MARIA PLOAE (actriță)
„Credință în Dumnezeu”

Nici nu se pune problema ca eu să-mi doresc de la Moş Crăciun vreun alt dar decât unul sufletesc. Când te gândeşti aşa, direct, la ce-ţi doreşti, de obicei îţi vin în minte imagini ale unor întâmplări proaspete şi tulburătoare. Uite, eu aş vrea enorm să reuşim să nu ne mai batem joc de planetă, să nu o mai rănim, aş vrea să am înţelepciunea să-i pot învăţa pe copii să aibă măcar ei milă de pământ. Dar este foarte greu să dai astfel de poveţe azi, când oamenilor parcă nu le mai pasă decât de ei, iar copiii sunt zi de zi martorii acestei nepăsări. Şi dacă nici Crăciunul cu Moşul lui iubit nu ne pot aduce înţelepciunea de pe urmă, atunci e foarte grav ce ni se întâmplă. Asta nu înseamnă nicidecum să-mi pierd speranţa şi încrederea în oameni, nu aş mai fi eu, nu aş mai fi fericită dacă aş face-o. Personal, eu, de Crăciun, mă rog. Înainte de Crăciun, postesc. Este felul meu de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru viaţa pe care mi-a dat-o. Postul înseamnă sănătate şi avem datoria să ne îngrijim de ea. Postesc ca să fiu curată când se sărbătoreşte Naşterea Domnului, când primim colindătorii în casă. Stăm cu toţii, toată familia, în jurul lor, ne bucurăm de cântec. Nu cred că este de ajuns să ne facem casele şi oraşele frumoase de Crăciun, să le ornăm cu fundiţe şi beteală, dacă sufletele noastre nu sunt curăţate prin credinţă. Îmi doresc enorm ca Moşul să mă audă acum şi să le şoptească oamenilor la ureche: credinţă, credinţă în Dumnezeu şi prin El, credinţă în bunătate, curăţenie, grijă, credinţă în frumuseţea nepreţuită a vieţii.
MIRCEA VINTILĂ (muzician)
„Ține-te tare, Moșule!”

Surpriza! Acesta trebuie să fie cuvântul care-mi face mie, personal, Crăciunul fericit. Eu cred că Moş Crăciun este întruchiparea surprizei, a emoţiei neprevăzutului. Îmi place foarte mult să desfac fundele colorate ale cadourilor de sub brad, mă bucur de ele şi mă simt minunat să văd fericirea în ochii celor din jurul meu atunci când, la rândul lor, scot din cutii cadourile Moşului. La fel de surprinzătoare aş vrea să fie mereu şi darurile care «nu se pot cumpăra». De aceea nu-mi pun dorinţe, de aceea nu-mi propun clipe de linişte în care să mă concentrez asupra unui gând în ziua Crăciunului. Îmi place tăvălugul acestei sărbători, îmi place agitaţia ei, emoţia ei. Vreau să cred că toate lucrurile bune care mi se întâmplă după această sărbătoare, toate surprizele vieţii, neprevăzutul, toate ar putea fi daruri de la Moş Crăciun, daruri care să mă electrizeze tot anul. Să-mi spun cândva, în miez de vară: „Lucrul acesta minunat trebuie că e de la Moş Crăciun, pentru că el le ştie pe toate”. Ţine-te tare, Moşule, nu te lăsa, adună în tolba ta lucruri surprinzătoare şi dă-mi-le unul câte unul, cât e anul de lung. O fi bine, o fi rău, eu asta îmi doresc de la Moşul în care cred…
DAMIAN DRĂGHICI (muzician)
„Sănătate, pace și împlinire sufletească”

De Crăciun, îmi doresc mie exact ce le doresc tuturor: sănătate, pace şi împlinire sufletească. Acestea sunt darurile pe care eu visez ca toţi oamenii lumii să le „deschidă” de Crăciun. Dorinţele mele nu sunt prezente numai în rugăciunile de Crăciun, ci în toate rugăciunile pe care le trimit eu către Dumnezeu. În fiecare dimineaţă, în fiecare seară, în fiecare secundă liberă pe care o am, în timpul unei zile mă rog pentru aceste trei lucruri. Iar în Moş Crăciun cred, pentru că sunt artist, iar artiștii cred în fantezii, în vise, în idealuri şi în lucruri în care nu cred toţi ceilalţi pământeni. Am convingerea că există o lume a basmelor, a poveştilor şi a tainelor, iar în această lume se întâlnesc artiştii şi Moş Crăciun. Dacă nu aş crede în el, nu aş crede în mine şi în menirea mea pe acest pământ, de a le oferi oamenilor o stare specială, tainică, prin muzică.
FLORIN PIERSIC (actor)
„Moșule, eu vreau dreptate!”

Eu mai cred în Moş Crăciun, pentru că atunci când împlineam şase, şapte, opt, zece, paisprezece, şaptesprezece ani, eram împreună cu părinţii mei. Cu mama mea, bucovineancă, fiică de preot ortodox, şi cu tata, medic veterinar şi profesor. Trăind cu credinţa în Cel de Sus, pentru că aşa am fost crescut, pentru mine Crăciunul era cea mai frumoasă zi. Doamne, sunetul acela!… Am şi acum clopoţelul care clinchețea de Crăciun. Plâng când îl aud. Plâng! Este clopoţelul pe care-l suna mama, să mă cheme de la vecini, în noaptea de Crăciun. În noaptea aceea, în care se pregătea bradul, în care se orna şi se puneau cadouri sub el, eu nu eram lăsat să dorm acasă; mă întorceam numai când auzeam clopoţelul mamei. Clopoţelul acesta nu mă lasă să-l uit pe Moş Crăciun, nu mă lasă să-mi pierd credinţa în el. Plâng de bucurie când îl aud, pentru că îmi aduce aminte de fericirea pură a Crăciunului din anii copilăriei. Iar la vârsta mea, astfel de fericiri sunt foarte rare. Ce i-aş cere eu lui Moş Crăciun, ceva ce nu pot cumpăra de nicăieri? I-aş cere dreptate. Dreptate în tot, în viaţă, în relaţiile cu cei iubiţi, dreptate în şcoli, în spitale, în fabrici. Îmi doresc enorm, enorm, enorm de tot să fie dreptate în ţara asta. Nu vorbesc de pământ, vorbesc de România pe care o ador, din care n-aş pleca niciodată, vorbesc de românii pe care-i iubesc. Moşule, vreau dreptate, cinste şi adevăr pentru românii mei dragi!
VALENTIN IACOB (scriitor)
„Și dacă Moș Crăciun este Înger?”

În fiecare an, cu Moş Crăciun mi se întâmplă ceva ciudat. Este un scenariu aproape magic, sfânt, şi care durează luni de zile. Trece primăvara, vin în fugă vara şi toamna, iar în toată vremea asta eu stărui blindat şi liniştit în necredinţa, în lepădarea mea superioară de om matur, de bărbat lecuit de Moşul care îmi fermeca şi îmi izbăvea copilăria cu blândeţea lui tainică, fără de margini. Apoi vine sfârşitul toamnei. Şi, pe măsură ce Sărbătorile sfinte se apropie şi în biserici încep să răsune deja colindele – necredinţa mea indolentă în Moş Crăciun începe să se fisureze, să crape. Şi când, în sfârşit, explodează Naşterea Domnului, şi în casa noastră toate ungherele se umplu de arome, de beteală şi de cântări sfinte – ei, bine, în zilele acestea curate, vechea mea credinţă în moş Crăciun renaşte şi ea, cu forţa aceea înmiită a copilăriei. Iar prezenţa Moşului aproape că pot să o pipăi. De parcă s-ar fi spart cămaşa visului cel mare, şi visul curge aievea, prin casă şi pe străzi… Tocmai de aceea mă gândesc că Moş Crăciun este şi el un Înger! Un Înger darnic, care îşi ţine aripile ascunse sub hlamida lui roşie. Un Înger în care cei mici, mai curaţi la suflet decât noi, cred fără tăgadă şi fără încetare. Pe când noi, cei mari, cei cu sufletul mai betegit de viaţă, îi simţim atingerea doar o dată pe an – dacă mai suntem în stare să i-o simţim şi atunci. După care, surescitaţi şi grăbiţi, îl lăsăm uitat la porţile vieţilor noastre. Dar acum e vremea Moşului, şi dorul de atingerea aripilor lui îngereşti m-a cotropit cu totul. Aşa că pot să îndrăznesc să-i cer şi eu ceva. Ceva de nepreţuit în bani. I-aş cere acum lui Moş Crăciun să-mi dăruiască un vis. Este un vis de căinţă, pe care eu nu pot să-l împlinesc până la cap.
În fiece dimineaţă, de Ajunul Crăciunului, încerc să îmi dăruiesc singur visul ăsta. Lunec în el aproape fără să îmi dau seama, ca într-un somn alb, licoros. Mi se întâmplă atunci când, de-abia trezit, încep să privesc intens pe fereastră. Intens şi conştiincios. Fac asta dintr-o veche înţelepciune a copilăriei, atunci când ştiam cu precizie – căci aşa fusesem învăţat! – că pe acolo, pe fereastră, intră de Crăciun şi bradul, şi Moşul, şi fericirea! După cum tot pe acolo fug şi necazurile, dacă îţi faci rugăciunile frumos şi curat. Şi după ce privesc aşa, mult timp, în gol, pe fereastra mare a casei, închid ochii şi îmi imaginez că măcar pentru o zi… pentru o clipă… măcar de Crăciun – mă pot lepăda de pielea asta a mea de adult și că îmi pot lua viaţa de la capăt, fără greşelile mele mari, fără să mai rănesc pe cei apropiaţi şi dragi, care mi-au vegheat anii.
Asta i-aş cere Moşului: să-mi ducă visul până la capăt, după puterile lui. Iar dacă el chiar este Înger, înseamnă că sania lui e purtată prin ceruri de suflarea lui Dumnezeu. Dar până când vom şti cu adevărat cine e el, Moş Crăciun ne va aştepta mereu, o dată pe an – să ne împartă bulgări de fericire… Aşa că anul ăsta voi sta şi eu la rând, cuminte, la picioarele Moşului. Promiţându-i lui, care ştie să ierte, că-i voi ţine lumina în suflet şi peste an.