NINA MAY (redactor-șef al ziarului „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien” -ADZ): „Mi-am găsit rostul în România. M-am îndrăgostit aici de trei ori”

„Suntem, adesea, un ambasador pentru România”

– Ziarul pe care îl editați se adresează cu pre­cădere cetățenilor de etnie germană din Ro­mâ­nia. Care este istoricul lui?

– Ziarul a fost înființat în 1949, sub numele „Neuer Weg” („Drum Nou”), de către organele de stat, iar scopul a fost să comunice ideologia co­munistă către populația germană din România. Însă, pe lângă propaganda obligatorie și în pofida cenzurii, redactorii de atunci au găsit o cale de comunicare printre rânduri, astfel încât ziarul a devenit un puternic element de legătură între nemții din toate regiunile țării. În anii ‘60, avea un tiraj de aproape 70.000 de exemplare! După Revoluție și exodul nemților, ziarul s-a confruntat brusc cu o pierdere dramatică a cititorilor, dar și a redactorilor. „Neuer Weg” a devenit un SRL, dar nu a rezistat pe piața liberă, chiar dacă redactorul-șef de atunci, Anton Breitenstein, a făcut, în 1993, un nou concept, sub numele „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien”. Ziarul a fost sprijinit în­totdeauna de către asociația minorității germane, Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR). Cu timpul, legile nu mai permiteau ca un SRL să primească ajutor financiar de la o asociație sprijinită de stat și, în 2008, ziarul a fost în pericol de a se pierde. Atunci, Forumul Demo­crat al Germanilor a luat decizia de a prelua ADZ-ul. Redactor-șef a devenit doamna Rohtraut Wittstock. Așa a continuat istoria ziarului până în ziua de azi. Dar, Forumul ne încura­jează „să fim un adevărat ziar, nu un jurnal al asociației”. De când lucrez la ADZ (2011), nu cunosc vreun caz de in­flu­ențare.

– În perioada epocii ceaușiste, sașii au părăsit masiv România, în mare parte vânduți. Mai aveți citi­tori?

– Numărul cititorilor, evident, a scăzut considerabil. Handicapul nos­tru este și faptul că ziarul nu se vinde la chioșcuri, se distribuie doar prin abonament. Dar s-a lăr­git foarte mult spectrul cititorilor. Astăzi, nu mai publicăm doar pen­tru și despre mi­noritatea germană. Scriem despre toată România – cu o altă privire decât publicațiile din Occident. Sun­tem adesea chiar un fel de amba­sador pentru România! Acoperim și alte subiecte care nu își găsesc loc în ziarele din Occi­dent. Facem interviuri cu perso­naje din cul­tură, economie, educație… Fa­cem reportaje prin sate, culegem po­veș­tile oamenilor, in­clusiv despre români sau alte minorități, despre patrimoniu, turism și su­biecte de ac­tualitate, precum mediu, schim­­bare clima­tică, sustena­bilitate… Când am preluat conducerea ziarului, în acest an, am făcut un son­daj printre citi­tori, și chiar ei au ce­rut mai multe reportaje din toată țara, nu doar din ora­șele mari, și nu doar des­pre nemți.

Mai avem și cititori prin­tre nemții plecați din Ro­mâ­nia, care se simt încă puternic legați de vechea patrie. Cam 43 la sută ne citesc din Ger­mania, 40 la sută din Ro­mânia – in­clusiv vorbitori de limbă germană, care s-au sta­bilit aici temporar sau defi­nitiv, restul din Austria și alte țări de limbă germană sau chiar din afara UE. Mai este și un poten­țial pe care încă nu l-am accesat su­fi­cient, după cum arată sondajul: tinerii care stu­diază în sistemul preuniversitar și universitar în lim­ba germană din România nu prea cunosc ADZ-ul. Aici avem de lucru!

„Mă simt mai bogată aici, chiar dacă câștig doar o mică parte din ce am câștigat în Germania”

– În paginile ziarului dvs. sunt prezentate în permanență zonele în care mai există comunități săsești sau șvăbești: Brașovul, Sibiul, Bihorul, Satu Mare, Banatul… Și-au găsit ei rostul după Revoluția din ‘89 sau nemții din România mai au nostalgia Germaniei?

– Nu cred că mai există nostalgia Germaniei, așa cum a fost în timpul comunismului. Granițele sunt deschise, oricine poate să plece: la studii, la mun­că, există burse și programe pentru tineret. „Mitul Germania” – te duci sărac și revii în vizită, la rude, cu un Mercedes gras cred că s-a uzat de mult. Și nemții din Ro­mâ­nia au reali­zat că nu e totul roz în Ger­mania. Bi­neîn­țeles, sunt mulți nemți care și-au găsit un rost fără să plece din țară, iar alții chiar s-au întors. Există nenu­mă­rate po­vești de succes. Însă, observ că „mitul Ger­ma­niei” încă îi vră­jește mai degrabă pe români: mulți își îndrumă copiii să în­vețe limba germană, cu scopul plecării. Pentru tineret nu e neapărat rău să vezi cum merg lucru­rile altundeva, să înveți, să te șlefuiești, să te re­inventezi… Însă plecarea doar din motive de bu­năstare este un cuțit cu două tăișuri… Eu mă simt mult mai bogată aici, chiar dacă câștig doar o mică parte din ceea ce am câștigat în Germania… Dar viața mea de zi cu zi este cu totul altfel! Fericirea și împli­nirea ei nu se măsoară doar în bani. Da, eu am găsit un rost în România. Aici m-am îndrăgostit de trei ori; la început – de această țară, dupa aceea, mi-am găsit sufletul-pereche, și a treia iubire este chiar acest ziar.

„Sentimentul de «Heimat» îi leagă pe nemți de patria veche”

– În paginile publicației pe care o conduceți apar regulat reportaje despre mani­fes­tările cul­turale ale sașilor transil­vă­neni, și care se bucură de mare succes și afluență de public. Se poate vorbi despre o renaștere a tradițiilor vechi, populare? A revenit cumva sen­ti­mentul de „Vaterland” (țara natală)?

– Cred că vorbim mai degrabă des­pre sentimentul de Heimat, nu de Va­ter­land. Heimat vine de la Heim – aca­să, căminul. Este un sentiment de apar­tenență la un spațiu, cu amin­tiri din copi­lărie, cu mirosuri, sunete, mân­căruri și mirificul peisaj, locul lipit de suflet, unde te simți acasă. Multora le merge bine în Ger­mania, au muncit pe brânci, s-au integrat perfect, au reușit. Mulți nu au re­gretat plecarea – și totuși, sentimen­tul de Heimat îi leagă de pa­tria ve­che! Acest sentiment îi unește și pe cei plecați, și pe cei rămași în țară. Nu a fost întotdeauna așa! La în­ceput, după Re­voluție, mulți dintre nemții plecați i-au descon­siderat pe cei rămași, ca fiind „îna­poiați”. Astăzi, nu mai e cazul. Lumea conștien­tizează că ple­ca­rea nu le-a adus tuturor fericire. Au existat și drame – sași bătrâni care au murit de dorul Tran­silvaniei. Unii chiar s-au întors. Alții, mai ales pen­sionari, petrec vara în Româ­nia și doar ier­nează în Germania.

În ce privește festivitățile tradiționale, ele sunt o șansă de a se revedea cu toții, de a sărbători împreună Heimat-ul din România. Mulți își aduc copiii să le arate locul de unde au plecat. Acest atașament sufletesc se simte și prin grija lor pentru patrimoniu. Există asociații în Germania, „Heimatortsgemeinschaft”, care se ocupă de sa­tele natale. Trimit bani sau vin ca voluntari, res­taurează bisericile, orgile sau casele parohiale.

„Alături de soțul meu, am descoperit «Heimat»-ul de aici”

– Alături de soțul dvs., reputatul artist foto­graf George Dumitriu, bateți țara-n lung și-n lat, realizând reportaje de excepție, despre lo­cu­rile în care mai trăiesc sași și șvabi. Unde se află cele mai puternice comunități? Există un loc anu­me de care să vă fi legat sufletește în mod special?

– Ce înseamnă puternic? Mulțime? Bunăsta­re? Hai să zicem: implicare! Pe mine mă im­pre­sionează acest aspect. De exemplu, povestea să­soaicei Caroline Fernolend, din Viscri (au apă­rut interviuri cu ea și în „Formula AS”, n. red.), care nu a vrut să plece în Germania și s-a zbătut pentru salvarea satului natal. Povestea e mai lungă decât partea arhicunoscută, cu Prințul Charles… Ea a făcut din Viscri ceea ce este azi: un loc unde se întâlnesc tot felul de ener­gii pozitive, pentru a păstra autenticul din spațiul acela și pentru a-i reda viața. Viscri s-a transformat, comunitatea este alt­fel decât a fost în timpul sașilor, dar pentru mine este un fel de rol model. S-a păstrat ceea ce este autentic, valoros, și s-a adăugat ceea ce este necesar. E mai mult decât un loc turistic, e o poveste! Vorbim despre con­viețuirea etnii­lor, crearea locurilor de muncă prin dezvol­tare sustenabilă, revenirea la meserii vechi, derularea proiectelor sociale, dedicația pen­tru comunitate. Acolo trăiesc sași rămași, sași întorși, străini și români, ca și unii tineri care au evadat din Capitală și au dorit o viață mai aproape de natură, re­nun­țând la confortul de oraș. Toți au găsit un loc legat sufletește foarte mult de Transil­vania. Satele și ca­sele săsești îmi a­min­tesc de poveștile bu­nicii me­le, nem­țoai­că din Sudeți (as­tăzi Cehia), refu­giată în tim­pul ce­lui de-al Doi­lea Răz­boi Mon­dial. Atunci când a vizitat la bă­trânețe Transil­va­nia, cu un grup de tu­riști, a constatat cu ma­re mi­rare: „e­xact așa am trăit și eu în co­pilă­rie!”

Locuri de care m-am legat sufletește sunt multe: am stră­bătut, în verile lui 2004 și 2005, toată ța­ra, cu ma­ma mea, ră­ma­să în Germania, parcă presim­țind că aici îmi voi găsi locul. Cinci ani mai târ­ziu, mi-am însoțit soțul pe același traseu, asistând la realizarea fo­tografiilor pentru albumul lui, „Ro­­mânia în pa­trimoniul UNESCO”. Îmi amintesc cu drag de anii 2008 și 2009, când am trăit în Tonciu, un sătuc din Bistrița-Năsăud, într-o casă țărănească, prima mea casă, și prima dată când am locuit la țară! Acolo am învațat să fac foc, să gătesc la soba de lemne, să fac zacuscă, să pun murături, să cosesc iarbă… Iubesc și Do­brogea nu doar de dragul Deltei Dunării, acolo ne-am și căsătorit. Am cunoscut România des­tul de bine, până la întâlnirea cu George, soțul meu, dar prin călă­toriile noastre și nopțile pe­trecute citind „Harap alb”, Eminescu, Nichita Stă­nescu, Eliade, Cio­ran, am intrat „sub pielea” spa­țiului românesc… Așadar am descoperit sen­timentul de Heimat aici.

– Doamnă Nina May, cu experiența câș­tigată până acum, credeți că mai există un viitor pentru nemții din România? Sau sun­tem martorii dispariției lor?

– Există un viitor, cel puțin pentru cultura germană din România. Mulți copii români merg la școala germană. În timpul liber, unii fac parte din grupuri folclorice germane, pur și sim­plu din bucurie. Ei sunt o mare parte din dan­satorii cu port popular săsesc, care defi­lează, azi, la întâlnirea sașilor, fiindcă nu mai sunt atâția copii sași. Există și multe familii mixte, nemți-români sau alte etnii, ceea ce în zilele de azi e firesc, într-o Europă care se de­fi­nește ca „unitate prin diversitate”. Familiile mixte, după părerea mea, au un rol foarte im­portant, ca un garant pentru pace și pentru spi­ritul european. Omul poate să aibă mai multe culturi în suflet, nu este nicio trădare, doar o îmbogățire!

„În România, pentru prima dată în viață, am dorit să am casa mea, bucățica mea de pământ, grădina mea”

– Sunteți născută în Germania, căsătorită în România și activă profesional în București. Nu regretați decizia pe care ați lu­at-o? Ce vă mo­tivează să rămâ­neți mai departe aici?

– M-am năs­cut în Austria, am trăit câțiva ani a­co­lo, dar mare parte din viață am petrecut-o în Germania, și un an în America. Pă­rinții mei s-au mutat des, din motive profe­sio­na­le. Am schimbat școlile pre­cum ciorapii. Am fost un om fără Heimat, dar nu i-am simțit lipsa. Am cunoscut doar dorul de ducă, mi-a plăcut să o iau de la capăt, să mă reinventez. În România, pentru prima dată în via­ță, am făcut o legătură personală cu spațiul. Am dorit să am casa mea, bucățica mea de pământ, grădina mea. Ce m-a chemat aici atât de tare? De ce mi-a plăcut de la început atât de mult limba română, să pronunț cuvintele cu „â”? Alegerea mea să mă stabilesc în România a fost ca o nebunie, după unii… Eu, însă, am căutat o viață spirituală liberă, simplă, dar profundă. Răsplata cea mai frumoasă pentru curajul meu este chiar soțul meu, perechea mea de suflet. Nu există o zi în care să nu mulțumim lui Dumnezeu pentru feri­cirea noastră. Nu regret absolut nimic!

„Grădinăritul e rugăciunea mea”

– V-ați găsit un loc „românesc” în care să vă simțiți acasă?

– Da, în casa noastră de peste 100 de ani, sal­vată din Maramureș, de pe Valea Izei. A fost ideea lui George, ca un ju­ră­mânt, după ce a văzut câte case s-au dă­râmat, „certificatele de naștere” stră­bune, vândute ca lemne de foc sau transformate, în străinătate, în parchet de lux. Atunci am scris un articol foar­te critic și trist: „Alungarea lemnului din rai”… Măcar pe una am salvat-o noi, împotriva principiilor proprii de dislocare a patrimoniului. Demontată grindă cu grindă, a traversat Carpații și a fost remontată la 30 de km de Bucu­rești, lângă o baltă plină de stu­făriș, o adevărată mini-deltă. Ce aven­tură! E o bijuterie: prispa sculp­tată, pereții din grinzi groase, acope­rișul cu șindrilă. Nu știu cum au re­nunțat oa­menii din Ma­ra­mureș la așa ceva! E căldu­roasă, pri­etenoa­să, respiră, trăiește. E ca o coajă de nu­că: noi sun­tem miezul protejat. Gră­dinăritul e ru­găciunea mea. Nu tai nicio creangă fără să-i cer ier­tare plantei, nu iau niciun fruct fără să-i mul­țumesc. Simt, doar aici, în România, că pot să tră­iesc așa. Știți care este comoara ade­vărată a Ro­mâniei? Oa­menii la țară încă sunt capabili de su­pra­vie­țuire. Dacă pică curentul, ce faci cu cardul de bancomat? Țăranul nostru scoa­te apă din fântână, face foc, se hră­nește din piv­niță. Admir oamenii de la țară, de la ei am învățat și eu să fac brânză, vin sau varză murată.

Să nu credeți că sunt împotriva progresului. Dar sunt împotriva exagerării! Societatea noastră modernă greșește profund cu exagerările de consum: apele minerale din Franța, fasolea din Egipt, roșiile din Olanda sunt plimbate peste tot, în mijloace de transport care poluează. Dacă am cumpăra produsele din zonă, direct de la țărani, lanțul ăsta nefericit s-ar opri de la sine. Fără summit de climă, cu sute de șefi de state și de guverne și fără fals-patrioți care vor să ne pro­te­jeze de „in­fluențele rele” din afară. Iu­birea față de Heimat și de valorile ade­vărate începe în sufletul tău.

Foto: George Dumitriu