Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

COSTION NICOLESCU: „La noi, la români, grija pentru morți este mai mare decât grija pentru cei vii”

Nuntă în cer

Înmormântare în Maramureș. Tot satul

Puține locuri de pe pământ impresionează mai mult decât cimitirele vechi din satele noastre. E în ele atâta liniște și împăcare, atâta iarbă și flori, atâta credință cioplită în lemnul simplu al crucilor, încât ai zice că sunt guri de rai, iar nu sălașe ale morților. Locuri care te în­deamnă la pace și rugăciune, locuri în care primești alinare și bucurie: te afli lângă ai tăi. În cimitirele din satele româ­nești, viii și morții sunt laolaltă, îi desparte doar un hotar subțire, cât un pârleaz. Cei duși nu sunt uitați niciodată. Puține alte po­poare au cultul morții atât de puternic ca noi, atâția „moși” de iarnă, de toamnă, de primăvară și de vară, ce­le­­brați prin rugă­ciuni și pomeni. Despre această punte între viață și moarte, dis­părută în alte părți, l-am rugat să vorbească pe dom­nul Costion Nicolescu, colindător neobosit al sa­telor românești, antropolog și doctor în teologie al Institutului Saint-Serge din Paris.

„Când pleacă, omul are nevoie de însoțire”

– Cultul morților, extrem de puternic și astăzi în România, arată o relație cordială a țăranilor noștri cu moartea. Par împăcați cu ea…

– În faţa morţii, toţi ne confruntăm cu aceeaşi nelinişte existenţială. La unii e mai filosofică, la alții e mai simplă şi mai directă, dar ea există până şi la fiinţele necuvântătoare, care au ȋn faţa morţii o reacţie de nelinişte. Orice moarte e un miez de noapte, un ȋntuneric. De aceea și există o nelinişte, pe care unii şi-o stăpânesc mai bine, alţii mai puţin. Țăranii români fac excepție. Pentru ei, moartea este o trecere firească în lumea de dincolo. Cum spune și vorba din popor: că „tot omul e dator cu o moar­te”. E o ȋmpăcare cu destinul, pe care nu-l poți în­toar­ce din drum.

– Există vreo explicație pentru liniștea lor? De unde le vine împăcarea cu moartea?

Costion Nicolescu

– Probabil că e şi legătura lor cu natura. Eu mă bucur foarte mult de natură, sunt un mare iubitor al ei, dar, ca toți orășenii, am cu ea contactul omului care se uită la un peisaj, nu am comunicarea aceea intimă cu pădurea pe care o avea un țăran, care trăia toată ziua în preajma ei. Am și eu o comuni­care cu natura, o simt, o trăiesc, o iubesc, dar nu sunt ȋntr-o convorbire intimă cu ea, pe când țăranul era. Iar cred că asta îi dădea puţin din nemărginirea ei. Trecerea vag monotonă a anotimpurilor, a tim­pului, îl ajuta pe țăran să treacă peste micile acci­dente ale vieţii. Și mai este ceva. Țăranii români au o imaginaţie foarte concretă asupra a ceea ce e în lumea de dincolo. La ei există un fel de imaginare care copiază lumea de aici, ceea ce nu e complet greşit, pentru că şi lumea asta ne-a fost dată ca o pregustare a lumii celeilalte, ȋntr-un fel. Iar această imaginaţie lasă ca trecerea dintre lumi să fie organică, lină. Ţăranul are o mare fineţe teolo­gică ȋn receptarea lumii de dincolo, el ȋşi asumă o responsabilitate pentru sufletul mortului, știind că o să vină și rândul lui. Asta e, până la urmă, ȋnvă­ţătura de bază: că omul, când plea­că, rămâne ȋnsoţit, are nevoie de ȋnsoţire, iar tu, de aici, ai ne­voie să ȋl ȋnsoţeşti. E o nevoie reciprocă de ȋnsoţire ȋn faţa lui Dumnezeu, de validare reci­procă.

La oraş, lucrurile sunt puţin ȋn ceaţă. Ne ducem la o ȋnmor­mân­tare, după aceea la un pa­rastas… totul e mai uscat, mai protocolar. Dar la ţară e clar: trebuie neapă­rat să grijim mor­tul, că are nevoie de ajutor, că trece vămi. De aici şi mulţimea de obiceiuri, de ri­tua­luri, cu care este ȋnconjurat evenimen­tul morţii, ȋn satul vechi ro­mânesc. Toate obiceiurile care ţin de moarte, de ȋnmormântare şi de pomeniri sunt mai per­sis­tente decât alte ritua­luri şi obiceiuri, se păstrează mai mult, sunt mai puternice. Este uimitor cât de mare grijă are româ­nul pentru cei plecaţi! Am putea spune chiar că la noi, la români, grija pentru morți este mai mare decât grija pentru cei vii, iar lucrul acesta este cum­va genetic, înscris adânc în ființa noastră.

Am să dau un exemplu. În timpul dictaturii comuniste, nomenclaturiștii evitau să ȋşi boteze co­piii sau să se cunune la biserică, dar când era vorba de moarte, chemau întotdeauna preoţii. Până şi Ceauşescu a ȋngăduit ca părinţii lui să fie proho­diţi, şi la un nivel foarte ȋnalt chiar. E un semn că, în fața morții, raţionalismul dus la extrem încetează, şi chiar și cel ca­re nu crede decât ȋn lucrurile foarte măsurabile, ȋn­cear­că să fie a­tent, ca tot dru­mul acesta al su­fletului ȋn eterni­tate, mai ales la pornire, să fie gri­jit.

Ioan Alexan­dru are o poezie pe tema asta, una dintre cele pe ca­re le iubesc cel mai mult. Se chea­mă Ascen­siu­ne. În ea, el vede moartea ca pe o ȋmbarcare ȋn care pleci de la ţărmul lumii a­cesteia şi mergi ȋntr-un ocean ne­sfâr­şit, infinit, al veacului ce va să fie. Spune Ioan Ale­xandru că ai două posibilităţi. Prima este să te ȋm­potriveşti, dar o faci degeaba, oricum eşti ȋmbarcat; poţi să te zbaţi, să te chinui, cu tot stresul aferent spiritual şi duhovnicesc, sau poţi să te „ȋmbarci” şi să o iei ca pe o călătorie pe care trebuie să o faci, o călătorie care ȋţi va aduce revelaţii, descoperirea unor „teritorii” miraculoase, fabuloase, unde curge „lapte şi miere”. Ne gândim la râurile de lapte şi miere din Raiul ceresc.

„Pentru țăranul român, moartea este o nuntă”

De ”Luminație”, în Maramureș

– Țăranul nostru își imaginează că atunci când moare se mută dintr-o ogradă în alta. Din ograda casei în cea a cerului… Simplu și foarte ușu­rător…

– Da. Țăranul român merge pe linia asta. Sigur, are și el, ca tot omul, neliniştea lui, dar pornește la drum cu gândul că raiul seamănă cu pământul, că există ȋnviere. De aici vine și „cultul morţilor” – nume care, socot eu, e puţin impropriu, pentru că noi nu facem un cult al morţilor, ci un cult al ȋnvie­rii; am putea să-i spunem mai degrabă „cultivarea morţilor”. Deci, românii ȋşi cultivă foarte mult morţii. E în asta şi o dorinţă de a fi ȋmpreună cu ei, ȋndeosebi la momentele de sărbătoare. Această „ȋm­barcare” pentru marea călătorie, cu tot necunoscutul ei şi cu toate promisiunile ei, seamănă mult cu moar­tea din Mioriţa. Balada aceasta, absolut genia­lă, de un mare rafinament spiritual şi sufletesc, e criticată de mulți pentru „defetismul ei mioritic”. Ajung chiar să vorbească de „spaţiul mioritic”, de „mioritism” în termeni peiorativi. Asta e Miorița pentru minţile obtuze. Pentru o minte fină şi trecută prin biserică – așa cum a avut ţăranul român – moar­tea este o nuntă, ceea ce e cu totul extra­or­dinar! O minte mărginită niciodată nu va vedea aşa ceva; va vedea un sfârşit plat, o destrămare com­pletă a trupescului şi, eventual, o supravieţuire a spiritualului printr-o operă – dacă există o operă cu bătaie mai lungă. Însă în Mioriţa, moartea este o nuntă, bineȋnţeles că având un temei. Balada are un temei care se regăseşte ȋn creştinism: când vine Paş­tele, cântăm în biserici, în Săptămâna Mare: „Iată, Mirele vine în miezul nopţii”. Când eram copil, mergeam ȋn Mărginimea Sibiului şi am fost atunci la vreo două ȋnmormântări. Am rămas foarte impre­sionat: de la felul în care erau ȋmbrăcaţi oamenii, la cum se pregătea copârşeul sau „tronul”, cum îi spun ei sicriului. Totul era de nuntă, cu adevărat de nuntă. Sigur că era şi jale, o durere, mai ales când moartea vine mai devreme, dar ȋnmormântarea era o nuntă. Până și bradul, nelipsit la nuntă, e prezent și la ȋnmormântare. Părintele Stăniloae ne spunea odată că această preocupare pentru morţi a românilor e un element care ne salvează credinţa. E paradoxal, ȋntr-un fel, dar această preocupare ȋl ţine pe om foarte aproape şi de credinţă, dar şi de biserică, pentru că nu poţi să faci ȋn altă parte grijirea mor­tului, decât prin biserică.

Astăzi, merg adesea ȋntr-un sat din sudul țării, mai ales vara, iar duminica mă duc la biserică. Ei bine, la liturghie, biserica e goală, din păcate… Când vine însă sâmbăta morţilor, nu ȋncape lumea ȋn biserică! Și ce frumos e: coşuri, pomeni, şter­gare… Deodată, e sărbătoare în sat! E ceva mira­culos cât de vie e biserica ȋn momentul acela. Fiecare are morţii lui, fiecare are grija să fi făcut nişte colivă, o pomană, să aibă un ştergar cât mai frumos. Nu ȋncape lumea ȋn biserică! E uluitor din punctul ăsta de vedere.

Cultul nostru pentru cei plecaţi se vede şi ȋn calendarul bisericii, ȋn canoanele ei de pomenire a morţilor: sunt cei trei Moşi, de toamnă, de vară și de iarnă, la care se adaugă toate sâmbetele din postul mare. Pentru ţăranul român, cam la toate sărbătorile mai mici sau mai mari există „moşi”. Ba, mai mult, sunt perioade când, potrivit rânduie­lilor bisericii, nu se fac parastase, nu se face pomenirea morţilor, de la Crăciun până la Bobotează, ȋn prima săptămână după Paşti, dar ţăranul român chiar şi ȋn perioada asta găseşte oportunităţi să se ducă la cimitir și să aprindă o lumânare, să ȋi aducă aproape pe morţi. Tot acest comportament arată iubire pentru cei duși, desigur, dar și credinţa lui ȋn ȋnvie­re, credinţa ȋntr-o altă viaţă. Sigur că unele dintre aceste manifestări poate că sunt aduse dintr-un strat precreştin, altele supravieţuiesc ca obiceiuri locale, dar toate capătă o conştiinţă creştină.

Grijitul morților în Oltenia

– Cu toate diferențele geografice mari, ritualul legat de moarte e aproape identic, în toate ținuturile românești. Care sunt etapele lui tradiționale?

Baie de lumini pe mormânt

– Sunt două etape ale rânduielilor: prima ȋnconjoară moartea și cele trei zile care ţin de ȋnmormântare, iar cea de a doua, poate mai puternică ȋn unele locuri, cum ar fi Oltenia sau Gorj, ţine de drumul de 40 de zile de după moarte, la finalul căruia este judecata particulară a creştinului. Aici e o concentrare de efort, rituri și responsabilitate extraordinare, de la care nimeni nu se abate. Dacă de la alte lucruri te mai poţi abate, dacă nu faci rânduiala pentru mort, toată lumea din sat se uită la tine ca la un om de nimic, pentru că moartea, fiind un eveniment mare, la fel ca nunta, participă toţi la el. Parcursul de după ȋnmormântare l-am văzut foarte bine ȋn Oltenia, ȋn zona Dolj, Gorj. Am făcut acolo o cercetare care a plecat de la nişte fotografii. Sunt nişte cruci care se fac doar ȋn acea zonă şi care sunt puse mai întâi lângă o apă, apoi sunt atârnate ȋn pomi. Aveam şi la Muzeul Ţăranului, pomul cu Cruci ȋi spuneam. Ca obiecte vizuale, crucile acestea sunt foarte puter­nice, au impact artistic şi cultural, ȋn acelaşi timp. Am cercetat acolo tocmai această perioadă, ȋntre ȋngroparea omului şi cele 40 de zile. Sunt mai multe gesturi care se fac. De exemplu, dusul apei. Se angajează o fetiţă sau două şi, ȋn fiecare zi, ele duc câte o găleată de apă, de pomană, unui om cât mai bătrân și mai neputincios. Gestul are şi un conţinut de ajutor social, ȋntr-un fel. Sigur că dacă n-ai bă­trâni, poţi să o duci oriunde, pentru că importantă este apa, care te duce cu gândul la săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv, care ȋnseta în lumea de din­colo. Așadar, apa trebuie dată ca milostenie, pen­tru ca să nu ȋi fie sete mortului în lumea cealaltă, pe drumul pe care ȋl are de făcut. Ce e foarte frumos în acest ritual: fetiţele care sunt puse să ducă apă trebuie să fie curate, adică fecioare, să fie copile ȋncă. E o curăţie aproape sacerdotală.

Apoi se mai dau două turte, sau măcar una – ele se împart drumeţilor, pentru că se consideră – şi nu numai ȋn această zonă – că mortul, ȋn cele 40 de zile, vine acasă. Trei zile nu pleacă, stă pe sub streaşina casei (aşa spun ei) iar pe urmă, timp de 40 de zile, vine acasă, mănâncă, bea, apoi plea­că din nou, e ȋntr-un du-te-vino, pentru că trebuie să umble peste tot prin lume, pe unde a fost în tim­pul vieții. El călătorește, dar întotdeauna seara se ȋntoarce acasă, și atunci i se dă de mâncare. Apoi, o altă rânduială: timp de 40 de zile după moarte, se tămâiază mormântul, iar asta o poate face de obicei o femeie mai sărmană sau mai multe femei, în vârstă, pentru că, prin vârsta lor, ele au ajuns la o curăţie, la un fel de monahism. Ele vin, ȋncon­joară mormântul şi se roagă timp de 40 de zile la rând şi tămâiază. Se ȋnconjoară mormântul de trei ori, exact cum se face la biserică, de Paște, când se ȋnconjoară biserica. Tot atunci se face și o lu­mânare: „statul” i se spune, pentru că ea trebuie să fie „de statul mortului”, ȋnaltă cât el. Lumâna­rea se face ȋnainte ca persoana respectivă să moară şi, pentru că este foarte lungă, se răsuceşte ȋn formă de colac şi arde de mai multe ori, ȋn cele trei zile, cât mortul stă acasă, la ȋnmormântare puţin, şi apoi tot timpul celor 40 de zile. Se aprinde puțin, în fiecare zi, când femeile tămâiază la mormânt. La sfârşitul celor 40 de zile, se face slobozirea apei şi fata sau fetele respective se duc la malul unei ape curgătoare, cu un ştergar pe care pun un colac şi câte­va alimente. Au un toiegel pe care ȋnsemnează fiecare zi, ca să ţină socoteala celor 40 de zile. La sfâr­şit se face o rugăciune, se aduc şi nişte lucruri care se dau, o năframă, diverse lucruri care se pot dă­rui unei fetiţe, şi pe urmă se pune pe apă un fel de corăbioară, făcută dintr-un dovleac, pe care se pune o lumânare cu un colăcel, cu puţină colivă, şi i se dă drumul pe apă. Acestea ar fi cele trei gesturi sacre ale grijitului morților în Oltenia, timp de 40 de zile: adusul apei, dăruitul turtiţelor și tămâierea. Important este că ele sunt gesturi de o calitate sa­cer­dotală, nu oricine are voie să le facă. Este un ritual.

„Tot ce e frumos și bine făcut se salvează și-n moarte”

Așteptând preotul

– Domnule Costion Nicolescu, n-aş vrea să închei acest interviu fără să vă ȋntreb: dum­nea­voastră cum săvârșiți pomenirile morţilor? Cu sigu­ranță că aveţi oameni dragi, trecuți în lumea de dincolo?

– Legătura mea cea mai simplă şi cea mai con­tinuă e pomelnicul cu numele morților dat la litur­ghie. Pe urmă, ȋi pomenesc pe cei care au plecat, la rugăciunile de seară. Încerc să mă gândesc la ei pu­ţin mai concret, să ȋi vizualizez. Nu aşa, după chip, dar încerc să îmi amintesc un lucru pe care l-am făcut ȋmpreună. Deci, mă gândesc la ei. Pentru unii simt o mare duioşie tot timpul; pentru alţii, am o raportare, să zic, de rudenie. E interesant cum sufle­tul omului e un aparat care măsoară inten­sitatea unei legături cu cineva, dincolo de partea cantitativă, adică nu contează în pri­mul rând cât timp ai stat cu omul res­pectiv sau cât ai lucrat cu el, ci intensitatea legăturii. Acum, în septembrie, când a murit Răz­van Codrescu, am simţit o mai mare du­rere… La fel, astăzi, când a plecat la cer Elena Solunca Moise, pe care am cunos­cut-o la părintele Stăniloae. Era o femeie de o mare fineţe. Eu ȋmi imaginez că o să recuperez tot ce am pierdut aici, ȋn lumea asta, ca relaţie cu diverşi oameni din tim­pul vieții mele (că nu am stat mai aproape, că nu am comunicat mai mult) recuperând dincolo, după moarte. Sau cu oameni din istoria culturii, care ȋmi sunt dragi: acolo o să ȋi ȋntâlnesc şi o să avem timp nesfâr­șit… E un pic de imaginare pe potriva mea, ȋntr-un fel concret, care ar putea să mă ajute, să mă ajute credinţa asta, că tot ce e pe lumea asta, dacă e bine făcut, chiar şi tablouri şi ce mai am eu prin casă, o să le regăsesc şi dincolo; tot ce e bine făcut şi frumos se salvează. Ar fi groaznic de absurd dacă s-ar ȋncheia aşa cum spun cei care nu cred: „Țac-pac!” – ai tras linie, s-a ȋn­cheiat! Ar fi absurd să fi stat atâţia ani pe aici, să fi simţit atâtea, să ne fi gândit, să fi suferit, şi deodată, pac!, totul se şterge, nu a fost nimic, domnule, nu a fost nimic… ţărână e totul. Există ceva semănat ȋn om, ceva care îi spune că moartea nu e absolută şi, pe de altă parte, e și o nelinişte ȋn el, că există un necu­noscut destul de… necunoscut. Avem doar ceea ce ne-a spus Hristos, câteva cuvinte despre lumea de dincolo, şi avem și experienţa marilor părinţi ai bisericii, care au puterea să vadă câte ceva mai departe ca noi. Fiind luminaţi de har, fiind la o anumită comunicare mai apropiată cu Dumnezeu, ei mai văd câte ceva. Ei pot să fie răpiţi, până la al şaselea cer, la al nouălea cer… şi ne transmit atât cât pot să ne transmită. Şi astfel ştim de la ei că dincolo e lumină și că sunt acele epectaze de care ne vor­beşte Sfântul Grigorie de Nissa, adică urcăm din luminare ȋn luminare. Şi, din când când, chiar şi oameni mai amărâţi, aşa, ca mine, au câte o secundă ȋn care în­trezăresc ceva din aceste descoperiri ale sfinților.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian