Despre poluarea fonică – BOGDAN LAZAROVICI (inginer acustician): „Zgomotul produce boli. Chiar mortale!”

„Vai, mi-a sărit inima din piept!” spu­nem când ne sperie un zgomot brusc, un claxon, o sirenă, o drujbă. Pare doar o expresie, dar nu e departe de adevăr. Or­ganizația Mondială a Sănătății estimează că po­lua­rea fonică este responsabilă, anual, de 12.000 de decese în Europa, de 48.000 de cazuri noi de cardiopatie ischemică, iar zeci de milioane de eu­ropeni trăiesc în zone cu nivel de zgomot nociv. Să­nătatea ne este șubrezită de stresul și de tulbu­rările cronice de somn cauzate de zgomot. Când o rudă sau un prieten ce vine în vizită de la țară ne spune că ziua petrecută în oraș „l-a zăpăcit de cap”, noi zâmbim condescendent, fără să știm că zgomotul constant ne afectează în mod direct și pe noi. Mult mai puțin discutată în com­parație cu po­luarea atmosferică, poluarea fonică are un cu­vânt greu de spus, în ceea ce privește calitatea vie­ții. De ce se întâmplă așa, aflăm de la un pro­fe­sionist al acusticii urbane, Bogdan La­zarovici.

„Am lucrat în echipa care a întocmit primele hărți de zgomot din țară”

– Explicați-ne specificul meseriei de inginer acustician. Cum se desfășoară munca în acest do­meniu?

– Am studiat In­gineria Mediului, în ca­drul Fa­cul­­tății de E­ner­getică a Po­litehnicii din Bucu­rești și acolo am par­ticipat la pri­mele cursuri de acus­tică. Un domeniu nou pentru mine, inte­re­sant, care m-a atras. La modă era atunci gestio­narea de­șeurilor, dar mi-am zis că vreau o meserie curată și, ca o ironie, prima mă­surătoare pe care am avut-o de făcut a fost la o mare groapă de gunoi. Am făcut parte din colec­tivul ce a lucrat la standardizarea măsurătorilor fonice în România, adică stabilirea detaliilor tehnice pe care să le respecte toate laboratoarele. În 2005 am lucrat în echipa ce a întocmit primele hărți de zgomot din țară. Acum lucrez la un laborator de măsu­rare a nivelului sune­tu­lui. Sun­tem solicitați, atât de po­luator, cât și de cei poluați fonic, și în cazul în care zgomo­tul este mai pu­ternic decât cel legal, pro­pu­nem măsuri de dimi­nuare. Cei mai mulți le acceptă, pentru a in­tra în legalitate și a scăpa de amen­zile, de multe ori ustură­toa­re, undeva în jurul sumei de 50.000 de lei. În mare parte, este vorba de obiec­tive in­dus­triale, ce produc un zgomot constant. Șan­tierele, chiar dacă sunt amplasate în oraș, sunt tem­porare și, în funcție de stadiul lucrărilor, pro­duc un nivel diferit de zgomot. Desigur, și ele au niște limite și reguli de urmat.

„Problema cea mare e legată de arterele principale”

– Ce înseamnă „Hărțile de zgomot” pe care le-ați pomenit?

– În 2007, România trebuia să prezinte la Bruxelles hărțile de zgomot ale orașelor cu peste 250.000 de locuitori. Prima reali­zare a fost „Harta de zgomot a Bucu­reș­tiului”, la care am lucrat într-o echi­­pă mixtă, cu specialiști de la mai multe instituții. Asta a în­sem­nat măsurători pe ar­terele de circu­lație principale și se­cun­dare, linii de tramvai, aero­por­turi, gări. Hărțile ne-au arătat că tră­im în orașe foarte zgomotoase. Pro­blema cea mare e legată de arterele principale. Arhitec­tura comunistă a propus o extin­dere pe înălțime, iar toate blocurile au fost construite la mar­gimea arterelor principale, acolo unde zgo­motul traficului rutier este cel mai intens. Activi­tatea omului generează zgomot, e o problemă întâlnită în toate marile orașe din lume. Singurul mod în care s-a mai di­mi­nuat din această poluare a fost reducerea numă­rului de mașini pe străzi. Mă aștept ca și la Bucu­rești să se întâmple asta în­tr-o bună zi, pentru că altă soluție nu văd. Parisul, de pildă, a anunțat că lucrează intens la reducerea nivelului de zgomot, că a reușit deja să scadă numărul oa­me­nilor afec­tați și că până în 2030 automobilele electrice vor fi preponderente.

„Prima măsură: îmbunătățirea transportului public”

– Avem exemple pozitive în România, orașe care au redus poluarea fonică?

– Hărțile de zgomot se refac o dată la cinci ani. Noi propunem modalități de reducere a zgo­motu­lui și primăriile, în funcție de buget și de dispo­nibilitate, reacționează sau nu. Până acum, am realizat peste 50 de planuri de acțiune, aprobate de consiliile locale, unele puse în practică, altele nu, unele cu rezultate spectaculoase, altele nu chiar. Depinde foarte mult de fiecare autoritate în parte să le aplice. Prima măsură pe care o pro­punem este îmbunătățirea transpor­tului public. Autobuze, tramvaie care să vină la timp, să fie curate, să în­curajeze oa­menii să-și lase mașinile acasă. În orașe precum Brașov, Su­ceava, în care primăriile au cum­părat autobuze electrice, nivelul de zgomot a scăzut și cu zece decibeli. Foarte mult! Trebuie să-i scoți pe oameni din mașinile lor și să le oferi o variantă civilizată. Clujul a trecut și el la flota de autobuze electrice, și-a modificat calea de rulare a tramvaielor, a cumpărat tramvaie silențioase, iar hărțile actuale de zgomot arată o clară îmbunătățire a situației. Sunt și alte măsuri simple pe care le pot lua pri­mă­riile: nu colecta gunoiul noaptea, nu folosi su­flan­te de frunze… Așa cum și oamenii pot lua măsuri de bun simț: nu claxona, nu-ți ambala motorul, nu urla, nu da muzica tare.

„Zgomotul de noapte e cel mai grav”

– Să discutăm despre suflante. Ce sens are ca într-un oraș deja po­luat fonic, vacarmului să i se ada­uge și puternicul zgomot al unor aparate care suflă frunzele dintr-o parte în alta? Atât pe străzi, cât și în parcuri, unde mer­gem pentru un strop de liniște…

– Nu înțeleg rostul suflantelor, care sunt folosite intens în București. Fac mult zgomot și presupun costuri nejustificate. Multe orașe din țară au renunțat la ele. Pe cine deranjează frunzele din parcuri? În parcuri trebuie să fie liniște, o spune și legea. Normativul C 125 din 2013 sta­bilește standardele nivelului de zgomot, iar cel din parcuri este de 40 de decibeli, poți vorbi în șoaptă. Suflantele fac zgomot de peste 80 de decibeli.

– Cum percep oamenii creșterea decibelilor?

– 60-65 de decibeli este nivelul la care auzim ceea ce vorbim între noi. Imediat ce zgomotul străzii e mai mare, trebuie să ridicăm vocea cu 5 decibeli față de zgomotul ambiental. Dacă faci asta mai mult de zece minute, îți forțezi corzile vocale. Dacă vrei să scapi de zgomotul din jur și îți pui muzică la căști, trebuie să dai volumul mai tare și îți faci rău singur. Un zgomot constant ridică nivelul stresului, cu toată suita de boli aso­ciate cu acesta. Dacă zgomotul de zi e o problemă serioasă, cel de noapte e și mai grav. Auzul nu se închide niciodată, e singurul simț mereu activ. Ați văzut cum își mișcă în timpul somnului pisicile urechile, reacționează la cel mai mic sunet. Noi, oamenii, am ajuns să percepem zgomotul doar atunci când începe să ne deranjeze, când ceva nu ne place. De pildă, în perioada martie – mai 2020, în lockdown, au fost restricții de circulație. Vedeai o singură mașină la semafor la Piața Victoriei. După ridicarea restricțiilor, a apărut un val de recla­mații privind zgomotul. Orășenii și-au dat seama brusc că zgomotul deranjează, l-au conști­entizat, au descoperit cum e ca o mie de mașini să-ți treacă pe sub fereastră. Pentru că experimen­taseră, în acele două luni, și altceva: cum e să fie liniște în oraș, cum e să trăiești fără vuietul constant venit de la stradă. Înțeleseseră că se poate și așa și că este foarte bine.