MĂDĂLINA STAN: „Sunt înconjurată de un scut luminos”

– V-am prezentat-o în urmă cu un an, în paginile revistei noastre. Era în­că studentă atunci, dar pregătită deja pentru o carieră în arte plastice. În toamna aceasta, Mădălina Stan a deschis o expoziție de pic­tură în Hunedoara: „Lumini”. O săr­bă­toare a visării și poeziei, demnă de orice mare galerie europeană –

Ademenire pentru frumos

– Expoziția ta, deschisă în Hunedoara, se află la un nivel artistic demn de orice mare capi­tală a lumii. Nu te „strânge” provincia? Nu ți-ai fi dorit un public mai numeros și mai ra­finat, o scenă mai largă și mai vizibilă pentru arta pe care o faci?

– Nu, deloc. Sigur că sunt artiști care caută celebritatea, care vor să se afirme într-un cerc mai rafinat și elitist, dar ținta mea a vizat publicul larg, nu pe cel de experți. Mi-am dorit să ofer cre­ațiile mele unui public obișnuit, pe care să-l câștig pentru artă. Să încerc să-l ademenesc spre frumos. Am dat invitații elevilor mei de la școala un­de sunt pro­fesoară, prietenilor, ba chiar și ve­cinilor, care nici măcar nu știau unde se află ga­leria în oraș. Cred că arta și fru­mosul nu trebuie să rămână apa­najul unui grup re­strâns de oameni cu studii înalte sau un anumit statut social, ea este pen­tru oricine. Fru­mosul și arta vin de la Dumnezeu, se află în fie­ca­re dintre noi, trebuie doar să-i facem loc către lu­me, s-o lăsăm să se ma­ni­feste. Aces­ta a fost scopul meu. Chiar dacă pare banal ce spun, eu am vrut să aduc arta mai aproape de oa­meni, să-i ajut să se bucure de fru­mos, să-l trăiască ase­menea unei sărbători. Sigur că într-un oraș mai mare aș fi avut un public mai numeros, dar chiar dacă în galeria din Hunedoara încap mai puțini oameni, bucuria, pentru mine, e la fel de mare.

– Am fost învățați cu ideea că arta are nevoie de un „centru”, pentru a se putea ex­prima, orașe mari, care să-i ofere vizibilitate și re­cunoaș­tere. Te simți împlinită la Hune­doara? Nu trăiești într-un soi de exil?

– Atunci când creezi, nu te prea in­te­resează lumea exterioară. Ba chiar încerci să te aperi de ea. Ca artist, mo­mentul cre­ației este clipa cea mai intens trăită. Mo­men­tul când pui mâna pe pensulă și cu­lori. Ca să mă simt îm­plinită, n-am ne­voie neapărat ca cineva să îmi admire lu­cră­rile. Sigur, este și aceasta o bucu­rie. Dar cel mai mult mă împlinește „fă­cutul”, actul în sine îmi dă o stare inte­rioară incre­di­bi­lă, iar faptul că reușesc să duc la bun sfâr­șit o lucrare sau o idee este, iarăși, o sen­za­ție unică, o senzație de împlinire, pen­tru care nu am nevoie de aplauze. Actul artistic e foarte intim. Am impresia că lucrările mele sunt niște ființe vii, des­prinse din mine, sunt ca niște entități. La fi­nal, am câteodată impresia că îmi sunt su­pe­rioare, că fac parte din lumea minunilor.

„Când mă trezesc, dimineața, citesc din Biblie”

– După ce ai terminat facultatea de arte plas­tice la Cluj, ai ales să te întorci acasă, în Hune­doara. Un schimb destul de greu de înțeles. Cum arată o zi din viața ta?

– Ca s-o iau la rând, de obicei, când mă tre­zesc dimineața, citesc din Biblie. Se aprind, ast­fel, în mine niște lumini care îmi călău­zesc toată ziua. Pășesc în ea cu bucurie și liniște și, uneori, primesc semne că sunt pe drumul cel bun. Apoi, merg la Liceul Peda­gogic din Hune­doara, unde sunt profesoară. Lu­crul cu copiii mă încarcă de foarte multă energie. Am experiențe foarte frumoase cu ei. Cred că eu învăț mai mult de la ei, decât ei de la mine. Câ­teodată, mă sur­prind prin desenele lor, prin în­drăzneala și ideile lor. De multe ori, în ceea ce fac găsesc răs­punsuri la în­trebări cu care eu plec de acasă. O fetiță mi-a spus într-o zi că ea își dorește să nu mai e­xiste atâtea biserici, ci doar una singură, că și Dum­­nezeu este unic: Tatăl ceresc. Am fost tul­bu­­rată. Să ai asemenea gân­duri, la zece ani… Cred că grila prin care înțele­gem universul imaginar al copiilor e prea strâmtă. Seara, citesc sau scriu, și mă pre­gătesc, la fel ca elevii mei, pentru următoarea zi de școală. Pentru arta mea îmi rămâne timpul li­ber din weekend. Și lucrez foarte mult în vacanțe.

– Lucrările tale din expoziție oferă un uni­vers între poezie și vis. De unde îți vin aceste re­verii?

– Tot ce este în jurul meu mă inspiră, dar cred că tot Dumnezeu îmi arată ceea ce trebuie să văd sau să fac. Sunt momente în care mă trezesc noap­tea și îmi notez visele. Am mereu lângă pat un carnețel special pentru asta. Văd foarte multe lucruri în vise, uneori am impresia că și când lu­crez aievea visez. Granița dintre realitate și vis se șterge. O altă mare sursă de inspirație pentru mine e muzica. Mi se pare că e ceva nepământesc. Mi-ar plăcea să ascult încontinuu muzică, dar nu pot să o fac, m-ar umple atât de tare cu bucurie și fe­ricire, încât cred că m-aș sparge în bucăți. Mă co­pleșește. Dacă nu eram artist plas­tic, mi-ar fi plăcut să fiu pianistă. Mă scufund în muzică, întocmai cum o fac în lu­mea visului.

Poleiala de lumină

– Cum te întorci în realitatea locuinței tale din Hu­ne­doara?

– Mă întorc atât de fericită, încât ceea ce se întâmplă în viața reală nu mai contează atât de mult. Rămâne o poleială de lumină pe mine. Mă desprind din acea lume de visare, dar plec cu o parte din ea în mine, lumea concretă în care mă întorc nu mai primește toată atenția mea. Sunt cu capul în norii artei. Un fel minu­nat de a exista, încât nu mai con­tează dacă ești la Hunedoara sau la Bruxelles. Am senzația permanentă că în jurul meu se află un scut lu­minos, de care lumea reală nu poate trece. Nu fac nimic pentru asta. Așa sunt eu și așa se întâmplă de la sine, fără niciun efort. Realitatea nu are putere să inva­deze spațiul meu artistic.

– Să ne întoarcem la Biblia cu care îți începi diminețile. În afară de vise, despre care vorbești așa de frumos, face parte și credința din viața ta?

– Simt că tot ceea ce ține de frumos vine direct de la Dumnezeu, este plin de divi­nitate. Poate și din cauza asta cred că am o misiune pe lume: să nu risipesc darul pe care l-am primit. Așa că mă stră­duiesc să fiu un bun mijlocitor a ceea ce trece „de sus” prin mine, către lumea aceas­­ta.

– În calitatea ta de stăpână a viselor, crezi că le-am putea folosi, pentru a ne îmblânzi viața?

– Există o legătură între vis și realitate, eu sunt sigură că ele se influențează reci­proc. Sunt lucruri care curg din lumea vi­sului în realitatea noastră imediată, dar și invers. Visarea poate căpăta forme concrete în viața noas­tră, iar expoziția mea este un exem­plu po­trivit în acest sens: ceea ce am visat am pic­tat sau am transformat în obiecte con­crete, pe care le poți privi sau atinge. În­tru­pări magice.