TEODOR NIȚĂ (Procuror de mediu): „Ne paște apocalipsa”

– În interesul unor averi colosale, apele, aerul și pământurile Ro­mâ­niei sunt otrăvite fără pic de milă pentru sănătatea oamenilor sau pen­tru generațiile ce vor veni. Procurorul Teodor Niță este unul dintre pu­ți­nii oameni ai legii care iau atitudine, spun răspicat lucrurilor pe nu­me și se luptă pentru o țară mai curată –

„În școlile juridice nu se studiază infracțiunile de mediu”

– Ce înseamnă procuror de mediu în Româ­nia?

– În România nu există această meserie, eu m-am calificat la locul de muncă, mă pot numi un pio­nier, un procuror ce și-a balansat întreaga acti­vitate spre infracțiuni de mediu, atunci când a înțeles că situația devine extrem de gravă. Este un domeniu de practică judiciară ce lipsește cu desă­vârșire la nivel național, începând cu facul­ta­tea. Studenții sunt învățați, de exemplu, cum să do­cumenteze un caz de conducere fără per­mis, dar nu le spune niciun profesor cum să ins­trumenteze un caz de poluare masivă a pânzei fre­atice. Pentru că nici el nu știe. În școlile ju­ridice nu se studiază in­fracțiunile de mediu. Ele apar și sunt încri­minate, ascunse în legi care să „dea bine” doar când Ro­mâ­nia mai aderă pe undeva. „Uitați, avem le­gis­lație”. De fapt, pe românește, avem pe dracu! Peste tot, în legi, se lasă câte o virgulă, ceva rămâne ne­clar, și așa ajungi să muncești cinci ani la un caz și să ți-l respingă ju­decătorul, pe mo­tiv că e îndoit colțul dosarului. Dar nu te poți su­păra pe el, pentru că nici jude­cători instruiți în do­me­niul mediului nu avem. M-am sim­­țit onorat să fiu in­vi­tat să fac parte din­tr-o rețea euro­pea­nă a procu­ro­rilor de me­diu. Am lucrat câți­va ani ca expert la Con­siliul Europei, sunt im­pli­cat în pro­iecte la nivelul Comisiei Eu­ropene, am do­bân­dit o ex­periență prin care încerc să schimb lucrurile la noi. De 6-7 ani, de când urlu ca Moise în de­șert, averti­zând asu­pra pericolelor le­ga­te de po­luare, lucrurile au în­ceput să se miște un pic în România. S-a for­mat o mică rețea de procu­­rori in­teresați de in­frac­țiunile de mediu, se țin se­mi­narii, oamenii de­vin conștienți de gravitatea situației. E un punct de pornire.

– Ce v-a determinat să vă dedicați acestui do­meniu, a existat un moment decisiv?

– Da, cazul Năvodari. Un grup de așa-ziși in­vestitori italieni a cumpărat un fost combinat chimic aflat la câțiva kilo­metri de satul de va­canță și, după ce și-a recuperat de vreo cinci ori banii prin vân­zarea materialelor din instalații, a vrut să facă acolo un gigantic depozit de de­șeuri toxice, in­clusiv cianuri. După cum era conceput, venea avio­nul NATO spre aero­portul de la Ko­gălni­cea­nu, să­rea peste gă­leata de deșeuri toxice, apoi co­bora spre pistă. Grupul a obținut toate aprobările de la Ministerul Mediului și urma să ri­dice un monstru de 90 de metri, pe 30 de hectare, o afa­cere de vreo 15 miliarde de euro. Un calcul arăta că la fiecare șase mi­nute se descărca o basculantă, timp de 3 ani. Am simțit că ceva nu era în regulă, dar nu știam de unde să încep, până când, printre acte, am găsit unul semnat în iunie 2004, de un pri­mar ce murise în aprilie. Atunci mi-am dat sea­ma că nu am pe cine să întreb, nu avem oa­meni instru­iți în acest do­meniu. I-am trimis pe italieni în jude­cată, au fost condamnați, însă, paradoxal, România le plă­tește și acum despăgubiri, pentru că agentul gu­vernamental a „omis” să trimită la CEDO ac­tele ce dovedeau falsul și mita… Este un caz care mă urmărește și acum, după mulți ani, ca un coș­mar, când mă gândesc ce voiau să facă ita­lienii aceia, să ridice un monstru toxic, vizibil de la Vama Veche și de la Gura Portiței, peste o zonă freatică bogată în apă. Totul se ducea de râpă…

„Vin sute de tiruri cu gunoi”

– Atunci ați oprit un caz, dar astfel de gro­zăvii se întâmplă mereu în România…

– Pericolul este fantastic de mare. Până în 2016, lucrurile stă­teau mai bine, trans­porturile de deșeuri din afara țării mai erau blo­cate pe linie ad­minis­tra­tivă, fie de Garda de Mediu, fie de Poliție, une­ori. Asta, pentru că transporturile erau notificate, se știa când vine unul și era controlat. În 2016 însă, China și-a închis porțile deșeurilor europene, presiunea pe punctele vamale din România a crescut enorm, iar din 2019 aceste transporturi nu mai sunt noti­ficate. Vin sute de tiruri cu gunoi, și dacă nu le-ai prins la vamă și au intrat în țară, nu mai ai niciun control. Iar situația se va înrăutăți când România va intra în spațiul Schengen și nu vor mai fi con­troale vamale. Va veni un fluviu de gunoi peste noi. Apocalipsa! Deja, trafi­cul acesta ilegal de de­șeuri merge pe bandă ru­lantă, s-au creat stan­dar­de de comportament, au­­tomatisme, totul e pre­gătit pentru invazie. Da­că în cazul pădurilor se mai poate face ceva, re­plan­tări, deșeurile ră­mân aici pentru următo­rii 2000 de ani, e un dezas­tru.

Un genocid: fabricile de ciment

– Ce se întâmplă cu aceste cantități uriașe de de­șeuri, multe din ele toxice, odată intrate în țară?

– Unele sunt îngropate, altele arse, altele ajung la fabricile de ciment, pe post de com­bus­tibil. În Occident, ca să scapi de o tonă de de­șeuri, te costă 500 de euro, în România, doar 17. Cu tot cu șpaga de pe traseu, pentru a nu fi ve­ri­ficat ce-i în camion cu adevărat, ieși la 40 de eu­ro, de unde și pro­fi­turile uriașe ale afacerii. În ac­te, totul e parfum, se trece produs second hand sau produse electro­cas­nice utilizabile. La con­trol, am găsit și bibe­roa­ne umplute cu per­metrin, o substanță foarte toxică. Deșeurile sunt trecute cu etichete false în acte, ca fiind com­bustibil, și, odată aruncate în cuptoare, își pierd urma, se poate arde orice. Am primit odată o informație, am ajuns ime­diat, și am găsit dezas­tru acolo: tot soiul de mi­zerii, deșeuri medicale, erau pregătite să fie in­ci­nerate. I-am trimis în judecată și au fost con­damnați. Erau im­plicați ita­lieni, cu sprijinul unor români, evi­dent. Teo­re­tic, fabricile de ciment trebuie să aibă filtre și ră­citoare, dar ele costă, costă piesele de schimb, electrici­ta­tea. Nu mai bi­ne arunci în aer, noaptea, pe furiș, acel fum toxic, când știi că nu te con­trolează ni­meni? În lume, sunt cazuri de firme de fabrici de ci­ment judecate pentru crimă împo­tri­va umanității. Ce mă face să cred că nu se în­tâmplă la fel și la noi și asistăm impasibili? Dacă nu se folosește răci­torul, fumul acela fierbinte se combină cu aerul rece de afară și cade pe sol, pe copaci, pe oameni, plouă cu dio­xi­nă și furani. Mergeți să vedeți cum este totul pârjolit în jurul fabricilor de ciment. Sunt zone în care numărul bolilor grave, groaznice, a crescut cu 300-500%. Am fost acolo și am văzut ce se întâmplă. Mai întâi se distrug iarba, livezile, cât să reziste plămânii oamenilor? În ultimii zece ani, am mers la fiecare ministru al mediului și i-am expus pro­blema, dar de cele mai multe ori am fost privit ca un nebun. Unul dintre ei mi-a spus: „Știți, fa­bricile de ciment fac un lobby puter­nic…”. Da­că nu eram acolo ca procu­ror, l-aș fi întrebat: „Dvs. v-ar plăcea să respirați dioxină și fu­rani?”. Sigur, poate că el trăia la Mo­naco, la aer curat.

– Zugrăviți un tablou de-a dreptul apo­ca­lip­tic: arderi de deșeuri, fumul fabricilor de ci­ment…

– Și stați, că n-am luat în calcul OTR-urile, Or­ganizațiile de Transfer de Respon­sa­bilitate. Vă dau un singur exemplu: o com­panie uriașă, ce pro­duce un milion de sticle de plastic cu cola, are obli­gația să trimită la reciclare 800.000 dintre ele, dar semnează un contract cu un OTR, care spune „mă ocup eu”. Ia banii, și toate acele peturi ce tre­buiau reciclate ajung pe câmp sau în râuri. Vă supun atenției cei doi poli ai re­ciclării în UE: Finlanda, o țară care depozi­tează doar 5% dintre deșeuri, și România, ce reciclează doar 5%.

„Ministerul Mediului are responsabilitatea de a ne proteja, dar nu o face”

– Peste tot în lume, există presiune tot mai mare pe mediu, din partea companiilor gigant. România nu se supune legilor europene? Cine ar trebui să ne protejeze?

– Și la noi, legea-i aproape la fel precum cea europeană, însă mo­dul în care se aplică este făcut în așa fel încât să nu funcționeze. Mi­nis­terul Me­diului este cel care are responsabilitatea să ne pro­tejeze, în primul rând, prin cele două instituții ale sale, Agenția pentru Protecția Me­diului și Gar­da de Mediu. Prima ar trebui să verifice și să dea au­torizații, iar a doua, să facă munca în teren. Însă APM dă autorizații la toate pros­tiile, și nu are cu ce să verifice. Toate acele emisii de la fabricile de ciment, de la uzine ar trebui să fie verificate de laboratorul APM, dar, culmea, acesta nu este acreditat! Tre­buie mers la firmele private ce au laborator acre­ditat, însă cine știe ce-i în spatele lor, ce in­terese? La ca­pătul de sus al grilei sa­la­riale în minister sunt lu­crătorii „Gărzii Antifo­res­tiere”, așa-i zic eu, pen­tru că nu face nimic. Jos, sunt cel mai prost plă­tiți funcționari publici din România, cei de la „Garda de Mediu”. Puțini, prost plătiți, fără ma­șini, fără labo­rator, fără com­petență de tip poliție judi­cia­ră. Nicăieri în UE nu se mai întâmplă asta: un comisar al G.M. face plân­­gere penală ca orice petent, are pro­bleme în a ridica acte, nu poate întocmi un dosar penal. Prac­tic, trimiți la război cu samuraii lup­tători înarmați cu bricege. Plus că la ora patru după-amia­ză au în­chis comisariatul, s-a terminat programul. Asta în­seam­nă că de la ora 16 la 8 dimineața se poate po­lua în voie în România! În 2018, am făcut par­te din echipa de la Consiliul Europei ce a re­co­mandat României ca în 18 luni să imple­men­teze aceste competențe judiciare comi­sarilor Găr­zii de Mediu. Au trecut trei ani de atunci și nu s-a în­tâmplat nimic. Cea mai mare opoziție față de acor­­darea acestor competențe vine de la Poliția Română. Care are puțini oameni, zero instruire pe mediu, zero echipament și, de multe ori, zero em­­patie față de cetățeni.

„Soluția există, dar nu se vrea rezolvarea problemei”

– În România, se desfășoară în prezent aceeași strategie a incinerărilor de deșeuri care a înnegrit sudul Italiei în anii ‘90-2000. Cum a fost posibil să nu se ia nicio măsură de a opri acest flagel?

– Spuneți-mi, i-ați văzut în ultimii 30 de ani pe politicienii noștri să facă ceva pentru po­po­­rul ăsta, să le pese de ceva legat de oameni? Tră­iesc în al­tă lume. Am trimis nominal fie­­cărui par­lamentar și fiecărui membru al gu­vernului, un set de propuneri, modificări de lege, în spi­ritul legislației eu­ropene, care ar avea un impact imediat, ar rezolva 75% din pro­blemele de mediu din Ro­mâ­­nia. Soluții există și sunt atât de simple ca bună ziua, dar nu sunt convins că se vrea o re­zol­vare a lor. Cre­deți că mi-a răspuns cineva? Se dau ordo­nanțe de urgență pentru ori­ce fleacuri, dar pentru mediu nu s-a putut.

– Să discutăm despre aceste soluții…

– Pe subiectul deșeurilor, se impune, în pri­mul rând, un con­trol va­mal strict. Trans­por­tu­rile de deșeuri să nu mai poată intra pe ori­unde în țară, ci doar prin câ­­teva puncte de­di­cate, unde încăr­că­tu­ra lor să poată fi sca­nată și să se poată ve­rifica imediat ce trans­portă cu adevărat. În­toc­mi­rea unei baze de date națio­nale, în care să se regăsească toate in­formațiile, de la in­tra­rea în țară. E atât de greu? Apoi, accizarea deșeurilor pentru fabricile de ciment, pe post de combus­ti­bil. De ce la motorină ai accize, dar la deșeurile arse în cuptoare nu ai? Să vezi cum nu ar mai arde toa­te mizeriile! Sunt lucruri ca­re mă rod, mă dor, nu pot sta deoparte să privesc cum este distrusă țara. O simt ca pe o responsa­bi­litate personală. M-aș putea retrage și trăi de­cent din pensie, oriunde în lu­me, dar nu asta vreau să fac. Sunt re­voltat, dar nu bla­zat, asta ar însemna să pre­dau ar­mele. Pentru că nu pot vor­bi despre anumite su­biec­te ca procuror, am fon­dat un ONG, prin ca­re atrag atenția cetățe­nilor, politicienilor, des­pre dezastrul ecologic ca­­re ne paște.

„Vedeam cum se scurge zeama toxică din gunoaie”

– Ca procuror de mediu, ce puteți face?

– Pot ține steagul sus, în jurisdicția mea, Do­brogea. Lucrez cu oameni care au înțeles ce se în­tâmplă, inspectori de poliție, comisari ai Găr­zii de Coastă, verificăm barje, tri­mitem sute de con­tainere înapoi. Am respins nu numai din Eu­ro­pa, dar și din Brazilia, Japo­nia, Togo, se trimit de peste tot deșeuri, pen­tru că s-au prins că la noi este loc. Am urcat odată pe un vapor și ve­deam cum curge levi­ga­tul, zea­ma aceea toxi­­că care se scurge din gunoaie, din contai­nerele ce ar fi tre­bu­it să con­ți­nă produse „second hand uti­liza­bi­le”. Aveau con­tract pen­tru 2000 de va­poare cu fabricile de ci­ment de la noi. Când și-au dat seama italienii că ne-am prins, au plecat imediat. S-au dus în Bul­garia, a fost afa­cerea care l-a tri­mis la închisoare pe ministrul Me­diului de acolo. Dar pericolul nu vine doar de la străini. Am prins un proprietar de fermă ro­mân care trimitea, printr-un tub săpat orizontal, la doi metri sub pământ, dejecțiile a 50.000 de porci, direct în Dunăre, aproape de Brăila. Ar fi trebuit filtate și tratate chimic, dar așa era mai ieftin. Făcuse chiar și o ingi­ne­rie, ascunsese un mini-bazin cu lichid cu­rat, conectat la robinet, ast­fel încât, atunci când luai pro­be, ieșeau per­fect. Iar prin țeavă trimitea dejecțiile în Dunăre, ajungeau la pești, apoi pe ma­sa oa­menilor. Am mai prins un tip ce obținu­se toate avizele pentru incinerarea zilnică a 37 de tone de cadavre și resturi de animale de la abatoare. De fapt, avea un cuptor cu un coș, ca la casa bunicii. Am ajuns la el după ce un om și-a aprins o țigară pe câmp și i-a explodat țigara în față, de la gazul metan eliminat de la ca­davre­le îngropate pe câmp. Credeți că e mult dacă spun Apocalipsă? Exagerez? Că se apropie de România razant!

– Dați-ne un motiv de speranță. În toate aceste instituții care ar trebui să ne prote­jeze și care sunt sufocate de corupție, se mai găsesc și „băieți buni”, patrioți, oameni ca­re să lupte pentru o țară cu aer curat și oa­meni sănătoși?

– Da, da, da! Oameni dedicați, devotați sunt și în Garda de Mediu, și în alte ins­tituții. Oa­meni responsabili, cărora le pasă ce ră­mâ­ne în urma lor, ce țară vor lăsa co­pii­lor. Suntem pu­țini, dar strângem rân­durile și rezistăm cum putem. Sun­tem ca la Termopile.