José Luís Peixoto (scriitor portughez): „Sunt un om cu totul obișnuit”

Pentru scriitorul José Luís Peixoto, vizita la Iași a început cum nu se poate mai bine. În avionul care îl ducea spre Fes­tivalul de Literatură, vecina de scaun citea ab­sorbită „Autobiografia”, cel mai recent roman al lui, fără să-și dea seama că cel care s-a așezat lângă ea e chiar autorul. În­tâm­plarea s-a răs­pândit rapid pe rețelele de socializare, s-a soldat cu un autograf la cald și l-a făcut pe Peixoto, de­ți­nă­torul prestigiosului premiu „José Sa­ra­ma­go”, să se bucure ca un copil. La Iași, s-a în­tâlnit în școli cu tinerii săi cititori, a acor­dat interviuri, s-a plimbat de unul singur și a urcat pe scena Teatrului Na­țional, pen­tru un amplu dialog cu Robert Șerban. Pre­zentă la Iași, am vorbit despre far­me­cul și de­monii literaturii, des­pre ta­tuaje și muzică rock, cu unul dintre cei mai in­fluenți scri­itori portu­ghezi din zi­lele noas­tre.

Satul cu o mie de locuitori

– Primele amintiri, felul în care per­cepem realitatea la vârsta copi­lăriei sunt „vino­vate”, adesea, pen­tru ceea ce ajun­gem să fim. Pe tine ce te-a făcut scriitor, José Luís?

– De ani de zile îmi pun și eu aceeași întrebare și, ca să găsesc răs­punsul, continui să scriu. Poate la mij­loc e faptul că m-am născut și am trăit până la vârsta de 18 ani într-un sătuc de 1000 de lo­cui­tori. Pentru cei care trăiesc într-un oraș mare, 1000 de locuitori pare ceva nesem­nificativ. Ce nu știu ei este că atunci când trăiești într-o comu­nitate atât de mică, ajungi, de fapt, să-i cunoști pe toți, să interacționezi cu fiecare în parte.

– Cu învățătorul, cu poștașul, cu preotul…

– Exact. Știam oameni de vârsta mea, oameni de vârsta părinților mei, dar și oameni de vârsta buni­cilor mei. Și lucrul care a contat cel mai mult e că fiecare dintre acești con­să­teni folosea limba într-un mod dife­rit. Mie îmi plăcea să fiu atent la fra­zarea lor, la topică, la intensitatea cu­vintelor. Când scriu, caut această di­mensiune muzicală, îmi place la ne­bu­nie să folosesc anumite cuvinte care știu că sună într-un fel. Nu pot face abstrac­ție de sunet. Muzica e lipiciul, e ceea ce leagă textul coe­rent. Apoi, sigur, aveam și timp. Ma­re lu­cru nu era de făcut în Gal­veias. E­ram cu totul pier­duți între câmpii, în mij­locul continentului, de­parte de mare, un­deva aproape de granița cu Spania, într-una din cele mai sărace regiuni ale Portugaliei. Era mijlocul anilor ‘80 și una din puținele dis­trac­ții ale noastre era faptul că, o dată pe lună, venea în sat li­bră­ria am­bulantă: o mașină încăr­cată de cărți, din care fiecare ne cumpăram câte 4, 5 volume, ca apoi, în timp, să ni le împru­mu­tăm de la unul la al­tul. Eu m-am născut în 1974, exact anul în care în Portugalia s-a instaurat demo­cra­ția, după o dicta­tură portugheză de extremă dreapta care durase patru de­cenii. M-am născut deci în­tr-o epo­că liberă, într-un moment de mare des­­­­chidere cul­turală, similar cu ce ați trăit și voi după 1989. Des­­­copeream libertatea, co­ca-cola și mu­zica rock, care fuseseră interzise. Nu e de mi­rare că încă de atunci, din adolescență, îmi făcusem o trupă de punk, Hipo­condríacos. Ceva ce părea cumva bizar și amuzant într-un sat pierdut de câm­pie.

Tatuaje și literatură

– Preocuparea pen­tru muzică nu te-a pă­răsit de-atunci și până azi nicio clipă. Ai scris versuri pentru trupe rock, ai fost chitarist. Și, dacă mă uit la câte tatuaje ai și la câți cercei în ureche, aș zice că arăți mai degrabă ca un rock-star, decât ca un urmaș al lui Baudelaire.

– Totul a început cu această mică steluță ta­tuată pe mână. Am fă­cut-o pentru că o fată de care îmi plăcea avea și ea una la fel, în același loc. Apoi s-au adăugat altele și altele, de cele mai mul­te ori în legă­tură directă cu litera­tura. Un ta­tuaj e legat de un roman al meu des­pre Thailan­da, unde, de altfel, tatuajele sunt considerate par­te a unei superstiții locale. Dacă îți tatuezi un animal, înglobezi spiritul și caracte­ris­ti­cile acelui animal.

– Iar pe brațul tău drept am văzut a­ceas­­tă în­șiruire de litere, „Yoknapatawpha”, numele ținu­tului imaginat de Faulkner.

– Îl admir foarte tare pe Faulkner. Yoknapa­tawpha, numele pe care tribul Chi­ka­saw l-a dat râului Mississippi, în­seam­nă, de fapt, „apă care curge lent printre câm­pii”. Mi-a plăcut semni­ficația cuvân­tu­lui ăsta, care sună atât de straniu, ideea aceasta a unui ținut care există și totuși nu există. E cea mai bună metaforă pentru literatură.

Înapoi, în satul copilăriei

– Hai să ne întoarcem la copilărie, la felul în care se năștea atunci imaginația…

– Înainte ca eu să mă nasc, părinții și surorile mele au trăit în Franța, unde tata lucra în cons­trucții, iar mama făcea me­na­jul. Emigraseră din rațiuni economice, fi­indcă în anii 60, viața era cumplit de grea în Portugalia. S-au întors odată cu revoluția, dar Fran­ța, periferiile Parisului, con­tinuau să fie o rea­litate extrem de pre­zentă în poveștile lor. Și ex­trem de diferită, față de viața rurală pe care o tră­iam în Galveias. Am cres­cut deci cu fantoma a­ceas­­ta a unei alte lumi, care mi-a stâr­nit la maxi­mum ima­ginația. De aici cred că s-a născut literatura.

– Parisul era „Yokna­pa­tawpha” al tău?

– Întocmai. Mai târziu, am scris și un roman des­pre emigrația portu­ghe­ză spre Franța. Din păcate, nu e tra­dus în română. Visam să ating a­cea altă lume, des­pre care știam prea pu­țin, pe care o idealizam. În plan con­cret, asta s-a tra­dus prin con­vin­ge­rea pe care am avut-o dintot­dea­una că într-o zi voi pleca la oraș.

– Și ai plecat, la 18 ani, la Li­sa­bona.

– Da, doar că acum tot mai des iau drumul îna­poi. Uneori, trebuie să pleci, ca să te poți în­toarce. Ai nevoie de distanță, să înțelegi și să vezi altfel locul în care te-ai născut. În Galveias, am o casă în care mă retrag, deseori, să scriu. Când am scris romanul care poartă numele acestei localități, am petrecut foarte mult timp acolo.

– Cum te percep acum locuitorii din Gal­veias?

– Oh, toată lumea mă cunoaște, sunt mai mult decât un star. Mi s-a povestit chiar că vecinii mei plecați la oraș se recomandă: „Știți, eu sunt din sa­tul lui Peixoto”. (râde) Am un premiu lite­rar pen­tru tineri, cu numele meu, care se acordă acolo, în lo­­calitate. E incredibil și mă simt ex­trem de recu­noscător, dar nu atât pentru mine, cât pentru mama mea, care trăiește și vede toate astea. E o răsplată târ­zie pentru tot efortul îndurat de părinții mei, ca emigranți în Franța. Cu banii strânși acolo, mama și tata s-au întors în Galveias și au ridicat o casă, iar eu acum am făcut numele satului celebru. Din ne­­fericire, tata a murit acum 25 de ani, nu a apucat să mă vadă scriitor. Nu și-ar fi putut imagina ni­cio­dată că voi avea în satul lui o stradă care poartă nu­mele meu. Dar vă asigur că eu, unul, sunt ace­lași și cu și fără strada aia. Sunt un om cu totul obișnuit.

– Se spune că pe scriitori e mai bine să-i ci­tești decât să-i cunoști, că s-ar putea să ai sur­prize. Este adevărat?

– Apropo de asta, cunosc o anecdotă cu un citi­tor, mare admirator al lui Joyce, care îl în­tâlnește într-o zi și îi spune: „Vai, întotdeauna mi-am dorit să strâng mâna celui care a scris Ulise”. La care James Joyce îi răspunde politicos: „Si­gur, dar ai grijă că mâna care a scris Ulise a mai făcut și alte lucruri.” (râde)

„Saramago avea ceva intimidant”

– Cu toate astea, te-ai încumetat să dedici cel mai recent roman al tău unui scriitor, José Sa­ra­mago, laureat al premiului Nobel. Care au fost intențiile tale?

– Am avut de la început în minte ideea aceasta că oamenii sunt oameni înainte de orice. Îi idea­lizăm, le adăugăm un nimb de mister, doar pentru că nu îi cunoaștem în realitatea lor de zi cu zi. Ce nu știm despre ei ne imaginăm. Și mai mereu la mo­dul ideal. Dar toți avem fragilitățile noastre, pro­blemele noastre, vulnerabilitățile și meschi­năriile noastre. Și cei mai puternici oameni au slăbiciunile lor. E o iluzie să crezi altceva.

– Tu cum l-ai cunoscut pe José Saramago?

– Prima dată l-am întâlnit în 1997, în Coimbra, nu luase încă premiul Nobel. Am mers să îi cer un autograf, dar mi-a înțeles greșit nu­mele, așa că acum am, practic, o carte dedicată alt­cuiva. (râde) Apoi am publicat primul meu roman, „Nici o pri­vire”, pentru care am luat un pre­miu cu numele lui. E un premiu foarte impor­tant în Portugalia, care s-a instituit o dată cu primirea Nobelului și ca­re se dă la aceeași dată. Atunci l-am întâlnit a doua oară. Trebuie să recunosc că avea ceva intimidant. Era între noi o diferență de 50 de ani. Eu eram foar­te tânăr, aveam doar 27 de ani. El era spre capătul vie­ții, dar extrem de activ, că­lătorea peste tot în lu­me, scria și citea constant. Cât timp a mai trăit, eu am mai scris trei romane, iar el și-a luat de fie­care dată timp să le citească și să le discute cu mine. Pen­tru mine, a fost ceva in­cre­dibil. M-am simțit extrem de pri­vilegiat. Mai târziu, am avut ocazia să și că­lătoresc alături de el în Ame­rica de Sud, la niște târ­guri de carte. Era cu adevărat un star. Pe vremea aia, nu-mi imaginam că aș putea vreo­dată scrie des­pre el.

– Era un om dificil?

– Unul dintre lucrurile care mă inspirau cel mai mult la el era greu­tatea convingerilor lui. Era un om care nu se scuza și nu se îndoia nicio­dată de lucrurile pe care le afirma sau pe care le făcea. E un fel de a fi cu ca­re mă identific și eu, adesea. A crezut nebunește în cărțile lui. Asta i-a dat putere, energie, și o personalitate de fier. Am învățat de la el că ai obligația să crezi 100% în ce faci, alt­min­teri, irosești timpul tuturor. Alt­fel, era un om cât se poate de obiș­nuit, un inte­lectual de 80 de ani care trecuse prin multe la via­ța lui. Era în mod egal iubit și detestat, din cauza simpatiilor lui comuniste. Portughezii mai în vârstă nu l-au iertat nici după moarte, pentru că a susținut cu tărie Partidul Comu­nist Portu­ghez, care și astăzi urmează li­nia Coreei de Nord și a Vene­zu­elei. Celor mai ti­neri le pasă în­să mai puțin de asta, nu judecă prin filtrul ide­o­logic, pentru ei e doar un mare scriitor. Iar Sa­ra­mago nu mai e oricum în viață, ca să dea celebrele-i re­plici, care i-ar fi polarizat pe toți. E greu de crezut, știu, dar când trăia, pre­zența lui era atât de puter­nică, încât o declarație de-a lui putea de­clan­șa adevărate dez­bateri naționale. Îi plăcea să afir­me lucruri de-a dreptul scan­da­loase. Odată a zis că Por­tugalia ar trebui să devină parte din Spa­nia. Ceea ce pen­tru un por­tu­ghez ar fi de ne­gândit.

– Cel mai recent roman al tău, „Auto­bio­grafia”, pune față în față doi José, un tânăr scri­itor, dar și pe celebrul José Sa­rama­go. Și mai ești și tu, autorul, cel de-al treilea José. De fapt, a cui e autobiografia asta, José Luís?

– Titlul acestei cărți are doza lui de ironie. Îmi place să mă joc cu percepția cititorilor, să îi pun la încercare. Să răstorn credința multora care cred că, dacă mă citesc, mă și cunosc automat. De fapt, ro­manul acesta vorbește despre provocările pe care le aduce literatura, despre felul în care, atunci când scrii un roman, ficțiunea, biografia, memo­ria, is­toria se amestecă într-o singură pastă și de­vin ceva de sine stătător. Am lăsat intenționat acest mister în legătură cu cine e personajul prin­cipal. E el tânărul scriitor, intimidat și zăpăcit, sau e Saramago însuși? Vorbesc despre mine sau ade­văratul personaj e chiar literatura?

E multă poezie în Lisabona

– În noul tău roman, „Autobigrafia”, cea mai mare parte a acțiunii se petrece în capitala Por­tugaliei. De unde atâta poezie în Lisabona, José?

– Trăiesc în Lisabona de aproape 30 de ani. Și totuși, va rămâne mereu un oraș în care o să mă simt un pic străin. Pentru mine, un om născut în­tr-un sătuc, Lisabona era ORAȘUL. Plecările în­tr-acolo erau un adevărat eveniment, care-și păs­trea­­ză și azi, în amintire, aura lui de miraj. E ade­vărat, e foarte multă poezie în Lisabona. Cred că n-aș putea separa niciodată imaginea acestui oraș de cea a lui Fernando Pessoa, probabil cel mai citit por­tughez al tuturor timpurilor. Sau de acel sau­dade, de dorul și melancolia din muzica fado, care acolo s-a născut și care n-a fost altceva decât po­e­zie cântată. E și multă frumusețe în Lisabona, ora­șul se așază ca un splendid amfiteatru, cu fața spre râu. Dar poate cel mai extraordinar lucru le­gat de acest oraș e felul în care cade acolo lumina, cali­tatea ei extraordinară, care a devenit deja un clișeu.

– În „Autobiografia”, reușești să descrii lu­mina Lisa­bo­nei de-a dreptul spectaculos. Dă-mi voie să îm­părtășesc și cu cititorii revistei noastre un frag­ment: „Pe afișajul cântarului, acele a­miezi n-ar fi în stare să miște acul mai sus de câ­teva li­niu­țe, gra­me predispuse să oscileze ca greu­tatea unei bri­ze. Era un timp gazos ca lumina Li­sabonei (…) amiezi care păreau infinite, amiezi ca­re se întor­ceau mereu, care, de fapt, nu se ter­mi­nau nicio­dată.”

– Ah, mulțumesc. Amiezele Lisabonei sunt în­tr-adevăr incredibile. Dar Lisabona e poetică și pen­tru că e haotică. Oamenii se întâlnesc, se iau de braț, sunt gălăgioși, îți vorbesc zgomotos, vor să te atin­gă. Ieși în oraș singur și până seara ai o mie de prie­teni. Pentru portughezi, pandemia fost o ade­vărată tragedie.

„De 15 ani trăiesc numai din scris”

– Și totuși, iată-te acum din nou pe drumuri, în ciuda restricțiilor. Când reușești să mai și scrii, José?

– De 15 ani, trăiesc numai din scris. O parte din venituri vine din faptul că romanele mele sunt tra­duse în peste 30 de limbi. Dar scrisul pentru mine nu înseamnă doar romane, înseamnă și cronici în câteva reviste, și reportaje de călătorie pentru o revistă de călătorii, care toate mă ajută să-mi câștig existența. Așa că, vrând nevrând, a trebuit să mă obișnuiesc și cu ideea de a fi pe drumuri, să scriu acolo unde pot, să pot acolo unde sunt. De aici, de la Iași, voi merge într-o rezidență literară la Timi­șoa­ra, unde o să stau să termin o piesă de teatru, ca­re e deja începută și care are legătură cu Româ­nia. Poate am timp să încep și un roman, înainte să plec spre Dubai. M-am lovit des de această preju­decată, că scrisul se face numai în anumite condiții, și doar atunci când te lovește inspirația. Nu e tot­deauna așa. Sunt multe texte de care azi sunt foarte mândru, pe care le-am scris fără niciun pic de chef, doar pentru că mă fugărea din spate un deadline. Scriitorii ade­vărați știu asta: dacă vrei să scrii ro­man, nu te poți baza doar pe clipa de grație.

– Ultimii doi ani, cu săptămânile lor de izo­lare, cu imposibilitatea de a călători, au fost pen­tru scri­itori o mană ce­reas­că. Tu cum i-ai tra­versat?

– Reîntorcându-mă la poezie. Mo­mentele aproa­pe suprarealiste prin care am trecut în lockdown, ideea de distanță, imposibilitatea de a ne atin­ge, de a ne strânge în brațe, gân­dul că sun­tem urmăriți de ceva atât de con­tagios, apoi faptul că am luat eu în­sumi virusul și a trebuit să stau de­parte de ceilalți, m-au inspirat, au fost toate întâmplări foarte fertile pen­tru poezie. Anul ăsta am terminat un vo­lum intitulat „Întoarcere acasă”. Vine după o pauză de mai bine de zece ani de când nu m-am mai în­tâl­nit cu po­ezia. Sper că voi fi destul de înțe­lept să n-o mai las să se în­de­păr­teze atât.

Foto: PATRÍCIA SANTOS PINTO (2), SHUTTERSTOCK (2)