Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

MĂDĂLINA STAN: „Sunt înconjurată de un scut luminos”

– V-am prezentat-o în urmă cu un an, în paginile revistei noastre. Era în­că studentă atunci, dar pregătită deja pentru o carieră în arte plastice. În toamna aceasta, Mădălina Stan a deschis o expoziție de pic­tură în Hunedoara: „Lumini”. O săr­bă­toare a visării și poeziei, demnă de orice mare galerie europeană –

Ademenire pentru frumos

– Expoziția ta, deschisă în Hunedoara, se află la un nivel artistic demn de orice mare capi­tală a lumii. Nu te „strânge” provincia? Nu ți-ai fi dorit un public mai numeros și mai ra­finat, o scenă mai largă și mai vizibilă pentru arta pe care o faci?

– Nu, deloc. Sigur că sunt artiști care caută celebritatea, care vor să se afirme într-un cerc mai rafinat și elitist, dar ținta mea a vizat publicul larg, nu pe cel de experți. Mi-am dorit să ofer cre­ațiile mele unui public obișnuit, pe care să-l câștig pentru artă. Să încerc să-l ademenesc spre frumos. Am dat invitații elevilor mei de la școala un­de sunt pro­fesoară, prietenilor, ba chiar și ve­cinilor, care nici măcar nu știau unde se află ga­leria în oraș. Cred că arta și fru­mosul nu trebuie să rămână apa­najul unui grup re­strâns de oameni cu studii înalte sau un anumit statut social, ea este pen­tru oricine. Fru­mosul și arta vin de la Dumnezeu, se află în fie­ca­re dintre noi, trebuie doar să-i facem loc către lu­me, s-o lăsăm să se ma­ni­feste. Aces­ta a fost scopul meu. Chiar dacă pare banal ce spun, eu am vrut să aduc arta mai aproape de oa­meni, să-i ajut să se bucure de fru­mos, să-l trăiască ase­menea unei sărbători. Sigur că într-un oraș mai mare aș fi avut un public mai numeros, dar chiar dacă în galeria din Hunedoara încap mai puțini oameni, bucuria, pentru mine, e la fel de mare.

– Am fost învățați cu ideea că arta are nevoie de un „centru”, pentru a se putea ex­prima, orașe mari, care să-i ofere vizibilitate și re­cunoaș­tere. Te simți împlinită la Hune­doara? Nu trăiești într-un soi de exil?

– Atunci când creezi, nu te prea in­te­resează lumea exterioară. Ba chiar încerci să te aperi de ea. Ca artist, mo­mentul cre­ației este clipa cea mai intens trăită. Mo­men­tul când pui mâna pe pensulă și cu­lori. Ca să mă simt îm­plinită, n-am ne­voie neapărat ca cineva să îmi admire lu­cră­rile. Sigur, este și aceasta o bucu­rie. Dar cel mai mult mă împlinește „fă­cutul”, actul în sine îmi dă o stare inte­rioară incre­di­bi­lă, iar faptul că reușesc să duc la bun sfâr­șit o lucrare sau o idee este, iarăși, o sen­za­ție unică, o senzație de împlinire, pen­tru care nu am nevoie de aplauze. Actul artistic e foarte intim. Am impresia că lucrările mele sunt niște ființe vii, des­prinse din mine, sunt ca niște entități. La fi­nal, am câteodată impresia că îmi sunt su­pe­rioare, că fac parte din lumea minunilor.

„Când mă trezesc, dimineața, citesc din Biblie”

– După ce ai terminat facultatea de arte plas­tice la Cluj, ai ales să te întorci acasă, în Hune­doara. Un schimb destul de greu de înțeles. Cum arată o zi din viața ta?

”Planetarium”

– Ca s-o iau la rând, de obicei, când mă tre­zesc dimineața, citesc din Biblie. Se aprind, ast­fel, în mine niște lumini care îmi călău­zesc toată ziua. Pășesc în ea cu bucurie și liniște și, uneori, primesc semne că sunt pe drumul cel bun. Apoi, merg la Liceul Peda­gogic din Hune­doara, unde sunt profesoară. Lu­crul cu copiii mă încarcă de foarte multă energie. Am experiențe foarte frumoase cu ei. Cred că eu învăț mai mult de la ei, decât ei de la mine. Câ­teodată, mă sur­prind prin desenele lor, prin în­drăzneala și ideile lor. De multe ori, în ceea ce fac găsesc răs­punsuri la în­trebări cu care eu plec de acasă. O fetiță mi-a spus într-o zi că ea își dorește să nu mai e­xiste atâtea biserici, ci doar una singură, că și Dum­­nezeu este unic: Tatăl ceresc. Am fost tul­bu­­rată. Să ai asemenea gân­duri, la zece ani… Cred că grila prin care înțele­gem universul imaginar al copiilor e prea strâmtă. Seara, citesc sau scriu, și mă pre­gătesc, la fel ca elevii mei, pentru următoarea zi de școală. Pentru arta mea îmi rămâne timpul li­ber din weekend. Și lucrez foarte mult în vacanțe.

– Lucrările tale din expoziție oferă un uni­vers între poezie și vis. De unde îți vin aceste re­verii?

– Tot ce este în jurul meu mă inspiră, dar cred că tot Dumnezeu îmi arată ceea ce trebuie să văd sau să fac. Sunt momente în care mă trezesc noap­tea și îmi notez visele. Am mereu lângă pat un carnețel special pentru asta. Văd foarte multe lucruri în vise, uneori am impresia că și când lu­crez aievea visez. Granița dintre realitate și vis se șterge. O altă mare sursă de inspirație pentru mine e muzica. Mi se pare că e ceva nepământesc. Mi-ar plăcea să ascult încontinuu muzică, dar nu pot să o fac, m-ar umple atât de tare cu bucurie și fe­ricire, încât cred că m-aș sparge în bucăți. Mă co­pleșește. Dacă nu eram artist plas­tic, mi-ar fi plăcut să fiu pianistă. Mă scufund în muzică, întocmai cum o fac în lu­mea visului.

Poleiala de lumină

– Cum te întorci în realitatea locuinței tale din Hu­ne­doara?

Revers al sunetului

– Mă întorc atât de fericită, încât ceea ce se întâmplă în viața reală nu mai contează atât de mult. Rămâne o poleială de lumină pe mine. Mă desprind din acea lume de visare, dar plec cu o parte din ea în mine, lumea concretă în care mă întorc nu mai primește toată atenția mea. Sunt cu capul în norii artei. Un fel minu­nat de a exista, încât nu mai con­tează dacă ești la Hunedoara sau la Bruxelles. Am senzația permanentă că în jurul meu se află un scut lu­minos, de care lumea reală nu poate trece. Nu fac nimic pentru asta. Așa sunt eu și așa se întâmplă de la sine, fără niciun efort. Realitatea nu are putere să inva­deze spațiul meu artistic.

– Să ne întoarcem la Biblia cu care îți începi diminețile. În afară de vise, despre care vorbești așa de frumos, face parte și credința din viața ta?

– Simt că tot ceea ce ține de frumos vine direct de la Dumnezeu, este plin de divi­nitate. Poate și din cauza asta cred că am o misiune pe lume: să nu risipesc darul pe care l-am primit. Așa că mă stră­duiesc să fiu un bun mijlocitor a ceea ce trece „de sus” prin mine, către lumea aceas­­ta.

– În calitatea ta de stăpână a viselor, crezi că le-am putea folosi, pentru a ne îmblânzi viața?

– Există o legătură între vis și realitate, eu sunt sigură că ele se influențează reci­proc. Sunt lucruri care curg din lumea vi­sului în realitatea noastră imediată, dar și invers. Visarea poate căpăta forme concrete în viața noas­tră, iar expoziția mea este un exem­plu po­trivit în acest sens: ceea ce am visat am pic­tat sau am transformat în obiecte con­crete, pe care le poți privi sau atinge. În­tru­pări magice.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian