afară de radio și de citit, nu aveai altă re­creere. La poalele unui asemenea masiv, primă­vara îndrăznea cu greu să-și facă apariția. Dar iarna a trecut și Rândunel simțea că primăvara nu e de­parte. Devenea tot mai agitat, ciripea mult și mai tot timpul se uita spre fereastră. Nu-i des­făcusem de­loc bandajul de la aripă și trăiam cu teama că aripa nu i se vindecase.

Până la urmă, primăvara a sosit cu întreg alaiul ei de fluturi și flori. Văzduhul era înalt și albastru, ghio­cei gingași își scoteau capul din frunzișurile toam­nei trecute. Un întreg noian de păsărele slă­veau astrul zilei, dătător de căldură.

Venise și ziua cea mare. Se vindecase Rându­nel sau nu? Va putea zbura din nou cu semenii lui? Aceștia deja sosiseră și-și căutau vechile cuiburi. Cu emoție, i-am desfăcut bandajul și i-am scos mi­ci­le atele. Ce bucurie! Aripioara nu mai atârna moale, ceea ce însemna că osul se prinsese. Câteva zile l-am lă­­­sat liber prin cameră și, încet, încet, a început să zboa­re. Și apoi, a venit ziua cea mare când, așezat pe pervazul ferestrei, a început să se zbată ca să ia­să afară. Venise vremea să-i redau li­bertatea. Am deschis fereastra și Rândunel, ca o să­­geată, s-a înăl­țat în văzduhul albastru, ciripind fe­­ricit. L-am ur­mă­rit cu privirea, până ce s-a pier­dut.

VERONICA I.