Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Laszlo Bocsardi (regizor): „Aproape fiecare moment al vieții mele este despre teatru și pentru teatru”

Este unul dintre cei mai importanți regizori ai României. Director al Teatrului „Ta­masi Aron” din Sfântu Gheorghe, montează pie­se de teatru în toată țara, deopotrivă în ma­ghia­ră și în limba română. Și ca om este un „bilingv” perfect. În vorbe ca și în suflet.

– Toamna acestui an, atât de plină de ne­liniște și de boli, pe dvs. vă găsește în plină for­mă: aveți o premieră nou-nouță la Teatrul din Sfântu Gheorghe. Despre ce e vorba?

– „Familia Tot”, a dramaturgului maghiar Istvan Orkeny, este un text foarte important. L-am mai montat în urmă cu câțiva ani, la Teatrul Național din Craiova, cu Valer Dellakeza și Sorin Leoveanu în rolurile principale. Va fi întotdeauna un text de maximă actualitate. Este vorba despre ce se întâmplă cu noi, atunci când suntem nevoiți să renunțăm la noi înșine, pentru a rezolva o problemă de familie. Despre până unde mergem cu sacrificiul personal pentru a salva un om drag. Sunt într-o situație în care m-am pierdut pe mine. Pâ­nă unde merg cu sacrificiul de sine? Toată povestea se ter­mi­nă cu un omor. Cei mai blânzi oa­meni puși în contexte di­ficile pot să devină cri­minali. Da, cred că trăim și noi a­ceste situații, chiar dacă, din fericire, nu duse până la cri­mă.

– Trăim vre­muri în care ni se forțează limi­tele?

– Da, clar. În pandemia asta sun­tem forțați să facem lucruri pe care nu le-am făcut niciodată. Suntem forțați să gândim altfel. O luăm razna cu totul. Cel mai important este să nu pierdem din vedere care este linia de după care intrăm pe roșu noi față de noi.

– Teatrul „Tamasi Aron”, pe care îl con­duceți, cum s-a descurcat în pandemie?

– Noi am fost oarecum norocoși, în sensul că în 2020, incidența a fost scăzută în Sfântu Gheorghe, așa că am putut juca cu public în sală, mult mai mult decât alte orașe. Mult mai mult decât Timișoara, Cluj, București. Am fost închiși foarte puțin. Așa că am repetat și am jucat nor­mal. Din păcate, acum, incidența cazurilor Covid e în creștere și la noi. Dar anul trecut am avut și transmisii online, niște „emisiuni”, să le zicem, în care un actor discuta cu alți trei actori despre teatru și pandemie. Când a fost posibil, am invitat publicul în sală, să vadă filmul acelor discuții. Iar publicul a reacționat la acele filmulețe ca la un spectacol. Cu aplauze la sfârșit. Cum s-a făcut vremea bună, am început să jucăm afară. Am montat patru spectacole, care s-au jucat de câteva ori în grădina Muzeului Secuiesc.

– Ce urmează să mai monteze regizorul Laszlo Bocsardi?

– La Teatrul Național din Craiova, urmează să pun în scenă „Richard III”. Am terminat de cu­rând, la Satu Mare, „Romulus cel Mare”. Ur­mează să mai montez la Teatrul Maghiar din Cluj și la Naționalul de la Târgu Mureș. Am proiecte pe care, cu voia lui Dumnezeu, sper să le și în­făptuiesc.

– „Richard III” îl veți monta cu Sorin Leo­veanu în rol principal. Este actorul dum­nea­voastră de limbă română pe care îl preferați?

– Da, da. Absolut. Cu el mă înțeleg cel mai bine. Totul vine ca de la sine. Cu Sorin Leo­vea­nu, totul e ușor. Suntem pe aceeași lungime de undă.

– La „Tamasi Aron” ce se va mai întâmpla?

– Va mai fi o premieră pe text și muzică de Tiger Lillies. O grozăvie, marca Tiger Lillies! Despre o familie cu mulți copii, nouă la număr, care au diferite probleme. Unul nu vrea să mă­nânce, altul se scarpină în nas, altul nu vrea să doarmă, și pă­rin­ții trebuie să ma­nagerieze toată grozăvia asta. E un spectacol cu un umor negru te­ribil. O ne­bu­nie. Dar, în cele din urmă, din nebunia asta iese o excelentă lecție pen­tru părinți și chiar și pentru co­pii.

– Aveți o fa­milie de artiști…

– Da. Toți ne ocupăm, într-un fel sau altul, cu tea­trul. Soția mea e actriță. Fiul meu e com­po­zitor și membru al unei trupe rock, dar joacă și teatru, iar fetița mea, de 16 ani, e la Liceul de Arte din Sfântu Gheor­ghe, la clasa de teatru. Cu toții iubim teatrul.

– Dvs. vă amintiți cum ați ajuns să iubiți teatrul?

– Eram student la Inginerie Chimică, la Timișoara, și făceam parte dintr-o trupă de teatru studențesc. Acolo am început să joc. A fost un contact foarte strâns. Iubeam teatrul, de-a dreptul fizic. Mi-am dat seama destul de repede că nu doar când sunt treaz mă gândesc la teatru, ci că și noaptea visez la el. Dar nu orice teatru, ci unul diferit de orice văzusem până atunci. Așa că, du­pă ce am terminat facultatea și am ajuns inginer la Gheorghieni, am adunat în jurul meu oameni cu care am început să fac teatru. Am încercat să gă­sesc teatrul după care visam. Teatrul cu un limbaj mai accentuat al corpului, mai sensibil și mai senzual, și până m-am trezit din visare, fă­cusem deja câteva spectacole destul de impor­tante. După care am aflat că Tompa Gabor va avea o clasă de regie la Universitatea din Târ­gu Mureș, și m-am dus și eu. Din 1984 și până astăzi, aproape fieca­re moment al vieții mele este despre tea­tru și pen­tru teatru.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian