Selecția Formula AS

* José Luis Peixoto, „Autobiografia”, traducere de Simina Popa, Editura „Pandora M”, colecția Anansi (tel. 021/300.60.90), 256 p.

Dintre scriitorii portughezi contemporani, cele­bri sunt în lume, inclusiv la noi, José Saramago (1922-2010), care a primit Nobelul pentru Lite­ra­tură în 1998, și António Lobo Antunes (n. 1942), ca­re l-ar fi meritat la fel de mult. Saramago era un ide­alist, credea în utopia marxist-leninistă, deși a trăit destul ca să vadă eșecul ei catastrofal, ne­dreptățile criminale ale tuturor dictaturilor comu­nis­te, mărturiile celor ce le-au trăit. Convingerile po­litice nu i-au alterat totuși marele talent de ro­man­cier al identității portugheze, în special în se­ria cu tematică istorică formată din capodoperele „Me­morialul mânăstirii”, „Anul morții lui Ricar­do Reis” și „Istoria asediului Lisabonei”. Între Sa­ramago și Antunes era o rivalitate puternică, nu se suportau (dacă ar fi să aleg, preferința mea ar fi Lobo Antunes pe care am avut ocazia să-l ascult la București și care m-a impresionat durabil prin farmec natural, capacitate de co­mu­nicare și prin consonanța cu ideile lui). Scri­i­torul pe care vi-l recomand azi, considerat de la debut un copil-minune al literaturii din Portugalia, e născut în 1974 în regiunea sudică Alentejo. A publicat de foarte tânăr proză scurtă, poezie, critică literară, iar primul lui roman, din 2001, a primit o recompensă importantă, „un fel de Nobel autohton” – Premiul José Saramago, care e însoțit și de o sumă consistentă. Ceea ce i-a schimbat viața și l-a făcut să se dedice scrisului, fără să-și neglijeze pe parcurs nici pasiunea pentru muzică (e membru al unei formații și chiar arată ca atare – are multe tatuaje). În ultimii ani a fost de două ori în România: la Festivalul Internațional de Literatură de la Ti­mi­șoara și, recent, la Festi­va­lul Internațional de Lite­ra­tură și Traducere de la Iași. Romanul „Autobio­grafia” e un joc ingenios și surprinzător între fic­țiu­ne și întâmplări reale, un text revelator al ca­lităților (încă) tânărului scriitor, care are curajul să afirme că tema lui predilectă este el însuși. Perso­najele principale sunt un aspi­rant scriitor sărac pe nu­me José și octogenarul în cul­mea gloriei José Sa­ramago plin de energie, care con­­tinuă să scrie și să publice cu succes până în ul­ti­mii lui ani, trăiți pe o insulă din Canare. În lunga lui viață pli­nă de eveni­mente isto­rice, Sa­ramago a avut harul să le trans­forme în litera­tură capa­bilă să in­flu­en­țeze, să emo­țio­neze și să dea de gândit nu doar cona­țio­na­lilor, ci și milioanelor de cititori din țările în care a fost tradus. An­gajat să-i scrie biografia, ju­nele José (care e și nu e Peixoto) se sugerează a fi o ipostază de demult a bătrâ­nului nobelizat, un derutat pe cale să se piardă prin dependența de alcool și jocuri de noroc. Abia în ultima treime a originalei narațiuni revelația că José și Saramago sunt aceeași per­soa­nă la vârste diferite dobândește complexitate ana­litică. Rapor­tul eu/el e explicat de „(auto)biograf” în­tr-o notă de subsol: „Chiar dacă folosesc referințele lui S ca să scriu des­pre mine, nu pot să-l fac să pară absent și ne­verosimil. Să scriu despre mine însumi garan­tează o coerență (…). Pot folosi numele lui S, des­crie­rea trupu­lui/chipului său, chiar și detalii aparent ne­trans­misibile din po­vestea lui și să pun toate astea asu­pra mea. Să mă povestesc pe mine prin altul și să-l povestesc pe celălalt prin mine, iată literatura”. Natura hibridă a acestui roman fictiv/real ne relevă un foarte bun scriitor, cu experiențele lui existen­țiale și cu o remarcabilă stăpânire a mijloacelor mo­derne de a le nara.