Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Un șoricel mititel – CIP

Foto: Shutterstock

Este numele unui șoricel de pădure care sea­mănă cu o veve­riță în miniatură: drăgălaș, isteț, plin de vitalitate. Eram în iarna anului 1999, pe sub colții Pleșii, la nord-vest de Rucăr, în cău­tare de peșteri. Căzuse brusc un spic de zăpadă și era destul de rece. Când, deodată, observ pe omăt, aproape de un copac, ceva mic și roșcat. „Este un pui de veveriță”, mi-am zis, dar nu mișca. Pun mâna pe el – era cald, inima bă­tea încet, dar destul pentru a-mi da seama că tră­iește. Am intuit aven­tura lui: se înde­părtase de cuib în cău­tare de hrană, îl apucase ninsoarea și în­cer­când să se întoarcă acasă, picio­ru­­șele i s-au în­fun­dat în zăpada moa­le. (Pe circa 2 metri, ur­mele mici încă se mai ve­deau.) Epui­zat de efort, că­zu­se, și-ar fi înghețat dacă nu dădeam peste el. L-am vârât în mănușă, apoi în bu­zu­narul raniței și l-am dus acasă, la Câm­pulung. Ce bucurie pe fetele mele! Au primit șori­celul cel roșu ca pe un dar de preț. Își revenise, dar tremura tot de frică: nu scotea niciun sunet, nu încerca nici să fugă, se lăsa luat în mâini, mângâiat. I-am pus nu­mele Cip. I-am făcut cul­cuș de vată într-o cutie și am vârât-o într-un ser­tar. I-am pus apă la înde­mână, sâm­buri de nucă și puțin grâu. Dimineața, am constatat că se ospă­tase. Problema hranei era re­zolvată. După multă cău­tare, i-am găsit o scor­bură de sal­cie nu prea groasă, pe care am ame­najat-o cu intrare și cu ieșire, iar în interior i-am făcut un culcuș căptușit cu mușchi de copac. Trai pe Cip! Cum l-am pus în noua locuință așezată sus, pe dulap, cum s-a simțit ca acasă. Amușina cu nă­sucul și cu mus­tățile, țopăia cu co­dița fâl­fâind ca un steag, ațintindu-și ochișorii ca două măr­gele ca să nu piar­dă nimic din eve­nimentele ca­sei. Se învățase cu noi. Când îl stri­gam, ie­șea imediat să vadă ce-i. Une­ori, îl lă­sam să co­boare și-n casă și se vâra bucu­ros prin toate unghe­rele. Slăbiciunea lui era muzica. Când pu­neam ra­­dio­ul, ie­șea din scor­bură și as­culta ne­miș­cat, stând în fața căsuței. Exact ca un om. Apoi se șter­gea pe mustăți și… țâști, în apar­ta­mentul lui.

O iarnă întreagă, Cip a fost copilul și atracția casei. Cine venea îl mân­gâia, îl admira, și el se sim­­țea bine, aproape pot spune că ne cunoștea pe fiecare în parte… Dar a venit primă­vara și com­portamentul lui Cip s-a schimbat. Cădea pe gân­duri, privea pe fereastră la strălucirea soarelui și nu-i mai ardea de joacă, ca până atunci. Am intuit chemarea naturii, trezirea lui la realitatea sa de făptură a pădurii; cât stătuse la noi, fusese ca o con­va­les­cen­ță. Am hotărât să-i redau liber­ta­­tea. Fetele au plâns, dar în cele din urmă au fost de acord să îl duc nu de unde îl luasem, ci în parcul orașului nostru, care este tot un habitat natural. Am găsit un colț mai ferit, la rădă­ci­nile unor brazi falnici, cu nenumărate găuri. La ple­care, l-am sărutat toți ai casei. Era ca despărțirea de ci­neva drag, și el parcă simțea acest lucru, deoa­rece întindea botișorul spre fie­care, mișca din mustăți, clipea din ochi. L-am pus pe un strat de mușchi, alături de o gaură. A stat puțin, s-a uitat lung la mine, a țopăit de câteva ori pe loc, apoi a pornit în recunoaș­tere și, găsind gaura, a dispărut în in­te­rior. Am stat mult pe loc. După circa un minut, a apărut în gaură și a scos capul afară, dar n-a mai ieșit. A mus­­tăcit și a chi­țăit ușurel. Cred că a fost un fel de „mulțumesc” și „la re­ve­dere”. Era din nou în lumea lui na­turală. Am mai trecut prin locul acela, dar pe Cip nu l-am mai văzut nicio­dată. Poate s-a însurat, poate s-a mă­ritat, nu pot să spun cu exac­ti­tate, pen­tru că n-am iz­butit niciodată să aflu dacă e fată sau dacă este băiat.

IOAN D. – Câmpulung Muscel

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian