BIANCA DIANA POPA: „Știu cu certitudine: folclorul este în sângele meu”

– Interpretă de folclor, finalistă la ultima ediţie a concursului „Vedeta Populară”, de la TVR –

Hoinărind prin Pădurea Craiului

– Ai impresionat în concursul de muzică populară organizat de Televiziunea Română nu doar prin vocea ta puternică și frumoasă, ci și prin neaoșenia ta ardelenească. Un fel aparte de a fi mândru de obârșia ta. De unde te tragi?

– Din Oradea. Acolo m-am năs­cut şi crescut, dar mama e din Roşia şi de aceea îmi place să spun că şi eu sunt de acolo. Mă leagă atât de multe de satul acesta, încât îl consider cu adevărat casa mea. Roşia se află la 50 km de Oradea şi, mică fiind, mer­geam la fiecare sfârşit de săptămână acolo, la bunica. Draga de ea, nu mai este, dar odată cu dispariţia ei, dra­gos­tea mea pentru acest loc a crescut parcă şi mai mult. În timpul vacan­ţelor, munţii din jur erau universul meu. E un loc special, în care oa­menii sunt încă ataşaţi de tradiţii în­tr-un fel extrem de curat. Nu o fac din fală, ci pentru că aşa „au apucat”, așa sunt ei construiţi. Au o onestitate care m-a marcat încă de copil. Un fel frumos de a trăi. Vă spun sincer că oamenii din Roşia mi-au educat fi­rea, m-au făcut omul care sunt: calm, liniştit, creativ şi extrem de legat de natură.

– Cum arată locul acesta de care vorbeşti cu atâta drag?

– Roşia e o așezare din Munţii Pădurea Cra­iului, un loc pur şi simplu magic. Un spațiu geografic cu unghere sălbatice, cu natură curată şi cu oameni pe măsură. Au un fel de a se păstra oneşti şi curaţi, precum stâncile pe care mă căţă­ram de copil, sau cărările pe care mă pierdeam hoinărind doar eu şi câinele meu. E un fel de a spune „mă pierdeam”, pentru că, de fapt, nu mă ră­tă­ceam niciodată, am un simţ de orientare bine dezvoltat, oamenii de la munte se nasc cu el. Eram un copil retras, nu găseam mai deloc su­biecte de discuţie sau preocupări comune cu copiii de vârsta mea. Eu cântam, desenam, citeam sau scriam. Exact ceea ce fac şi azi. Nu mă regă­seam printre ceilalți copii, aşa că o luam mereu la picior pe poteci pustii. Câteodată, paşii mă du­ceau până în sate vecine. Drumuri printre povești. Doar să vedeţi Munţii Pădurea Craiului toamna, culorile lui pot inspira cele mai frumoase sim­fonii.

– Aşa ai descoperit şi tu muzica, încă din anii copilăriei, pe cărările mun­ţilor şi printre oamenii din Roşia?

– Mai mult ca sigur! Nici să mă stră­duiesc din răsputeri și n-aș putea găsi un singur moment în cei nouăsprezece ani ai mei, în care muzica să nu fi fost prezentă în viaţa mea. Ori în gând, ori fizic. Trebuie că locurile acelea mi-au cântat în inimă, altfel nu se explică ceea ce sunt. Cântam hoinărind prin Pădurea Craiului, îi cântam bunicii, mamei sau oamenilor, la serbările să­teşti. Nimeni din familia mea nu are vreo legă­tură cu muzica. Absolut deloc. De unde, atunci? Am un răspuns, nu ştiu dacă e adevărat, dar e adevărul meu. Cred că Dum­nezeu m-a înzes­trat cu cântatul, ca să-mi mângâie inima. L-am pierdut pe tata, când aveam cinci luni. Ali­narea dată de cântec, de vocea mea, mi-a supli­nit lipsa lui. În plus, mereu i-am cântat mamei, şi cred că aşa am trecut amândouă, dârze şi cura­joase, prin nişte momente grele. La cinci ani, am început şi eu să cânt „oficial”, în mici spectacole. Prin clasa a treia, am luat contact cu folclorul, şi o bucată lungă de timp i-am fost fidelă. În clasa a şasea, am cântat nişte colinde la un vernisaj șco­lar, unde aveam şi eu câteva picturi expuse. M-a remarcat un inspector, care a sunat atunci, pe loc, la Liceul de Artă din Oradea, să ceară să fiu trans­ferată acolo. Așa am ajuns eu să fac muzică se­rios, canto popular, în cadru organizat. Vocea a fost marele meu noroc. În cele din urmă, ea m-a dus și în mediul academic. Am început şi lecţiile de pian, am devenit și un clarinetist bun. Azi, pe lângă aceste două instrumente, cânt la acordeon, nai, fluier, caval, ukulele, iar acum mă împrie­tenesc puţin cu saxofonul şi flautul. Dacă nu aveam voce, nu ajungeam la acel liceu, nu stu­diam şi nu aş fi ajuns azi să compun chiar eu mu­zică. A compune este aspiraţia mea cea mai înal­tă.

„Sângele nostru are în el ADN-ul obârșiei”

– Oare locul nașterii își pune amprenta pe felul în care cânți? Moștenești ceva din iuțeala sau blândețea lui?

– Sigur, este un adevăr absolut că sângele nostru are în el ADN-ul obârșiei. Însă, în ziua de azi, graniţele sunt diluate, umblăm, vedem, ascultăm, învăţăm de peste tot, în ţară şi în lume. Pe vremuri, oamenii abia dacă ieşeau o dată în viaţă din satul lor natal. Azi e cu totul altceva, iar dinamica aceasta influenţează şi muzica. Bătrânii noştri s-au cam dus la stele, folclor se mai culege în măsură foarte mică, aşadar, oricine prinde drag de o zonă, cu muncă şi ambiţie, o poa­te înţelege şi interpreta, chiar da­că nu e obârşia lui. Chiar şi de la oraş poţi cânta folclor de calitate, atât timp cât îl deosebeşti de „celălalt”, detracat. Cu toate as­tea, sunt de acord că zona în care te-ai născut îţi dă identitate, un fel de a fi în lume, şi-o mândrie care te cuprinde când nici nu te aş­tepţi. Uitaţi, noi avem doar şase locuri la compoziţie clasică, în cadrul Universităţii de Muzică, aşadar, e ex­trem de dificil şi o mare onoare să fii acceptat. În an cu mine mai sunt cinci colegi, toţi din Bucu­reşti. Şi eu. Îmi creşte inima să fiu singura din altă parte, să re­pre­zint Oradea şi Roşia în com­pa­nia aceasta selectă. Aşadar, răs­punsul la întrebarea dvs. este că muzica, in­clusiv folclorul, este universală, te poartă prin lu­mea întreagă cu limbajul ei comun. Dar, indi­ferent pe ce solfegii depărtate te duce viaţa artis­tică, obâr­şia ta va fi mereu prezentă, undeva, în celulele tale.

„Concursurile ajută, dar nu te pregătesc ca artist”

– Pe la bătrânii satului ai ajuns? Ai cules cântece vechi de la ei?

– Da, am mai fost. Nu foarte des, dar am fost. Am mers mereu unde mi-a fost recomandat: cineva care ştie un bătrân care cântă ceva ne­maiauzit. Aşa am găsit o colindă unică, extrem de frumoasă, una pe care o avem numai noi, în Roşia, „Colo-i sus, colo-i mai jos” se numeşte. Mă mândresc şi cu faptul că se mai păstrează în Roşia şi obiceiuri străvechi. Unul foarte frumos se ține de Crăciun. Aşa cum se merge cu „capra” şi „ursul” în mai multe zone al ţării, acolo se mer­ge cu „turcile”. Adică băieţii se îmbracă în haine zdren­ţuite, îşi pun o mască, şi în jurul brâului, multe clopote („pergaue”, clopotele ce se pun și la gâtul vitelor). Astfel echipaţi, aleargă după co­pii. Dar însemnătatea acestui „joc” este una biblică, tinerii astfel echipaţi reprezeintă soldaţii romani care au fost trimişi de Irod să omoare co­piii sub doi ani, în momentul în care s-a aflat că s-a născut Iisus. Doar la mine, în Roşia, şi într-un alt sat vecin se mai ţine şi azi acest obicei. Ti­ne­rii aleg din proprie iniţiativă să păstreze tra­diţia, nu-i obligă nimeni s-o facă. Pur și simplu, țin o tradiție, din moși-strămoși.

– E important pentru tine succesul dobândit la concursul prestigios „Vedeta Popu­lară”? Te interesează să fii cunoscută?

– Am participat la foarte multe concursuri şi înainte. Am adunat multe premii. Mă bucuram enorm de ele în anii copilăriei. Le preţuiesc mult şi azi, doar că acum înţeleg puţin diferit lucrurile. Concursurile ajută, dar nu te pregătesc ca artist. La concursuri mergi cu mentalitatea că vei fi ju­decat, analizat pe tehnică şi virtuozitate. Publi­cul, însă, te apreciază cu inima, iar lucrul acesta nu se învaţă în com­petiţii muzicale. Ba chiar cred că realizarea punţii acesteia de iubire între artist şi public este o capa­citate cu care trebuie să te naşti. Să ţii publicul în palmă, să-i cuce­reşti inima este ceva ex­trem de rar. Pentru asta trebuie să fii modest, să-ţi aduci mereu amin­te că fol­clorul, cântul popular a venit de la oameni sim­pli. Cred, de ase­me­nea, că o mare impor­tanţă o au ri­goarea şi decenţa ta în ceea ce cânţi. Adică, degeaba mergi la con­cursuri şi alegi melo­dii tradi­ţionale foarte frumoase, iar seara cânţi la televizor ma­nele. Poate că nu-ţi dai seama în goana ta după faimă şi câştig, dar compro­mi­surile aces­tea te vor altera ca ar­tist. Trebuie să ai inte­gritate, dacă vrei să faci ce­va serios în muzică, să nu te laşi bătut de vânt în toate părţile. La fel şi în viaţă.

„Nu aleg folclor după ureche, ci după studiu”

– Formarea muzicală cla­sică îţi dă un plus de rigoare şi în folclor?

– Eu sunt convinsă că da. Stu­diile muzicale mă ajută enorm să triez, să am discer­nământ în ceea ce e autentic. Nu aleg fol­clor după ureche, ci după studiu. Dincolo de asta, studiul muzicii clasice duce la o dis­ciplină mai mare în orice aspect al vieţii. Am observat asta la mine, dar şi la alţii. Însă, cel mai important este să ai muzica în inimă. Muzica a fost toată viaţa mea un balsam pentru suflet. Am trecut şi prin momente nu tocmai fericite, iar dacă nu era muzica, nu ştiu ce s-ar fi în­tâmplat cu inima mea. Pentru mi­ne, muzica depăşeşte pura bucurie de a asculta sau a crea o me­lodie frumoasă, ea este mo­dul meu de a înțelege lumea. Ea mă ajută să mă bucur de viaţă, mă ajută să văd oamenii şi natura în culori speciale, m-a ajutat să transform copilul introvertit şi neadaptat care eram, în fata prie­tenoasă care am devenit. Azi sunt un om abor­da­bil, deschis şi onest, trăsături care cred că se moş­tenesc şi de la ţară, de la traiul printre oameni care mai cred în valori. Mă înţeleg bine cu toată lumea, dar nu mă lipesc e­mo­ţional foar­te u­şor. Poate şi pentru că, aşa cum vă spu­neam, am fost un co­pil retras. Nu am a­vut niciodată preo­cu­­pări specifice vârs­tei, nu m-am ju­cat pe calculator, nu mă uit la televizor şi nu-i găseam rostul nici în copilărie. Mă simţeam departe de oameni, dar aproape de mine şi de latu­rile mele sensibile, şi nu-mi pare rău. Eu mă pierdeam în muzică, desen, po­ezie, lectură. Un timp, chiar nu am ştiut dacă să merg mai departe cu studiile pe desen sau pe muzică, pentru eram apreciată la amândouă şi îmi plăceau în egală măsură. Mama a ştiut cum să pună problema, ea m-a sfătuit să aprofundez muzica, cu argumentul că pictura se poate face mai uşor în paralel. Am ascultat-o. Azi studiez la Conservator, dar port­bagajul maşinii îmi este plin de pânze, culori, şevalet…

„Dragostea vieții mele: mama”

– Vorbeşte-mi puţin des­pre mama ta. Pare în­­ge­rul tău păzitor. Vor­bești cu lacrimi în glas despre ea.

– E dragostea vieţii me­le! Minunea mea! Poate că legătura aceas­ta dintre noi e mai mare decât în alte familii şi pentru că, până am îm­plinit eu cinci ani, am fost numai noi două. Apoi s-a recăsătorit, fa­mi­lia s-a mărit. Noi, însă, am rămas aşa, ca o sferă. O sun de câ­teva ori pe zi. Ma­ma mă în­tregește, îm­părtăşim ace­leaşi credințe spirituale, avem emoţii identice. Nu ştiu să o de­scriu prea bine, dar există o legătură între mine şi mama, care depăşeşte explicabilul. Aş face ori­ce pentru ea. Acum două săptămâni, am venit la Bucureşti cu trenul. Am ajuns luni di­mi­neaţă, am mers di­rect la şcoală, iar după-amiază, m-a sunat mama că i se stricase maşina. M-am urcat imediat la volan, am condus înapoi la Ora­dea, până la două noap­tea, i-am lăsat maşina mea şi m-am întors în Ca­pitală cu pri­mul tren. Acesta este doar un exemplu minor, aşa, de via­ţă. Ideea este că aş face ori­ce pen­tru ea şi-i sunt recu­nos­cătoare pen­tru tot ce mi-a ofe­rit şi-mi oferă.

– Bianca, trăim vremuri extrem de grele, pandemia ne-a dat vieţile peste cap. Eşti atât de tânără, cum îţi găseşti bucu­riile vârstei în astfel de tim­puri?

– Mi le găsesc mai bine de­cât anul trecut, când nici mă­car nu s-a putut sta la cămin, și nici n-am putut studia în clădirea Conservatorului. Ore­le se fac online şi azi, dar cu certificatul verde, putem mer­ge la facul­tate, putem repeta sau să ne vedem cu câte un profesor. Pentru mi­ne, aceasta este bucuria cea mai mare. Nu mă afec­tează că nu se poate merge în cluburi, pentru că, oricum, eu nu fă­ceam asta. Sunt un om cu alte preo­cupări. Acti­vităţile mele sunt exclusiv ar­tistice. Compun, iar dacă nu com­pun, ascult mu­zică. Dacă nu ascult muzică, cânt la un instru­ment sau pictez. Dacă nu pictez, scriu poezii. Iar dacă nu scriu, citesc. Vă spun sincer, de când a început şcoala, am ieşit o sin­gură dată în oraş, în Cen­trul Vechi. Mai ales în vremurile acestea, cred că este un noroc să fii o fire artis­tică. Bucu­riile vin mai uşor către tine, ai mai mult echilibru decât alţi tineri.

– Care-ţi sunt visurile, Bianca?

– Sunt exclusiv legate de carieră. Ca studii, in­tenţionez să mă înscriu la Master undeva în stră­­inătate. De ce? Pentru că mi-aş dori să ajung un compozitor cunoscut pe plan internaţional. Dacă pe lângă asta s-ar contura şi o carieră vo­cală în jazz sau clasic, evident că m-aş bucura enorm.

– O să mai cânţi folclor?

– Dacă se ivesc ocazii să cânt folclor autentic, aşa cum a fost „Vedeta Populară”, atunci, ab­so­lut, DA! Oricum, indiferent unde mă vor duce paşii, studiile, cariera, folclorul va face mereu parte din mine. Ştiu cu certitudine că este în sân­gele meu, iar dacă nu voi avea ocazia să-l folo­sesc prea des ca interpret, cu siguranţă îl voi fo­losi în compoziții: o aromă muzicală a locului în care te-ai născut, în care ai hoinărit, co­pil fiind, a cântecului pe care-l au­zeai ca un murmur, în vatra satului. Fol­clorul e acolo. Pentru totdeauna.