Medicina în Evul Mediu

MICĂ ENCICLOPEDIE AS

– Pentru oprirea sângerării și înlăturarea tu­mo­rilor existau, încă din Evul Mediu, unele pro­ceduri salvatoare, însoțite de adevărate torturi. Iată o scurtă incursiune în tehnicile chirurgicale cunoscute încă de pe atunci –

Când vorbim astăzi despre medicina medievală, ne referim, în general, la medicina populară, practicată de vraci, și la cea practicată în mâ­năstiri de călugări, bazată pe plante, a cărei reprezentantă de seamă a fost Hildegard von Bingen. În paralel, me­dicina medievală a cunos­cut, însă, și intervenții chi­rurgicale de-o violență greu de imaginat. Se făceau ope­rații, se amputa, se înlăturau tumori și se extrăgeau dinți. Artizanii lor erau felceri, poticari, bărbieri, care, prin­tr-o experiență practică în­delungată, aveau mai multă eficiență decât medicii șco­liți, care porneau de la o pre­gătire teoretică. Deși groaz­nic de dureroase (adevărate torturi fizice), ele salvau mul­te vieți omenești.

Fier încins

Una dintre cele mai frec­vente proceduri medicale ale Evului Mediu era „cauterizarea”, arderea locului bolnav cu ajuto­rul unui fier dogoritor, cu care se încerca stoparea sângerărilor și înlăturarea țesutului bolnav. (I-a fost aplicată și domnitorului Ște­fan cel Mare, din păcate, în za­dar.) Se presupune că tehnica a fost preluată din Spania, unde un renumit medic arabo-andaluz, pe nume Abu-al-Quasim Khalaf al Abbas Al-Zahrawi, latinizat drept Abulcasis, a inventat instrumente speciale pentru „terapia cu fierul încins”. El era folosit la caute­rizarea plăgilor provocate în lup­te (marile cruciade), dar și în ca­zul afecțiunilor cronice. În manu­scrisele ilustrate se găsesc sche­me exacte pentru punctele cor­porale, pe care se presupunea că îngrozitorul stimul fierbinte va acționa cel mai bine. Plasat doar superficial la nivelul pielii, prin simplă atingere, se credea că fierul încins ar fi în­lăturat durerea provocată de migrene, reumatism, pro­­bleme stomacale, hepatice și ale splinei, iar în zona țestei ar fi ajutat la combaterea epilepsiei și a melancoliei. Fierul era folosit și pentru înlă­turara hemoroizilor sau a altor abcese. Hildegard von Bingen considera, însă, de-a dreptul sinistru instrumentul dogoritor și recomanda, în locul lui, folosirea buretelui de iască îmbibat în apă fierbinte sau jarul unei pânze care ardea. În plus, marea vindecă­toare spunea că folosirea „cauterului” trebuia limita­tă la maximum două ori pe an.

Perforare și tăiere

O metodă chirurgicală folosită încă din epoca pie­trei a fost trepanația, per­forarea osului cranian cu un instrument înfricoșător – ceva între burghiu și forceps. Uimitor la această procedură, cu ajutorul căreia erau înlă­turate cor­puri străine pătrunse în craniu sau se urmărea diminuarea presiunii cra­niene, este că intervenția se dovedea de multe ori reușită. După perforare, așchiile de os erau înde­părtate cu aju­torul unei pensete, iar gaura rezul­tată era astupată cu o monedă de argint (argintul are efect anti­bac­terian). Multe descoperiri atestă că cei operați supraviețuiau, dat fiind că oasele craniene se sudau. Un chirurg deosebit de talentat al secolului al 14-lea ar fi îndepărtat, astfel, chiar și o tumoră craniană.

O profesie importantă în domeniul sănătății era cea a așa-numitului „tăietor de pietre”, o ramură specială a meșteșugului chirurgical. Cei care practicau prin târguri această meserie atât de puțin atrăgătoare extrăgeau pe cale chirurgicală pietrele vezicii urinare și cauterizau apoi plaga rezultată în urma operației. Dacă pacientul nu reușea să scape de pietre bând plante speciale, îm­bibate în vin sau sânge cald de capră, atunci „tă­ietorul de pietre” era nevoit să treacă la fapte.

Lăsarea de sânge, ventuze

Doctorii târgurilor învățau tot ceea ce ținea de meseria unui medic. Inclusiv flebotomia (lăsarea de sânge), care ur­ma, de obicei, unei băi relaxante, și care dădea rezultate spec­taculoase în cazul unor boli precum hipertensiunea arte­rială. Se practica in­clusiv așezarea de ventuze, care aveau menirea, potrivit în­vățăturilor medi­cale ale vremii, să re­me­dieze „dezechilibrul umorilor”. Se fă­ceau pe scară largă și clisme, pentru eli­minarea unor li­chi­de dăunătoare din corp. Abia după ce un felcer ajungea să stăpânească toate a­ceste proceduri, avea voie să se apu­ce de practica disci­plinei de frunte, și anume, „tăierea pie­trelor” din vezica urinară. Deși în Evul Mediu creștin durerea era conside­rată drept o pedeap­să meritată, dată de Dumnezeu, se folo­seau și narcotice, pentru diminuarea ei. Efectele adormi­toare ale mătră­gu­nei, macului, cucu­tei, măselariței și câ­nepei erau cu­nos­cute, ele erau folosite la cele mai dificile operații. De multe ori, se exa­­gera însă cu „bi­ne­le”, și pacien­ții decedau, nu atât din cauza inter­ven­ției chirurgicale în sine, cât a supra­dozării sub­stanțe­lor narcotice. Un remediu apreciat era și așa-numitul „Memphites”, o piatră pulverizată, care provenea din orașul grec Mem­phis și despre care se credea că face corpul să devină nesimțitor. În realitate, era vorba de un amestec de droguri vege­tale, care erau coapte și presate, ajungând să arate ca o piatră.