Ce bucurii așteptați de la MOȘ CRĂCIUN?

MARIA PLOAE (actriță)

„Credință în Dumnezeu”

Nici nu se pune problema ca eu să-mi doresc de la Moş Crăciun vreun alt dar decât unul sufletesc. Când te gândeşti aşa, direct, la ce-ţi doreşti, de obicei îţi vin în minte ima­gini ale unor în­tâmplări proas­pete şi tulbu­ră­toare. Uite, eu aş vrea enorm să reuşim să nu ne mai ba­tem joc de pla­netă, să nu o mai rănim, aş vrea să am înţelepciunea să-i pot învăţa pe copii să aibă mă­car ei milă de pă­mânt. Dar este foar­te greu să dai astfel de poveţe azi, când oame­nilor parcă nu le mai pasă decât de ei, iar copiii sunt zi de zi martorii acestei nepăsări. Şi dacă nici Cră­ciunul cu Moşul lui iubit nu ne pot aduce înţelep­ciunea de pe urmă, atunci e foarte grav ce ni se întâm­plă. Asta nu înseamnă nicide­cum să-mi pierd speranţa şi încre­derea în oameni, nu aş mai fi eu, nu aş mai fi fericită dacă aş fa­ce-o. Personal, eu, de Crăciun, mă rog. Îna­inte de Crăciun, postesc. Este felul meu de a-I mul­ţumi lui Dum­nezeu pentru viaţa pe care mi-a dat-o. Pos­tul înseamnă sănătate şi avem datoria să ne îngrijim de ea. Pos­tesc ca să fiu curată când se săr­bătoreşte Naşte­rea Dom­nu­lui, când primim colin­dătorii în casă. Stăm cu toţii, toată familia, în jurul lor, ne bu­cu­răm de cântec. Nu cred că este de ajuns să ne fa­cem casele şi oraşele frumoase de Crăciun, să le ornăm cu fundiţe şi beteală, dacă sufletele noas­tre nu sunt cură­ţate prin cre­dinţă. Îmi do­resc enorm ca Mo­­­şul să mă audă acum şi să le şop­tească oa­me­ni­lor la ure­che: credinţă, cre­­dinţă în Dum­ne­zeu şi prin El, credinţă în bunătate, cură­ţenie, grijă, credinţă în frumu­seţea nepreţuită a vieţii.

MIRCEA VINTILĂ (muzician)

„Ține-te tare, Moșule!”

Surpriza! Acesta trebuie să fie cuvântul care-mi face mie, personal, Crăciunul fericit. Eu cred că Moş Crăciun este în­tru­chiparea sur­pri­zei, a emoţiei neprevăzutului. Îmi pla­ce foarte mult să desfac fundele colorate ale cadourilor de sub brad, mă bucur de ele şi mă simt minunat să văd fericirea în ochii celor din jurul meu atunci când, la rândul lor, scot din cutii ca­dou­rile Moşului. La fel de surprinzătoare aş vrea să fie mereu şi darurile care «nu se pot cum­păra». De aceea nu-mi pun dorinţe, de aceea nu-mi pro­pun clipe de linişte în care să mă concentrez asupra unui gând în ziua Crăciunului. Îmi place tăvălugul a­cestei sărbători, îmi place agitaţia ei, emoţia ei. Vreau să cred că toate lucrurile bune care mi se întâmplă după această săr­bă­toare, toate surprizele vie­ţii, neprevăzutul, toate ar putea fi daruri de la Moş Cră­ciun, daruri care să mă electri­zeze tot anul. Să-mi spun cândva, în miez de vară: „Lucrul acesta minu­nat trebuie că e de la Moş Crăciun, pentru că el le ştie pe toate”.    Ţine-te tare, Mo­şule, nu te lăsa, adună în tolba ta lucruri surprinză­toare şi dă-mi-le unul câte unul, cât e anul de lung. O fi bine, o    fi rău, eu    asta îmi    doresc de    la Moşul în    care cred…

DAMIAN DRĂGHICI (muzician)

„Sănătate, pace și împlinire sufletească”

De Crăciun, îmi doresc mie exact ce le doresc tuturor: sănătate, pace şi împlinire sufletească. Aces­tea sunt darurile pe care eu visez ca toţi oamenii lumii să le „des­chidă” de Cră­ciun. Dorinţele mele nu sunt pre­zen­te numai în ru­gă­ciu­nile de Crăciun, ci în toate ru­găciunile pe care le trimit eu că­tre Dumnezeu. În fie­care dimineaţă, în fiecare seară, în fiecare secundă li­beră pe care o am, în timpul unei zile mă rog pen­tru aceste trei lu­cruri. Iar în Moş Crăciun cred, pentru că sunt artist, iar artiștii cred în fantezii, în vise, în idealuri şi în lucruri în care nu cred toţi ceilalţi pământeni. Am con­vin­gerea că exis­tă o lume a basmelor, a poveştilor şi a tainelor, iar în această lume se în­tâlnesc artiş­tii şi Moş Cră­­ciun. Dacă nu aş cre­de în el, nu aş crede în mine şi în me­nirea mea pe acest pământ, de a le oferi oame­nilor o stare spe­cială, tai­nică, prin mu­­zică.

FLORIN PIERSIC (actor)

„Moșule, eu vreau dreptate!”

Eu mai cred în Moş Crăciun, pen­tru că atunci când împlineam şase, şap­te, opt, zece, pai­spre­zece, şaptesprezece ani, eram împreună cu părinţii mei. Cu ma­ma mea, bucovi­nean­că, fiică de preot or­todox, şi cu tata, medic veterinar şi pro­fe­sor. Trăind cu cre­dinţa în Cel de Sus, pentru că aşa am fost cres­cut, pentru mine Crăciunul era cea mai fru­moa­să zi. Doamne, sune­tul ace­la!… Am şi acum clopo­ţelul care clin­­che­țea de Cră­ciun. Plâng când îl aud. Plâng! Este clopoţelul pe care-l suna mama, să mă cheme de la ve­cini, în noaptea de Cră­ciun. În noap­tea aceea, în care se pregătea bradul, în care se orna şi se puneau cadouri sub el, eu nu eram lăsat să dorm aca­să; mă întorceam numai când au­zeam clo­po­ţelul mamei. Clo­poţelul acesta nu mă lasă să-l uit pe Moş Crăciun, nu mă lasă să-mi pierd cre­din­ţa în el. Plâng de bucurie când îl aud, pentru că îmi aduce amin­­te de fericirea pură a Crăciu­nului din anii copilăriei. Iar la vârsta mea, astfel de fericiri sunt foarte rare. Ce i-aş cere eu lui Moş Crăciun, ceva ce nu pot cumpăra de nicăieri? I-aş cere dreptate. Dreptate în tot, în viaţă, în relaţiile cu cei iubiţi, drep­tate în şcoli, în spi­tale, în fabrici. Îmi doresc enorm, enorm, enorm de tot să fie dreptate în ţara asta. Nu vorbesc de pământ, vorbesc de România pe care o ador, din care n-aş pleca niciodată, vor­besc de ro­mânii pe care-i iubesc. Mo­­şule, vreau dreptate, cinste şi ade­văr pen­tru românii mei dragi!

VALENTIN IACOB (scriitor)

„Și dacă Moș Crăciun este Înger?”

În fiecare an, cu Moş Crăciun mi se întâmplă ceva ciudat. Este un sce­nariu aproape magic, sfânt, şi care durează luni de zile. Trece primă­vara, vin în fugă vara şi toamna, iar în toată vremea asta eu stărui blindat şi liniştit în necredinţa, în lepădarea mea superioară de om matur, de băr­bat lecuit de Moşul care îmi fermeca şi îmi izbăvea co­pilăria cu blân­deţea lui tainică, fără de margini. Apoi vine sfârşi­tul toamnei. Şi, pe măsură ce Sărbă­torile sfin­te se apropie şi în bi­se­rici încep să ră­su­ne deja colin­dele – necredinţa mea in­dolentă în Moş Cră­ciun în­cepe să se fi­su­re­ze, să cra­pe. Şi când, în sfârşit, ex­plodează Naş­­te­rea Dom­nu­lui, şi în casa noastră toate un­ghe­rele se umplu de aro­me, de beteală şi de cântări sfinte – ei, bine, în zile­le aces­tea curate, vechea mea cre­dinţă în moş Crăciun re­naş­te şi ea, cu for­ţa aceea înmiită a copi­lăriei. Iar pre­zenţa Moşului aproape că pot să o pipăi. De parcă s-ar fi spart că­maşa visului cel mare, şi visul curge aievea, prin casă şi pe străzi… Tocmai de aceea mă gândesc că Moş Crăciun este şi el un Înger! Un Înger darnic, care îşi ţine aripile as­cunse sub hlamida lui roşie. Un În­ger în care cei mici, mai curaţi la suflet decât noi, cred fără tăgadă şi fără încetare. Pe când noi, cei mari, cei cu sufletul mai betegit de viaţă, îi simţim atingerea doar o dată pe an – dacă mai suntem în stare să i-o sim­ţim şi atunci. După care, surescitaţi şi grăbiţi, îl lăsăm uitat la porţile vieţilor noastre. Dar acum e vremea Moşului, şi dorul de atingerea aripilor lui înge­reşti m-a cotropit cu totul. Aşa că pot să în­drăz­nesc să-i cer şi eu ceva. Ceva de nepreţuit în bani. I-aş cere acum lui Moş Crăciun să-mi dă­ru­iască un vis. Este un vis de căinţă, pe care eu nu pot să-l împli­nesc până la cap.

În fiece dimi­nea­ţă, de Ajunul Cră­­ciu­nului, încerc să îmi dăruiesc singur visul ăsta. Lunec în el aproa­pe fără să îmi dau seama, ca într-un somn alb, licoros. Mi se în­tâm­plă atunci când, de-abia trezit, încep să privesc intens pe fereastră. In­tens şi conştiincios. Fac asta din­tr-o veche înţelep­ciu­ne a copilăriei, atunci când ştiam cu precizie – căci aşa fusesem învăţat! – că pe acolo, pe fereastră, intră de Crăciun şi bradul, şi Moşul, şi fericirea! După cum tot pe acolo fug şi necazurile, dacă îţi faci rugă­ciu­nile frumos şi cu­rat. Şi după ce pri­vesc aşa, mult timp, în gol, pe fe­reastra mare a ca­sei, închid ochii şi îmi imaginez că mă­car pentru o zi… pentru o clipă… mă­car de Crăciun – mă pot lepăda de pielea asta a mea de adult și că îmi pot lua viaţa de la capăt, fără gre­şelile mele mari, fără să mai ră­nesc pe cei apro­piaţi şi dragi, care mi-au vegheat anii.

Asta i-aş cere Moşului: să-mi du­că visul până la ca­păt, după pute­rile lui. Iar dacă el chiar este Înger, înseam­nă că sania lui e pur­­tată prin ceruri de suflarea lui Dumnezeu. Dar până când vom şti cu ade­vărat cine e el, Moş Crăciun ne va aştepta me­reu, o dată pe an – să ne împartă bulgări de fe­ricire… Aşa că anul ăsta voi sta şi eu la rând, cu­minte, la picioarele Mo­şului. Pro­mi­ţându-i lui, care ştie să ierte, că-i voi ţine lumina în suflet şi peste an.