Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O dimineață cu… ANDI VASLUIANU: „Nu mă mai grăbesc nicăieri!”

– A primit mai multe trofee pentru „Cel mai bun actor” și a jucat în atâtea fil­me, că nu le mai știe numărul. Dacă-l întrebi, va spune însă că ma­rea lui iu­bi­re e teatrul. Sau viața însăși, căreia nu se satură să-i cer­ceteze cu­rio­zitățile. Are doi copii, un câine și-o casă lângă pădure. Dimi­nețile lui nu se grăbesc nicăieri –

– Bună găsit, Andi! Cât de dimineață e la tine?

– Bună dimineața, Dia! E cam târziu, să știi. (râde) Eu mă trezesc la 6.30, fiindcă am de livrat doi copii: unul la școală, unul la grădiniță.

– Un antrenament moștenit din zilele de fil­mare, nu?

– Da, chiar n-am probleme cu trezitul. Mă culc devreme și mă trezesc devreme. Dimineața e totul mai proaspăt, mai curat și mai luminos în capul meu.

– Și cu diminețile mohorâte de noiembrie cum te împaci?

– Eu stau în afara Bucureștiului, la casă. Sunt înconjurat de natură și natura e frumoasă oricând. Și-n ploaie!

– Dorința de a pleca din București a venit la pachet cu dorința de a avea o familie?

– Nu, s-a întâmplat, pur și simplu. Fiindcă lu­crez de multă vreme cu două teatre, unul în Bucu­rești, celălalt în Ploiești, am hotărât să mă așez între ele. M-a atras ideea de a sta la casă, fiindcă eu am co­pilărit la țară, la curte. Mai greu a fost până m-am dezobișnuit de ieșirile zilnice în oraș. Am câștigat în schimb multă liniște. Nu mă mai grăbesc nicăieri. Sunt deja zece ani de când stau aici și am cu totul alte preocupări, care m-au reîntors la mine: îngrijesc curtea, cultiv legu­me, tund pomii. Abia după niște ani petrecuți aici mi-am dat seama cât de mult te dena­tu­rează statul la bloc. Când ești a­proa­pe de natură, mergi în ritmul ei, înveți să ai răb­dare, știi că există un timp când se coc roșiile, un timp când se coc me­rele.

– Ai și livadă?

Străfulgerări de bucurie

– Am un măr, un gutui, un nec­tarin. Și anul ăsta e primul an când părul a făcut pere. Sunt toți copaci plantați acum zece ani, când am fă­cut și casa.

– Ți-au crescut pomii, ți-au crescut și copiii…

– Să știi că e un sentiment… in­credibil. Văd că am albit a­proa­pe de tot, parcă mi s-a rărit și părul. Dar când ai copii, nu te mai gândești la vârstă. Cât timp trăiești în iubire, timpul e relativ.

– E benefică liniștea asta și pentru meseria de actor? Nu simți nevoia de un pic de ten­siu­ne, de un pic de adrenalină?

– Ca să poți explora un per­so­naj, îți trebuie distanță. Îți trebuie liniște, să te uiți mai bine la tine și la ceilalți. Uite, am revăzut într-o zi serialul „Star Trek”. Și, uitân­du-mă la socie­tatea închipuită aco­lo, am obser­vat că toți își iau timp, că ni­meni nu se enervează. Că perso­najele se ascultă cu ade­vărat. E o so­cie­tate atât de avan­sată, încât ascul­tarea are sens. Eu cred că toți avem nevoie de li­niștea asta, nu doar noi, actorii. Sper și cred că lu­mea spre asta se va în­drepta.

– Nu cumva ești prea optimist?

– Nu cred. E suficient să te gândești la cum trăia omenirea acum o sută de ani, ca să înțelegi cât de mult am evoluat, cât de multe drepturi s-au câști­gat, cât de mult s-au ameliorat viețile oamenilor. Une­ori, e nevoie de scandal, de revoluții, ca lu­crurile să se așeze altfel, dar lucrurile se așază, se rotun­jesc până la urmă.

– Unele momente sunt totuși destabilizante. Tu cum treci peste ele?

– Sunt destabilizante, pentru că nu mergem odată cu ele. Apa când curge la vale nu se ata­șează de maluri. Doar mângâie malurile și tre­ce mai departe.

– Pare o filosofie de viață bună…

Scenă din filmul ”Luca”, regizat de Horațiu Mălăele

– Eu, unul, n-aș putea trăi altfel. Dacă mă îm­potrivesc, mă încarc și cu iluzia îngrozitoare că aș putea schimba ceva. Și fiindcă nu pot schimba, mă apasă vinovăția și disperarea. Uite, de aia nu mă bag niciodată în discuții politice. Mă consumă inutil. Doar dacă te detașezi, poți trece la ni­velul superior. Exact ca în jocu­rile pe computer.

– Dar pandemia nu ajunge și la tine, la țară? Criza politică nu lovește și acolo?

– Ba da, dar noi aici suntem exact ca-n „Mo­romeții”. Scoa­tem copiii la joacă, ne întâlnim între noi și comentăm ziarul, ca în po­iana lui Iocan. Mai mult glu­­mim și persiflăm. Omul fără umor e pe jumătate mort.

– Andi, unde ești în clipa asta?

– Sunt pe terasă, am ieșit la o țigară. Mă uit la un câine și la două pisici care stau la soare. Și la un gard acoperit cu Mâna Mai­cii Dom­nului și cu Wisteria, care acum se scu­tură de frunze.

– Cum de ești încă acasă? De obicei, ești greu de prins.

– Tocmai am avut premiera la Ploiești, cu „O noapte fur­tu­noasă”, așa că am scăpat de re­pe­tițiile zil­nice de acolo. E un spec­tacol pus în scenă de Sân­ziana Stoican. Îmi place foarte mult, fiindcă aruncă la gunoi toate cli­șeele despre Ca­ra­giale pe care le aveam și, mai ales, to­nul tea­tral cu care a fost jucat în ul­timele de­cenii. Dacă îmbră­ți­șezi cinstit tex­tul lui, îți dai seama cât de ma­re e Ca­ra­giale. Și cât de dra­matic, de fapt, în toate co­me­diile lui.

– Se fac două decenii de când faci naveta asta la Plo­iești. De ce un teatru de provin­cie, Andi?

– Pentru că atunci când am terminat facultatea a fost primul teatru care mi-a acordat încre­de­re. E meritul directorului de atunci, Lucian Sabados, care a făcut o trupă de ac­tori unul și unul. Eram toți foarte tineri și am crescut îm­pre­ună. Am avut noroc și de regizori foarte buni, care au venit și au lucrat cu noi: Victor Ioan Frunză, Ale­xandru Dabija, Radu Afrim, Cristi Juncu, Vlad Massaci. Acum joc și în Bucu­rești, la Odeon, dar cu teatrul din Ploiești am pur și simplu o legătură de suflet. Sunt actori exce­lenți în pro­vincie, care ar merita mai multă vizibilitate, care ar merita să facă și film.

– Tu ai fost ceva mai norocos, film s-a făcut chiar și pe timp de pandemie.

– Așa e, s-a tot făcut film, a fost o industrie mai ușor de gestionat în timpul crizei sanitare, dar în continuare se fac puține filme, pentru că banii sunt puțini, iar producătorii trebuie să aler­ge foarte mult ca să-i ob­țină. M-am bucurat să fiu în distri­buția filmului lui Radu Jude, „Ba­bar­deală cu bucluc” (ca­re a luat Ursul de Aur la Ber­lin, iar acum e pro­pu­nerea Româ­niei pentru o nomina­lizare la Oscar – n. red.). Am făcut și televiziune, am filmat pentru se­rialul „Videochat”. A ieșit recent și filmul lui Ho­rațiu Mă­lăele, „Lu­ca”, iar acum sunt în dis­cuții pen­tru un film nou, dar des­­pre asta, cum știi, în­că nu vor­besc… De lipsit, mi-a lipsit însă foar­te ta­re teatrul, pe ca­re îl iu­besc enorm. Deși toată lumea mă cu­noaște din film, mie îmi place foar­te mult să fiu pe sce­nă.

– Ce se întâmplă așa de special pe sce­nă?

– O luptă con­ti­nuă, ca să mă des­co­torosesc de nevoia de a-mi arăta muș­chii. Mi-ar plăcea să joc în așa fel, încât să nu se vadă nicio secundă actorul din mine. Să zică lumea: „Băi, nu știu cine a jucat, dar m-a rupt”. De multe ori, când joc, sunt între lumi. E su­fi­cient să-mi sca­pe o se­cundă a­ten­ția spre public… Când sunt cu totul în personaj, des­copăr despre mi­ne și des­pre ceilalți lucruri pe care nici nu le-am bă­nuit. Dar asta nici măcar nu mai e des­pre teatru. E ceva ce mă stră­duiesc ori­cum să fac în fie­care zi. Une­ori îmi și iese. Străfulgerările astea sunt extraor­dinare.

– Azi-dimineață ai avut parte de vreuna?

– În prezența copiilor mei, am cele mai mari străfulgerări. Am fluturi în stomac de fiecare dată când sunt în preajma lor. Copiii m-au făcut mai vul­nerabil. E mare lucru să te lași dezvelit de platoșă. Ei m-au făcut să nu mai fiu așa de sigur pe multe lu­cruri, să-mi pun întrebări, să fiu mai atent la cei­lalți, să-mi gestionez mai bine emoțiile. E ceva foar­te vindecător. Cresc alături de ei și iertarea devine un mod de viață. E frumos, dar și cumplit de greu. O dai de gard de foarte multe ori. Sunt și momente în care nu știi ce să faci. Dar și cu faptul că nu ești părintele perfect trebuie să faci pace într-o bună zi.

– Cum ești? Ai terminat de fumat țigara?

– Am terminat. Și cred că o să mai stau puțin afa­ră, în liniște. Am în fața mea o pă­dure. Mă uit la ea, nu pleacă nicăieri. Copacii ăștia mă învață să stau.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian