Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

BUJOARA – schitul din curtea cerului

– Se mai întâmplă minuni și în zilele noastre. Pe locul naște­rii părintelui ARSENIE BOCA s-a înălțat o mânăstire de maici –

Schitul Bujora

Plouă apăsat, cu încăpățânare, cu stropi mari și deși. A plouat toată noaptea. Ume­­­zeala rece a miezului de Octombrie se lipește de trup și de suflet, ca o haină de care n-ai cum a te lepăda. Și totuși, nu simt ni­mic. Nici frig, nici întunericul nefi­resc pentru înce­pu­tul de zi. Știu doar că dru­mul meu are drept destinație dealul Bujoara din Munții Hălma­giu­lui, locul în care s-a născut Părin­tele Arsenie Boca. Îl rog în gând să m-aju­te. Să-mi ușu­reze ca­lea spre dunga ce­rului.

Copacii ce străjuiesc drumul își unesc coroanele arămii, încă bogate, în tuneluri ce foșnesc ușor, sub stropii ploii. Cândva, anevoie de străbătut pe o astfel de vreme, drumul e acum ac­cesibil, însă doar pentru mașini de teren. Câteva pante abrupte și curbe în „ac de păr” taie desișul pădurii. N-ai a te teme! Dacă privești cu-ncredere înainte, știi c-ai s-ajungi în locul naș­terii unui sfânt. La o răspântie, o troiță de lemn te ajută să nu rătăcești dru­mul. Apoi îți taie calea un șoim. Zboa­ră drept și neșovăitor înainte, călăuză prin cețurile ce curg din cer.

Ograda cu stele

Părintele Arsenie Boca

La început a fost gândul. Un gând de preoți: părintele Ioan Mircea Toie din Timișoara și părin­tele Ștefan Negreanu din Arad – s-au gândit să cumpere locul în care s-a născut și a copilărit Pă­rin­tele Arsenie Boca. Să îl păstreze așa cum a fost și să dureze acolo o biserică, înainte să fie înghițit de păduri. Norocul i-a ajutat. Părin­te­le Toie a reu­șit să cumpere pă­mântul din culmea dealului ce apar­ținuse bunicilor părintelui Arsenie. Din gospo­dăria acestora, mândră odinioară, n-a mai găsit ni­mic. Paragina înghițise și casa. Casa copilăriei, din care micul Zian a coborât în sat, doar când a tre­buit să meargă la școală. Abia atunci s-a des­păr­țit de poveștile cu îngeri ale bunicului și de ogra­­da plină de cer și de stele. Dar dorul de Dum­nezeu încolțise, deja, în sufletul lui de copil.

Gândul unei biserici l-a lovit pe părintele Toie ca fulgerul. Numai astfel locul putea fi salvat. Un lăcaș cât de mic, în ograda copilăriei părintelui Arsenie Boca. Nimic nu i-a putut sta în cale. Toate aprobările, toate bine­cu­vântările ierarhice au venit abia după ce bisericuța a fost gata. Așa modestă și mică, domină înălțimile dimprejur. Doar vara, ur­când spre ea prin ierburile înalte, se vede doar cru­cea. Acum însă e toamnă târzie, plouă, și-un vânt rece suflă, cu furie, peste lume. Dar înăuntru e cald. Lemnele trosnesc în sobă, iar prin vitraliile în­crustate cu chipul Părintelui Arsenie Boca, ceața rece de-afară rămâne un simplu decor.

Maica Benedicta și Maica Irina

Măicuțele cerului

Pe cele două maici de la Schitul Bu­joa­ra pare să le fi ales, în chip tainic, în­suși părintele Arsenie. Maica Benedicta Szekely, stareța schitului, și Maica Irina vin, amân­două, din obștea Mânăstirii Morisena, din Timiș. Au vie­țuit acolo opt ani, dar simțeau, cumva, o neîm­plinire, simțeau că locul le este în altă parte. Și nu oriunde, ci într-o mâ­năs­tire pe care s-o așeze în pământ cu mâinile lor. Oră­șence amândouă, în­vățaseră la Morisena să crape lemne, să lucreze grădina, să facă lucruri ce le fuseseră până atunci cu totul străine. „Dacă am fi venit la Bujoara direct din Arad, fără să fi trecut prin ucenicia de la Morisena, cu siguranță n-am fi rezistat aici”, spun, a­proa­pe într-un glas, cele două măicuțe. Dar nici aco­lo nu mai puteau să ră­mâ­nă. În jurul lor se în­stă­pâ­nea, tot mai mult, pustiul, oamenii locului aveau su­fletele încuiate, nu le-au întins niciodată vreo mână de ajutor. „Dacă venea ci­neva să ne ajute, aceia erau «vini­turile», moldo­veni, maramu­reșeni, nici­de­cum localnicii. Aici, în Zarand, oamenii sunt mai buni și mai săritori, nu prea suntem obișnuite cu așa ceva”, spune maica sta­reță.

Părintele Ștefan Ne­grea­nu, duhovnicul măicuțe­lor de la Moriseni, le-a tot dus, ani la rând, la Prislop, la mormântul Părintelui Arsenie. Cumva, drumul era deschis. „Atât ne-a tot vorbit de Părintele Arsenie, atât îl tot cita în fiecare predică, încât, când am ajuns să citesc «Cărarea Împă­răției», am simțit că nu e nimic nou acolo, parcă le știam deja pe toate. Dar pentru decizia de a veni aici, ne-am asumat, totuși, o responsabilitate uria­șă. Nu-i loc de târguială: n-am venit să plecăm, ci să rămâ­nem. Știam asta încă înainte să fi venit”, spune Maica Benedicta.

Jungla de buruieni

Părintele Arsenie la Bujora. Vitraliu

Era o noapte cu lună plină și nămeți de zăpadă, când maica stareță a ajuns la Bujoara pentru prima dată în viața ei. Două zile a stat singură, a plouat, de părea că cerul se scurge, dar apoi a venit și Maica Irina, și lucrurile s-au luminat. Au intrat pe-un făgaș normal, chiar dacă e foarte greu câteodată. „Locul acesta a fost părăsit mai bine de 20 de ani, era ca o junglă, peste tot era plin de tufe, de rugi și de buruieni. Acum s-a schimbat. Locul simte când nu are stăpân, dar dacă începi să te ocupi de el, se bucură și răspunde pe măsură”.

În gospodăria înjghebată pe vâr­ful dealului, măicuțele au câteva ca­pre, niște găini și vreo doi câini cre­dincioși. Animalele pădurii nu se prea apropie; au văzut urme de mistreți, se mai aud și lupii uneori, sunt vulpi, căprioare, vin veverițe mereu, fără să facă vreo stricăciune. Ceva nevăzut le îmblânzește, și maicile nu se tem. „Cu ce te-ajută să fii între oameni? Mie mi-a fost mai frică atunci când um­blam prin oraș, prin Arad sau Timișoara, decât îmi e aici. La oraș, nici nu mai contează să ai ve­cini. În caz de nevoie, nimeni nu iese să-ți dea ajutor”, spune Maica Irina.

Căsuța bunicilor, refăcută

E grea sălbăticia de la Bujoara. Suișul spre schit te lasă fără suflare, nu e curent electric, pă­mântul e plin de pietre, pelerinii se-ncu­metă rar s-ajungă până la schit, iar peste iarnă, s-a întâmplat ca maicile să rămână complet izolate și câte două luni de zile. „Sunt condiții de pustnicie, de singu­rătate totală. Cu toate astea, nu ne lipsește nimic. Părintele Arsenie se îngrijește s-avem de toate!”, spun maicile. Până și vrednicul de pomenire Gu­rie, Prea Sfințitul Episcop al Devei și Hunedoarei, plecat de curând la cer, cel cu a cărui binecu­vân­tare maicile s-au instalat la Bujoara, a fost uimit să afle, după un an de zile, că încă erau acolo, că nu coborâseră în lume și că nici prin cap nu le-ar fi trecut s-o facă. Maicile sunt sigure că la mijloc e chiar dorința părintelui Arsenie Boca. Îl simt pretutindeni. Bisericuța e înălțată chiar în ograda copilăriei lui. Ce vedea prun­cul cu ochi albaștri văd, azi, și ele: cerul, soarele, stelele, orizontul plin de păduri. Iar dincolo de gardul ogrăzii, pe Dumnezeu. Micul Zian apucase să Îl cunoască. A învățat Facerea înainte de alfabet.

Rădăcina pomului

;ăicuța Benedicta Szekely

Maica Benedicta e de naționalitate maghiară și a copilărit într-o familie de reformați. După divor­țul părinților, a crescut în familia bunicilor, catolici nepracticanți, care nu mergeau la biserică nici la Paști, nici la Crăciun. Adică, deloc. Când s-a-mpli­nit vremea, la 14 ani, bunicul i-a spus că ar fi mo­mentul să-și facă confir­marea, așa cum cere religia lor catolică. „N-am ce să con­firm, i-am spus. De bote­zat, fusesem botezată aca­să, nu credeam în Dum­­nezeu, n-aveam nicio le­gă­tură cu biserica. Mă smintise în copilărie o căr­ticică în care erau de­senați Adam și Eva în Rai și un bătrânel, stând pe un nor, care se uita la ei. Am zis că nu pot să cred în­tr-un asemenea Dumne­zeu. Au mai fost și filmele despre Inchiziție, cu arde­rile pe rug și toate alea. Cum să mai crezi?”.

Începuse să se clatine serios în propria necre­din­ță, dar, ca asistentă medi­cală, a fost nevoită să stu­dieze cărți de anatomie. Așa a văzut ce miracol e organismul uman, ceva ce nu putea veni din nimic. Într-un fel, așa a început să creadă, dar n-a știut cum să meargă mai departe. Până într-o zi, când i-a ieșit în drum un băiat. „L-am cunoscut când aveam deja vreo 30 de ani. Îmi tot vorbea despre cre­dința ortodoxă. N-aș putea spune despre ce-mi vorbea, nu înțelegeam, nu avea cla­ritate, dar simțeam că în vor­bele lui e «ceva», acel ceva pe care-l căutam de-o viață”, spune Maica Benedicta.

Întoarsă acasă, la Arad, a început să-și cumpere cărțile care-i fuseseră recomandate, mai cu seamă cele ale părin­telui Cleopa. Când a-nceput să le înțeleagă mai temeinic, întrebările au copleșit-o. A­vea nevoie de un preot. S-a gândit la unul catolic, pentru că e unguroaică, dar băiatul din București îi spusese să meargă la o biserică orto­do­xă, în Postul Paștilor, pentru că harul e mai mare atunci. Și-a făcut curaj abia în Du­mi­nica Tomii. „Am pățit ca Maria Egipteanca, n-am putut nicicum intra în biserică. Cam așa, trei duminici la rând. Aș fi vrut să vorbesc cu un preot, dar mereu era lume multă. Cineva mi-a spus că sunt slujbe și peste săp­tămână și așa am ajuns față-n față cu un preot. I-am spus doar că sunt reformată și am izbucnit în plâns. N-am putut să spun nimic în plus. A zis că toți suntem ai lui Dumnezeu, iar când i-am spus că vreau să fiu ortodoxă, mi-a zis să țin post negru și să vin apoi să mă spo­vedesc. M-am întors cu opt pa­gini scrise cu toate păcatele pe care gândisem că le-am făcut, de s-a speriat părintele. Nu știam ce se întâm­plă, dar el mi-a făcut ru­găciuni și mi-a spus că de acum înainte sunt ortodoxă”.

În cărțile citite, Maica Bene­dicta a găsit imagi­nea ce avea să-i întărească de­cizia. „Cineva imagi­nase religiile pământului ca pe un copac, ale cărui ra­muri erau, fiecare, altă religie, altă confesiune, altă credin­ță. Eu, însă, am decis că vreau la rădă­cină, nu pe ramură, de-aia am ales ortodo­xia”.

Lumânarea din fereastră

Maica Irina

Maica Irina are doar 41 de ani, dar, pentru că e com­plet căruntă, pare mai în vârstă decât Maica Benedicta, care tocmai a împlinit anul acesta 50. „Vârsta n-are nicio importanță, căci aici altfel se măsoară timpul”, spune Maica Irina. Provine dintr-o familie de ortodocși, dar asta nu înseamnă că știa foarte multe des­pre ce înseamnă biserica sau cre­dința. Abia după divorțul părin­ților, împre­ună cu mama, a început să se apropie de biserică, să descopere spo­vedania, împăr­tășania. După o rela­ție nepotri­vită cu un băiat, și-a dat seama că, de fapt, lumea nu o atrăgea deloc. A lu­crat o vreme ca economistă, apoi a ales, fără ezi­tare, calea călugăriei. Cât a fost la Mânăs­tirea Mo­risena, mult s-a rugat Părintelui Ar­senie s-o ajute să plece de-acolo, dar nu s-a gândit o clipă că o va aduce chiar în casa lui. O vreme, chiar asta s-a întâm­plat! Pe dealul Bujoara, măicu­țele au fost nevoite să locuiască la început în că­suța refăcută de părintele Toie, pe două bârne vechi, provenite din gos­podăria de odinioară a buni­ci­lor părintelui Arse­nie. „N-aveam nici un ban, n-aveam mașină, ve­neam pe jos încărcate cu ba­gaje, ori de câte ori eram nevoite să mergem până-n sat, până la Brad sau la Deva. Ne venea să le-arun­căm înainte de-a ajunge la jumătatea dru­mului, așa grele ni se pă­reau”. Au avut și câteva ispite, că nu se putea alt­fel. „N-aveam nici șopru pentru lemne, toate lem­nele crăpate s-au udat, de ne-am chinuit vreo două ore s-aprindem focul. N-aveam nici apă, dar a venit cineva, a curățat izvorul, ne-a construit un șopru pentru lemne și, ușor, ne-am liniștit. Știm sigur că Părintele Arse­nie nu ne-a lăsat să ple­căm. S-a bucurat să vadă o lumânare aprinsă în fereastra casei bunicilor. Când dai de greu și pare că ți se închid toate căile, aici, pe deal, nu poți să strigi decât în sus, către cer. Susul e mai aproape ca josul, din toate punc­tele de vedere, asta ar trebui să înțelegem cu toții, mai ales în vremurile de azi.”

Munții Hălmagiului, învăluiți în ceață

Când ieșim din bise­ricuță, ploaia s-a oprit. Peste păduri, fuioarele de ceață par heru­vimi întrupați. Așa i-o fi vă­zut și micul Zian. Copilăria i-a fost plină de îngeri ade­vă­rați. Lângă troița de la capăt de drum, șoimul ne așteaptă. Se ridică în zbor și ne-nso­țește de-a lungul văii. E a­proa­pe seară. Înainte s-apună, soarele ia în stăpânire cerul, îmbrățișând totul într-o ne­pământeană aură de lumină. În ograda copilăriei părintelui Arsenie Boca vor răsări, în curând, stelele.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian