ALINA OLTEANU (jurnalist și traducător): „Să ne bucurăm de ce avem în clipa de față”

„O școală de poveste: «Bălașa Doamna»”

– Într-un număr trecut al revistei noastre ai publicat un text incitant despre „școala în direct”. Poți să reiei pe scurt argumentele?

– Argumentele sunt cele ale unei mame care a văzut cu ochii ei ce poate face școala online din­tr-un copil, altfel, vesel și prietenos. Cum îl poate sălbătici această izolare nefirească față de semenii lui și, mai ales, față de ceilalți copii. Cum îl poate schimba în rău, dintr-un băiat adevărat, într-un soi de Pinocchio din lemn. Și obsedat de ecrane! Desi­gur că, din punct de vedere sanitar, se impun acum măsuri drastice, între care și închiderea școlilor. Dar pe mine, ca mamă, mă supără groaznic că a tre­buit să ajungem iarăși aici, când revenirea în aceas­tă situație putea fi atât de ușor evitată.

– Locuiești în Târgoviște, capitala județului Dâmbovița. Cum arată școala copiilor tăi – de „centru” sau de provincie?

– Școala băieților mei e dintr-o altă poveste. „Bălașa Doamna” e o școală veche, de arte. Până și clădirea în sine are o atmosferă aparte. În interior răsună de muzică, e tapetată cu tablouri și are multe ghivece cu plante așezate cu grijă pe pervazul fe­restrelor. În curte tronează un ditamai bradul. Și o fântână. Cel mai mult îmi place însă spiritul acestei școli. Oamenii ei. Pentru că e o școală la care se pre­dau, pe lângă materiile obișnuite, atât desen, cât și muzică, „Bălașa Doamna” are peste 100 de pro­fesori, dintre care peste jumătate sunt de specia­litate. Profesorii știu că arta înseamnă, înainte de toate, să oferi, să fii generos și empatic. Și ilustrea­ză toate acestea prin propriul comportament, ofe­rindu-le copiilor modele cum astăzi rar mai găsești. Cu alte cuvinte, elevii nu învață aici doar mate­matică, română și vreun instrument oarecare, ci și ce în­seam­nă solidaritatea, abnegația și, mai ales, ome­nia. Sunt învățăminte care se întipăresc cumva și pe fețele lor. Sunt luminoși. Și mai încrezători în natura umană. E drept că, pe de altă parte, micuții artiști sunt nevoiți să muncească pe brânci, mult mai mult decât elevii de la o școală normală.

„Târgoviștea e vie”

– Ești bucureșteancă, dar ai abandonat Ca­pitala. Ce-are Târgoviștea așa de seducător în ea? Oferte culturale există? Dar distracții pentru copii?

– Legat de farmecul exercitat asupra mea de Târgoviște, trebuie spus că soțul meu a fost unul dintre punctele forte. El mi-a prezentat orașul și m-a învățat să-l iubesc. I-am devenit soție la Mâ­năs­tirea Dealu, un loc senin și încărcat de istorie. Acum, când merg la mânăstire și pri­vesc către poalele dea­lu­lui ei, îmi pot vedea ca­sa. Iar invers, din curtea noastră, pot să văd mâ­năstirea. Un peisaj în­cân­­tător. Atât de minu­nată poate fi soarta când îți dai voie să te încrezi un pic în ea și să riști, lăsând trecutul în ur­mă…

Ca oraș cultural, Târ­goviștea e vie datorită unor persoane care știu să pună lucrurile în mișcare, chiar și atunci când orice speranță pare pierdută. Cum s-a în­tâmplat, de pildă, data tre­cută, când pandemia ne-a impus un soi de post negru artistic, un post pe care „Teatrul Bulandra” de aici l-a întrerupt în mod inspirat, invitând-o pe însăși Maia Mor­genstern să urce pe sce­nă. Evenimentul i-a adus bu­curie și ei. Actrița i-a adre­sat în mod public ora­șului vorbe de mulțu­mire, spunând că expe­riența aceasta a fost pentru ea „Ca apa. Apa după un drum lung și obositor. Când nici n-ai știut cât de sete îți este”. În ceea ce-i privește pe copii, mereu e loc de mai bine. Avem patinoar și parcuri și locuri de joacă, dar cei mari visează să plece. Iar acesta nu e deloc un semn bun.

– Cum arată toamna, văzută din curtea ta?

– Pur și simplu mirific. Pentru că frumu­sețea e în ochii privitorului. Iar eu, bucureș­teancă fiind, știu să mă bucur de fiecare firicel de iarbă, de cea mai mică picătură de rouă sau de orice boboc de trandafir, chiar dacă e condamnat să înghețe în brumă.

„Cantonare în prezent”

– Alina, dă-ne o re­țetă de păstrat bucu­ria, în negurile care cad peste noi.

– Rețeta mea e sim­plă: mă cantonez în ce am. În prezent. De e­xem­plu, exact în această secundă, în care vorbim, remarc că afară e o lumină superbă. Privesc pe geam, în gră­dină, la cerul albastru, la culo­rile bogate de toamnă și, ca un făcut, bate nițel vântul, scuturând poetic trei frunze. Bine, pro­babil că erau ceva mai multe, dar v-am spus întocmai ce am văzut. Și ce am putea vedea fiecare, cu condiția să pri­vim unde trebuie. Nu la neplăcerile din trecut și nici la grijile zilei de mâi­ne. Ci la ce avem, chiar în momentul de față.

E o vorbă în engleză care spune „Numără-ți bine­cu­vântările!”. Ei bine, când negura dă să se lase, eu chiar asta fac. Înșir cu ochii minții bine­cuvântare după binecuvântare. Și constat că sunt, într-adevăr, noro­coasă. Sunt sănătoasă. Am o fami­lie iubitoare. Am un acoperiș deasupra capului. Și căldură în casă. Am ce mânca. Iar pe lângă toate aceste câteva lucruri esențiale, am multe, multe altele pentru care să fiu recunoscătoare. Și le am pe toate acum.