Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ILIE TUDOR (redactor „Formula AS”): „Boala trebuie înțeleasă ca o lecție de viață”

„Suferința bolii m-a făcut mai modest”

– În urmă cu câțiva ani, ai suferit un trans­plant de ri­nichi care putea să te coste viața. Ex­periența trăită a­tunci ai măr­turisit-o într-un text cu titlu tul­burător: „Cum am învins moar­tea”. Acum ești bine! Om să­nătos. Oare experiența pe care ai trăit-o a schim­bat ceva în viața ta?

– Îmi pui o întrebare grea, pe care mi-am pus-o și eu adesea. Răspunsul l-am primit într-o di­mi­neață, la câteva zile după trans­plant, când eram țintuit pe patul de spital și aveam dureri mari. În dimi­neața aceea am avut un fel de intuiție, puter­nică și clară: toată sufe­rințele unei boli ter­mi­nale, umi­lințele din spi­tale sau de la dializă aveau un sin­gur scop: să mă facă mai mo­dest, mai con­știent de ne­voile celor din jurul meu, mai… om, până la urmă. Cre­zu­sem până atunci că felul meu de a fi este suficient de bun, dar aveam să aflu că mă înșelasem. Credeam că înțeleg cu adevărat oame­nii care suferă, care aveau tot felul de neputințe. Însă doar când am fost coleg de cazne, în spitale insalubre, cu tot felul de bolnavi, am început să-i înțeleg pe cei din jurul meu cu adevărat. Am în­vățat să-i accept, să mă bucur că nu sunt singur în cazna mea, să mă con­sider de-al lor. Umilința bolii mi-a înfrânt egoismul.

– Te preocupi de ani de zile de medicina al­ternativă, pe care o promovezi, atât în revista noas­­tră, cât și în cărți. Ai chiar și o firmă de me­dicamente din plante. Cu atâta știință și ex­periență, cum de te-ai îmbolnăvit așa grav? Ai greșit cu ceva în stilul tău de viață?

– Cred că ai auzit expresia: „Fă ce zice popa, nu ce face popa”. În cazul meu, alimentația lacto-vegetariană sau faptul că mai luam sporadic plan­te nu a fost suficient. Nu știam că am o pre­dispoziție genetică spre o boală gravă de rinichi și, ca atare, am încălcat o mulțime de reguli ale bunului simț. Conduceam aproape 24 de ore fără întrerupere, ne­gli­jam somnul sau odihna, de prea multe ori, chiar și sportul. Pe urmă, fiind foar­te ambițios, când am simțit primele semne ale bolii, mi-am văzut de mun­că, fără a mă cruța. Deși par meritorii ambiția fără limite și voința încrâncenată, acestea mi-au făcut enorm de mult rău. Din acest punct de vedere, pot spu­ne că am fost de-a dreptul auto-distructiv. Am aflat apoi pe pro­pria piele că mintea și emo­țiile sunt adesea mult mai importante pentru sănătatea fizică decât ceilalți factori. Acum sunt absolut convins că, da­că mi-aș fi cultivat cal­mul, optimismul și echili­brul, sănă­­tatea mea ar fi fost alta.

Când rugăciunile nu răspund

– Din ce zone ți-ai tras puterea de a lupta? Ce ți-a motivat îndârjirea de-a nu ceda în fața bolii?

Cu Vigra

– Au fost mai multe lu­cruri. Primul care îmi vine în minte este experiența avută în adolescență, când am făcut vo­luntariat printre bolnavii de cancer în fază avansată. Era, de exemplu, un băiat de vârsta mea, cu o formă agre­sivă de cancer, care urla de durere, zi și noapte, pentru că pe vremea aceea se­da­rea nu prea avea efect. Îmi rămă­seseră în minte acei pacienți onco­logici, și toată viața am trăit cu vinovăția că nu am făcut suficient pentru a-i ajuta. Când mi-am aflat diag­nos­ticul, când apoi nu puteam dormi de durere și în­cepeam să agonizez, mă gândeam ade­sea la bolnavii de cancer pe care îi cu­noscusem. Erau oameni care sufe­riseră mai mult decât mine și îmi era rușine să-mi plâng de milă. Cu gân­dul la ei, îmi ceream să fiu pu­ter­nic și să rezist, să mă fac din nou sănătos, pen­tru a-i putea ajuta.

– În multe din tex­tele tale publicate în revistă, recomanzi ru­gă­ciunea ca pe un re­mediu de vin­decare esen­țial. Te-ai folosit de ea în lupta cu boa­la?

– Cu siguranță, re­lația cu Dumnezeu a fost decisivă, atât cât reu­și­sem să o clădesc până a­tunci. Boala mea a de­butat brusc și cu mul­tă du­rere, așa că mi-a fost greu să mă rog. Mă stră­duiam, totuși, din nou și din nou. Cel mai greu a fost să nu-mi pierd nă­dej­dea pentru că nu sim­țeam niciun răs­puns, ni­cio alinare. Mă rugasem și înainte, și de fiecare da­tă exista un răspuns, aveam o consolare, o li­niște interioară. Acum, relația nu mai funcțio­na. A fost teribil: la fiecare ru­găciune, răspunsul era o tăcere deplină, dure­rea și frica anesteziin­du-mi cumva sufletul. Dar, după luni întregi de rugă­ciuni aparent fără rost, răspunsul primit a fost copleșitor și foarte con­cret: am ajuns să fac trans­plant rapid, recu­pe­rarea a fost reușită, spri­jinul ce­lor din jur a fost pe măsură și ten­tativa de asa­si­nat asupra mea a eșuat. A fost mâna lui Dumnezeu.

– Tentativă de asasinat? Despre ce este vorba?

– Ceea ce-ți spun rezultă din dosarul întocmit de DIICOT: Transplantul meu a fost făcut într-o perioadă de maximă tensiune între medicii din spital și directorul acestuia, care – ca niciodată până atunci – a pregătit personal organul care ur­ma a-mi fi transplantat. Operația a fost făcută însă chiar de chirurgul care-l denunțase pe direc­tor și s-a dovedit că artera rinichiului a fost tăiată foarte discret în timpul pregătirii. Așa că după ce mi-a fost pus ri­nichiul și s-a dat drumul circu­la­ției sanguine, am avut o hemoragie până în tavan. Din fericire, a mai fost un chirurg în apro­piere, care a intervenit, sal­vându-mi viața. Pu­team muri din șocul hemoragic, puteam pier­de rinichiul, dar printr-o serie de sin­cronicități, am scă­pat cu bine. Rugăciunile mele din zilele de sufe­rință au primit un răspuns. E drept că mai târziu, dar clar și puternic. Decisiv!

Pacientului trebue să i se spună adevărul

– Relația cu medicul este decisivă în vinde­carea unui bolnav. Nu doar fizic, ci și sufle­tește. Dar oare în cazul unor boli limită, e bine ca unui om să i se spună adevărul, sau este mai bine să-i fie ascuns diagnosticul?

În Poiana Brașov a venit iarna

– Depinde de pacient și de situație. Eu aveam rinichii distruși, dar mai puteam supraviețui prin dializă, care nu asigură o viață normală, dar este, totuși, un fel de viață. Diagnosticul meu era, dacă mi-e permisă sintagma, o semi-condamnare. Pe de altă parte, când am aflat că sunt în fază ter­minală, eram și aproape orb, pentru că îmi explodaseră vasele de sânge din ochi și nu se știa dacă îmi va reveni vederea. Așa că vestea trans­plantului a căzut ca un trăsnet, iar la început nu mi-a venit să cred. Pe urmă, m-am mobilizat să lupt contra bolii, să mă rog, să caut soluții. Ca să-ți răspund la întrebare, cred că doctorul care ia decizia de a-i spune sau nu pacientului că este în fază termi­nală trebuie să fie un bun psi­holog. Există pacienți-luptă­tori, care se pot mobiliza exemplar și care trebuie să știe adevărul. Pe de altă parte, sunt pacienți care nu fac față șocului, iar atunci trebuie o pregătire adecvată. Din pă­cate, în România ducem lipsă de psi­hologi clini­cieni, care să eva­lue­ze pacienții și să știe cum să-i abor­deze. Dar, cu sau fără pre­gătiri prealabile, pacientului trebuie să i se spună adevărul, pen­tru a i se da șansa să se mo­bilizeze și să lupte. Când se mobilizează, subconștientul nos­tru face minuni.

– Te-ai aflat față în față cu moartea. Poți descrie mo­mentul acela tragic? Ce simți? Ce transformări se petrec?

– La mine au fost două mo­mente în care am simțit că mai am puțin de trăit. Primul a fost înainte de a accepta că trebuie să fac dializă, pentru că eram aproape de comă. Simțeam că mă sting și prima schimbare a fost că nu mă mai interesa deloc partea materială a vieții. Simțeam nevoia să mă izolez chiar și de cei dragi, pentru a nu le spori suferința, când mă vedeau doborât de boală. Treptat, simțeam că moartea se apropie, dar trăiam iminența ei ca pe o eliberare, nu ca pe ceva negativ. A doua oară, mi-am simțit moartea aproape, înainte să intru în operația de transplant, când ni s-a spus că 3% dintre cei operați nu su­pra­viețuiesc intervenției. Atunci am luat instan­taneu decizia de a-mi asuma riscurile. Viața chi­nuită, cu dialize, nu prea era viață. Așa că am ac­ceptat transplantul, vrând ori să trăiesc ca un om întreg, ori să mor luptând.

„Întăririle au venit de la oameni care au știut cum să mă iubească”

– A existat vreun moment în care nu ai mai avut nicio speranță?

– Au fost mai multe momente fără speranță și de derută. Și, de multe ori, ele au fost legate de atitudinea incalifi­cabilă a unor cadre medicale și a unor oameni din jurul meu. Îmi vine în min­te momentul în care m-a luat Sal­varea și m-a dus în stare gravă la Spi­talul Județean Brașov. Pe lângă insu­ficiența renală cronică, aveam și o in­fecție pulmonară și abia mai res­piram, iar infirmierul m-a abandonat aproape o oră în căruciorul cu rotile, pe un hol. Era iarnă, frig și curent, iar eu tremuram și simțeam cum viața se scurge din mine, efectiv. Atunci a venit so­ția mea, care m-a acoperit cu haine, fulare și ce a mai găsit la îndemână. Cum­va, iubirea ei m-a salvat, punându-se scut în fața bolii și a dez­nădejdii mele. Dar cele mai multe momente de deznădejde le-am avut atunci, când din cauza bolii și epuizării, nu puteam să mă rog cu ade­vărat, când nu percepeam un rezultat eliberator al rugăciunilor mele. Nu aveam de unde să bă­nu­iesc revărsarea de bine care urma, iar lipsa de răspuns la rugăciunile disperate a fost teribilă pentru mine.

– Contează întăririle care vin din afară? Pri­eteni, familie…

– Întăririle au venit de la oameni care m-au iubit și au știut și cum să o facă. Unii apropiați nu acceptau realitatea bolii mele, mă considerau un pro­fet în probleme de sănătate, cum să mă îm­bolnăvesc tocmai eu? Alții acceptau că sunt bolnav, mă înțelegeau, dar erau convinși că voi reuși să fiu sănătos. Alții erau dispuși să se sacrifice, într-un mod pe care nici acum nu-l înțeleg. O în­tâmplare uluitoare a avut loc atunci când am început să fac dializă și, din cauza unor erori medicale, am ajuns să mă simt foarte rău. Într-o zi, am primit un mail de la un prieten, de multă vreme plecat în Elve­ția, care mi-a propus ceva incre­dibil: să îmi plătească pe termen ne­limitat toa­te cele ne­cesare traiului, în orice țară din Europa, unde pot primi asistență medi­cală bună. Acest prie­ten, infor­matician de geniu, nu mă uitase, din colțul lui de pa­radis, și își asu­ma să mă readucă la viață. Studiase zile și nopți în ce țări pot pri­mi asis­tență medicală, unde aș avea șan­se la trans­plant, întoc­mind planuri pen­tru mine…

„Cred cu mai multă tărie ca niciodată în valoarea cooperării dintre medicina clasică și cea naturală”

– Să revenim la cre­dință. Oare răs­punsul pri­mit, în cele din urmă, pentru rugăciunile tale, ți-a schimbat relația cu Dumnezeu?

La capătul tunelului

– În primele luni de după boală, pre­zența lui Dumnezeu a fost cea mai vie și mai concretă pentru mine. La fel, și starea mea de recunoștință pentru fiecare clipă fericită era mult mai mare. Au trecut aproape cinci ani de atunci și sunt uimit cât de mult am început să uit din smerenia de atunci! Mă surprind prea des furios, ori prea preocupat de lucruri fără importanță. Și atunci tare mă îngrijorez că am uitat ce-am trăit. Când eram un pacient galben-cenușiu la fa­ță, zăcând într-un spital mur­dar, visam să mă mai bucur o dată de soare, de liber­tatea de a merge pe munte. Acum, când am mai mult decât visasem, pare că-mi uit lecția. Este o imensă pro­vocare să nu uit cine sunt, ce valoare are miracolul vieții pen­tru mine. Un lucru, to­tuși, am reținut din sufe­rința mea: Dum­nezeu nu este o ființă îndepăr­ta­tă, la care te rogi din când în când. Dumnezeu e cu mine și când nu-L simt, iar rugăciunea nu se face doar din cuvinte, rugăciunea este în fiecare clipă când iert, când sunt modest, când sunt optimist, când mă bucur cu ce am. Cel mai mare dușman al meu este uitarea. Felul în care mi-a fost re­dăruită viața.

– Transplantul de rinichi a însemnat me­di­cină clasică: operație, tratament medicamentos. Cum vezi acum, după această experiență, im­portanța tra­ta­mentelor natu­ra­le, pe care le propui perma­nent?

– Cred cu mai multă tărie ca niciodată în valoarea cooperării dintre medicina clasică și cea naturală. Pe de o parte, fără dia­liză și transplant nu aș fi supra­vie­țuit. Pe de altă parte, medi­ca­ția du­ră, de scă­dere a imu­ni­tății, la care sunt supus, fără me­­dicina naturistă, nu aș fi pu­tut-o su­por­ta. He­patita pro­dusă de me­dica­men­te mi-am vin­de­cat-o cu pro­­duse natu­riste, la fel și tul­bu­ră­rile di­­gestive sau mul­­te dintre infec­țiile res­pi­ratorii, la care sunt foar­te vul­­nera­bil. Ten­siunea ar­te­­ria­lă și proble­me­le de somn indu­se de me­di­ca­mente le con­trolez cu plim­­­bări zil­nice în natură, sport, respi­­rație con­trolată.

„Pentru a putea fi puternic, trebuie să accept de fiecare dată, din toată inima, cât sunt de slab”

– Tudor, cum arată viața ta după vindecare?

Acropole – sănătos și fericit

– Am învățat că pot fi un om uluitor de slab și de… puternic aproape simultan. Când am sim­țit în­treaga mea slăbiciune ca om, am recurs la ultimele mele arme: credința, rugăciunea și do­rin­ța de a face bine. Și așa am deve­nit, fără să-mi dau seama, foarte pu­ternic. Curios lucru, dar așa func­țio­nez eu: pentru a putea fi pu­ternic, trebuie să accept de fiecare da­tă, din toată inima, cât sunt de slab.

– Ce stil de viață ai adoptat acum?

– Într-o anumită măsură, ți-am răspuns la această întrebare. Să-ți mai dau, totuși, câteva detalii: fac 2-3 ore de mișcare în aer liber, în pă­du­re sau pe munte, în fiecare zi, in­diferent dacă e ploaie, ninsoare sau vânt. Am învățat să mă bucur de o hrană mult mai simplă, dar tot lacto-vegetariană. Iau în fiecare zi câte 5-6 remedii pe bază de plante, care mă aju­tă să duc o viață normală. Iau ames­­­tecuri cu armurariu și anghi­na­re pentru ficat, cu spirulină și lăp­ti­șor de matcă pentru sânge, cu mag­neziu marin ja­ponez pentru mușchi și tensiunea arterială. Mun­cesc foarte mult, inclusiv în week-end-uri, pentru că cea mai bună calitate a vieții post-transplant o au persoanele active și im­pli­cate social.

– Ai vreun sfat pentru cei aflați în suferințe grave?

– Să vadă boala ca pe o lecție, chiar dacă este cea mai grea lecție a vieții lor. Să se întrebe și să-L întrebe pe Dumnezeu, din inimă: „Ce am eu de învățat?”. Răspunsul la această în­tre­bare nu vine niciodată în minte, ci în inimă și este eli­be­rator. Din experiență știu că răspunsul vine ade­sea chinuitor de greu. Dar speranța până la urmă învinge.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian