Zburlitu’

Mă trimisese mama să adun niște trifoi de pe marginea unui ogor de porumb ce se întindea în spa­te­le casei, căci nu mai aveau ce mân­ca iepurașii cei albi, cu ochi ro­șii, pe care tata-i iubea ca pe niș­te copii. În timp ce alegeam tri­foiul de pe ha­turile lăturalnice, aud la câțiva pași de mine un fâl­fâit de aripi, care mă sperie. Când ridic ochii, văd o prepeliță ce-și lua zbo­rul, țipând de mama focu­lui. Mă apropii de locul cu pricina și numai norocul a făcut să nu zdro­besc sub talpă trei pui golași, ce-și ridicau ciocu­rile deschise, cerșind mâncare. Am luat fiecare pui în mână și l-am cer­cetat la aripi. Nu aveau nimic. Dar la câți­va metri, în iarba mare, se auzea cum mama lor țipă și se zbate ne­liniștită. Îi era frică să nu-i fur puii… Un sentiment de vinovăție a pus stăpânire pe sufletul meu și m-am rușinat. M-am uitat în jur, să nu mă vadă cineva, am pus iarăși puii în cuib, acoperindu-i cu niște fire uscate de iarbă, și-am pornit că­tre casă, cu trifoiul în brațe. Dar peste vreo câteva zile, un gând ascuns îmi da ghes să merg să văd ce mai fac puișorii de pre­peliță. M-am dus iarăși la locul cu pri­cina, am găsit cuibul, dar în culcu­șul împletit din iar­ba us­cată era doar un singur pui care se uita la mine cu ochi mirați. L-am luat în mână, el a încercat să zboare, dar a căzut la doi pași. M-am dus și l-am ridicat. Nici măcar nu ciri­pea. M-am așezat în iarba înal­tă, în speranța că va veni ma­ma sa. Am stat degeaba. După vreo două ore, am plecat acasă, luând cu mine și puiul, cu gândul că mai pe seară mă voi întoarce, pentru a-l pune la loc, căci eram sigur că pre­pe­lița va re­veni peste noap­te la cuibul său. Dar n-a fost așa. Prepelița nu s-a întors nici în seara aceea, nici a doua și-a treia zi. Nu s-a mai întors nicio­dată. Și uite așa, am în­ce­put să alerg după muște prin casă, un cal­var pen­tru mama și un de­liciu pentru puiul de pre­peliță. În ce-o pri­vește pe mama, n-aș putea spu­ne că prezența păsă­ruicii o în­cânta: „Ce faci cu zbur­litul ăsta de pui?”, m-a între­bat într-o zi. „O să moară, crezi că-i pui de gă­i­nă, să stea în coteț?”. În­tr-ade­văr, pui­șo­rul cres­cuse, era ciufulit și-urâ­țel.

Așa i-a și rămas numele: Zbur­litu. L-am învățat să mă­nânce și tă­râțe de porumb, ames­tecate cu făină de mălai, însă plăcerea lui cea mai ma­re era să-mi ciugu­leas­că din pal­mă muștele și gâzele ce se pri­pă­șeau prin casă și pe care eu le prindeam de-acum cu dexte­ri­ta­te. Zilele, lunile tre­ceau, Zbur­litu creș­­­­tea și era acum colo­catar al ca­merei mele, spre dispe­rarea ma­mei, care mă ocăra că-i murdă­rește preșurile și se agață de per­dele. Dar pentru mine, de­ve­nise un prie­ten nedespărțit. Umbla toată ziua du­pă mine prin curte, făcând sal­turi, băgând groa­za în cocoși și găini. Acum era mare, do­lofan, plin de pene, și când ve­neam de la școală, da ne­bunește din aripi, ca și cum mi-ar fi spus: „Bine c-ai venit! Mi-e urât fără tine”. A trecut și iar­na, a venit iar luna lui măr­ți­șor, totul în jur înver­zise. Zburlitu a trecut cam greu peste gerul lui decembrie, însă se obișnuise cu camera mea, era mai liniștit, mai cuminte. Când s-a împlinit un an de când îl lua­sem acasă, am plecat cu el printre flori, la locul unde-l gă­sisem, amă­rât și golaș. Nu știu de ce, am sim­țit o strângere de ini­mă și li­niș­tea din mine s-a tulbu­rat. Zburlitu se zbenguia în urma mea, țipa și sălta în felul lui po­tic­nit. Când m-am apropiat de cuib, ce să vezi: ace­lași fâlfâit de aripi ca anul tre­cut, și o prepeliță își luă zborul. În spatele meu, Zburlitu a țipat și el pe limba sa, ridicându-se de la pă­mânt într-un zbor care m-a uimit. În văzduh, erau acum două prepe­lițe: Zburlitu și mama sa. Am în­cercat să-i ajung din ur­mă, dar ei se ridicau și zburau îm­preună, spre o livadă bătrână de peri, ce se întindea sub dealul de lângă sat. Zburlitu plecase spre lumea lui.

Sorin R. – Suceava