FLORIN HUTIUM: „Din copilărie și până azi, spun povești”

– Oltean get-beget, cu domiciliul artistic la Târgu Jiu, Florin Hu­tium este un pictor dezlănțuit în culori. A mutat iuțeala sudului în tablouri cu povești fermecate, bune de alungat frigul și întunericul –

Negustor de absoluturi

– Portretul olteanului în imaginația publică, a fost cel mai bine întruchipat de marele actor Am­za Pelea: oameni iuți, inteligenți și bășcă­lioși, oltenii umplu lumea de vorbe mânate re­pede, de la spate: „fui”, „văzui”, ai zice că per­fectul simplu a fost inventat pentru ei. Cum ați pus sta­vilă la moara de vorbe, ca să vă retrageți printre cu­lori?

– Culorile au aceeași pu­tere ca și cuvintele. Cine le înțelege nu moare de plicti­seală și nici de urât. Pe de altă parte, eu nu sunt bun ne­gustor. Îmi place să primesc, nu să vând. Singurul co­merț care mă interesează e arta. Am visat toată viața să fiu un negustor de absoluturi. Adică, să vând mistere, compuse din lumina culorilor. Mis­tere pe care mai întâi le visez. Iar asta mi se în­tâmpla încă din anii copi­lăriei. Mult timp am avut păstrate niște lucrări de atunci. Erau pline de uni­versuri stranii, de fan­tezie.

Bunicul și gara din Târgu Jiu

– Picturile dvs. sunt pline de roți: roți de tren, de mașini, de căruțe, un univers în mișcare perpetuă. Au legătură cu anii copilăriei?

– Bunicul a fost mentorul meu. El mi-a pus creionul prima dată în mână. Și trenurile i se datorează tot lui. Încă de la trei ani, mă ducea la gară, la ora la care tre­cea o locomotivă imen­să, cu niște roți cât un om. Erau locomotivele „Pa­cific”, giganții de fier ai copilăriei noas­tre. Și gara era un spec­tacol, cu forfota ei ol­te­nească, plină de oa­meni gălăgioși, încăr­cați cu papornițe. Așa a și rămas, până în 1990. Copilăria, și chiar o par­te din adolescență, mi-am petrecut-o în ju­rul gării. Un loc minu­nat. Avea și o baltă în apro­piere, plină de li­belule și fluturi, după care aler­gam până apunea soarele. Și, peste toa­te, era mirosul acela înnebu­nitor de aburi de locomotivă, de care nu ne mai săturam. Din fiarele găsite pe jos ne fă­ceam arcuri și praștii. Iar după ce pom­pierii din apropierea gării au fost mutați, clă­direa lor părăsită a devenit parcul nostru de dis­tracții, în frun­te cu turnul de veghe, unde urcam incon­știenți și temerari. Și odată ajuns acasă, desenam din memorie tot ce trăisem peste zi.

– Când v-ați dat seama că vreți să trans­for­mați gara din Târgu Jiu într-o carieră ar­tis­tică?

– În anii de liceu, când am început să merg și la Școala Populară de Artă, dar și la un Cenaclu literar. Inspirat și de lecturi, am început să dese­nez. Poetul Ion Barbu mă fas­cina în mod deosebit. Ba, am trăit și un episod interesant de pe urmele lui. Profesoara de română nu mă iubea prea tare că, de, eram golan! Îmi amin­tesc cum odată, după ce a scos opt copii la tablă, pe șapte dintre ei i-a trimis la loc, cu notă mică. Mai rămăsesem doar eu. Trebuia să vorbesc des­pre ermetism în literatură. Văzând că nu-i prea place ce spun, am pus mâna pe cretă și-am dese­nat „oul dogmatic”. Profesoara a rămas cu gura căscată. Pe urmă m-am apucat să desenez poezie cu poezie, din Ion Barbu, aproape tot volumul „Joc secund”, așa cum îl vedeam eu, un puști de 17 ani. Un pas înainte către pictură a fost că am mers la Școala de muzică și arte plastice. Ma­ma, drăguța, sperase în mintea ei că voi face și ore de pian sau vioară. M-am dus și la ele, dar numai un an. De pictat m-am apucat serios ceva mai târziu, la Școala populară de artă. Atunci am început să inventez. Iar în 1975, am avut deja prima ex­po­ziție, în foaierul Casei de Cultură a orașului. Niș­te lucrări mai micuțe. La Târgu Jiu nu se găseau pânze speciale pentru pictat, nici culori, mă duceam la București după ele, deși nu-mi ajun­geau banii niciodată. Viața mi s-a mai luminat după ce bunica mea, căreia comuniștii i-au de­mo­lat casa, nu a vrut să se mute la bloc și și-a cumpărat altă casă. Iubitoare și generoasă, bu­nica mi-a dat o cameră, mică, ce-i drept, dar doar pentru mine. Era atelierul meu. Stăteam acolo și pictam feri­cit.

Elefantul și propaganda partidelor

– Credeți că mediul, ambianța, zona geo­grafică în care se naște un artist, îi influențează acestuia opera? Dacă erați ardelean, de pildă, ați fi pictat altfel?

– Probabil că da, pentru că Ardealul e altă lume, altă țară decât Oltenia. Când ai trecut mun­ții, se schimbă multe. Dar eu cred că nu numai locul din care te tragi, ci și cultura și educația îți in­fluențează creația, îți călăuzesc imaginația. Cul­tura și educația pe care o primești sunt esen­țiale pentru un artist. Și să fii cinstit, om serios, să îți vezi de munca ta.

– Tablourile dvs. par niște basme neter­mi­nate. Inventați personaje pe care le puneți doar o clipă în scenă, du­pă care dispar în nori. Ju­mătăți de oameni și jumătăți de povești. De un­de vă luați temele?

– Aproape fie­care clipă a zilei pe care o trăiesc mă inspiră. Nu am timp să fac cât îmi pro­pun. Am acasă mii de desene care pot deveni picturi. Nu­mai că vara, ca­re este anotimpul în ca­re lucrez cel mai mult, trece în­tr-o clipă. Cât des­pre temele mele, ele sunt inventate. De exemplu, rinocerii… Ei nu sunt rinocerii din teatrul lui Eugen Ionescu. Sunt niște rinoceri pe care îi gă­sim peste tot în jurul nostru, și la tele­vizor, dar și în noi în­șine. În afară de ri­no­ceri, mai am tot felul de alte apariții amal­­ga­ma­te, animale in­ventate de mine, dar care trans­mit mesaje. De exem­plu, elefantul este o goarnă și repre­zintă propagan­da parti­de­lor. Calul are o mitra­lieră, și bombe. Ca­me­leonul e de fapt un taxi care te duce, dar nu știi unde, pentru că își schim­bă mereu și sen­sul, și culoarea. M-au inspirat foarte mult și lecturile. Începând cu Ga­briel Garcia Marquez, a cărui literatură m-a în­curajat întru oniricul pictu­rilor mele.

Culori din ceapă și lut

– Culorile dvs. sunt și ele aparte. Au o anu­mită repeziciune în ele, sunt vii și puternice.

– Mie îmi place foarte mult toamna, de aia am mult galben și portocaliu. Și roșu de toate nuan­țele. Cum mi-am găsit aceste culori? Exer­sând, pur și simplu. Nu poți lua coloritul de la altcineva și să-l pui la tine. Și ocolesc griurile. Griu­rile mă îm­ping spre melancolii gheboase. Pe când tablou­rile mele sunt vii, vreau să semene cu viața. Cu tot ce se întâmplă pe stradă, la gară, la bâlci…

– Pe de altă parte, culorile dvs. au în ele și tih­nă, vechime nobilă. Folosiți și culori na­tu­rale, făcute după rețete vechi țărănești? Le-ați dez­le­gat secretul?

– Roșul, de pildă, țăranii și-l obțineau din cea­pă, plus un soi anume de lut. Pământul de sobe, mai bine spus. Care se lasă să se usuce, se pisează mărunt și apoi se pune într-un cancioc de zidar. Pământul ăla, începând de la galbenul grizonat pe care-l are, îl coci până obții un portocaliu. Apoi se lasă deoparte și pui altul pe care-l coci până la gama de maro, de sepia, de umbră arsă. Și dacă îl coci până la final, obții negru. Pământurile acestea se pot amesteca cu apă, în care se pune oțet și sare, pentru stabi­lizare, și se amestecă apoi cu uleiuri. Vin la rând frunzele, iarba, mușchiul de pădure, care dau verde aparte, un verde pe care nu-l poți cumpăra de la prăvălie. Țăranii noștri erau geniali. Din păcate, eu nu știu să prepar culorile ca și ei. Dar încerc să le reproduc frumusețea cu culorile din tuburile mele de pictor.

Grădina și Jareșul

– Cum e să fii pictor în Târgu Jiu, domnule Florin Hutium? Aveți prieteni cu care să vorbiți despre artă, artiști alături de care să vă implicați în acțiuni culturale?

– Avem aici, la Târgu Jiu, o filială a UAP. Nu­mai că prietenii din filiala asta pictează mai mult pentru a picta, ca să fie și ei în expoziții, acolo. Nu re­zonează la ce fac eu. Înainte eram mult mai res­pectat. În anii ‘80, expuneam cu toți artiștii plas­­tici consacrați de aici. Totuși, am aici un prie­ten, Doru Dădălău îl cheamă. El are sala asta de ex­poziție, în care vorbim noi acum. Și tot cu ajutorul lui am primit pen­tru o ex­po­ziție una din­tre sălile Brân­cuși, de la Parla­ment. M-a sprijinit mereu și mi-a făcut multe expoziții în străină­tate. Dar, ca să trăiesc, a trebuit să mai fac și altceva. Au fost multe meserii co­nexe celei de pictor. Am fost decorator, vitrinier, gra­fi­cian sau chiar arhitect. Prie­tenii adevărați i-am avut dintre zidari, fierari beto­niști, meserii pe care le mai practic și acum, dacă este ne­voie. Viața mea curge doar între atelier și casă. Zil­nic. Nu mă ține Dum­nezeu dacă stau fără să fac ni­mic. Rar, mai ies în târg, la plimbare. Merg la ver­nisaje, merg la lansări de cărți, mă întâlnesc cu scri­itorii mai mult decât cu artiștii plastici. Iar vara, mă duc într-o casă mare, de va­canță, lângă Târgu Jiu. Tre­ce Jareșul prin fundul gră­di­nii. E fantastic. Acolo pic­tez vara, alături de familie.

– Dar cu speranța cum stați, în vremurile astea de pandemie, domnule Florin Hutium?

– Bucuria și speranța mea vin din faptul că, după infarctul și operația pe cord deschis pe care le-am avut, mai trăiesc. Că mă trezesc di­minețile, că respir, că văd, că pot să pictez. Și mai sunt și poveștile mele, pe care le pun cu osârdie, zi de zi, în culori, și care par să mă țină în formă. Le spun întruna, din copilărie și până azi.

Adrian Frățilă

Peron

Trenul e-aproape gata de plecare

L-auzi prin aer șuierând din nou

Va duce păsările călătoare

Visând la sudul unui vag ecou

În lacrimă se face zi senină

Vagoanele cu aripi trec prin nori

Smulgând din cer traverse de lumină

Sub căile ferate le strecori

Iar dacă-ncep ninsorile să cadă

Și-n ochi se zbate vultur argintiu

Înconjurat cu oameni de zăpadă

Ascuns în suflet un peron pustiu.

Trenuri fulgerând

Mereu același schimb de gesturi

Nedumeriri și așteptări

Încât de sting parcă de-o boală

Ochii semnalelor în gări

Toate peroanele sunt goale

Vagoane circulă-n văzduh

Dar la ferestre se dilată

Numai statuia unui duh

Și iar aluneci între linii

Pe care șuieră un fel

De trenuri fulgerând prin oase –

Ca niște lacrimi de oțel.

Marfarul

Cu aripa din frunte-ncerc să zbor

Aceea care vindecă făptura –

Dar căile ferate-n lungul lor

Mă încovoaie, mă-mbrâncesc de-a dura

Și deraiez până devin cărunt

Însă cazanul n-a-ncetat să fiarbă

Priviți-mă când trec prin gări – eu sunt

Marfarul deșirându-se sub iarbă

Mă tot înșeală câte un semnal

La semafoare mă pândește clipa

Și-ajuns în dreptul punctului vamal

Nu pot să-mi smulg din rădăcini aripa.

Trecerea

Poate cu spaima de a rămâne singuri

Călătorim în trenuri clandestine

Peroanele sun măsluite-n ringuri

La care trag vagoane pe sub șine

Când furișăm privirile afară

În geamuri smalțul ochilor se sfarmă

Banchize largi cât liniștea polară

Sparge-ntre gări semnalul de alarmă

Vreo frunză luminează veșted locul

De tranzit de niciunde spre niciunde

Și dacă ne târâm – ne-nalță focul

Acestei treceri strâmte prin secunde.