Fiecare om are un copac protector, în funcție de data nașterii
În ograda bunicilor mei, aflată la poalele Ceahlăului, creștea un nuc bătrân. Era mai înalt decât casa, cu multe ramuri frunzoase, frumos împrăștiate în jurul lui, cu vârful repezindu-se spre cer. Nucul cel falnic stârnea admirația celor care-l vedeau. În fiecare an ne dăruia din belșug nucile, din care mama făcea cozonaci de Crăciun, umbră deasă, în verile fierbinți, frunze de pus sub covoarele de lână ca să le apere de molii, flori pentru spălatul părului, ca să-l facă sănătos și strălucitor. Iar coroana lui uriașă era gazdă și pentru oaspeți înaripați, în frunte cu harnicele ciocănitori care băteau toaca în scoarța lui. Mama, care avea mare pricepere la treburile din gospodărie, folosea frunzele de nuc și coaja nucilor tinere pentru vopsitul lânii, pe care o țesea apoi în covoare. Tata „se hodinea” la umbra nucului, mai ales în zilele de duminică, când avea timp pentru cititul ziarelor. Țin minte cum seara, când soarele asfințea, tata îmbrățișa trunchiul nucului, urându-i cu glas șoptit „sănătate”. Nucul mi-a fost prieten și mie. Aveam un scrânciob legat de ramurile lui mai joase, în care mă legănam toată ziua, iar când am devenit școlăriță, îmi era drag să-mi fac temele la umbra lui. Îmi era așa de aproape de suflet! Simțeam că mă ocrotește cumva, din el cobora peste mine o liniște adâncă, o pace care mi-a ocrotit toată copilăria. În zilele de sărbătoare, așterneam o țoală sub nuc și ascultam, alături de dragile mele păpuși, concertele păsărilor care își făcuseră casă în el. Dacă era primăvară, poposea deasupra noastră și câte un cuc, care-și striga numele, bucuros că este auzit. Urmau apoi vrăbiuțele, pițigoii, cu burtica lor aurie, gaițele, mierlele și câte o codobatură care bătea cu coada ritmul cântatului.
Dintre „necuvântătoarele” din gospodărie, găinilor le plăcea cel mai mult să caute viermișorii, scormonind pe sub nucul cel bătrân. Mânzul Murgu se odihnea, și el, la umbra deasă a nucului, întins pe iarba veșnic verde de la rădăcinile lui. Bătrânul copac devenise „de-al casei”, „de-al nostru”, îl iubeam, îl respectam, iar el știa că fusese lăsat de Dumnezeu pe pământ alături de oameni pentru a le fi de folos. Dar într-o vară târzie, a venit o furtună însoțită de vijelie. Era noapte și am auzit dintr-odată un trăsnet care ne-a speriat. Am ieșit cu toții afară, în ploaie, și printre fulgerele care brăzdau cerul, am văzut că nucul nostru cel drag se prăbușise, trăsnit. O imagine sfâșietoare. A doua zi dimineață, niște fluturi maronii se așezaseră pe trunchiul rupt. În mintea mea de copil, m-am gândit că sunt niște îngeri trimiși de Dumnezeu să ducă sufletul bătrânului nuc în cer. Asemenea unui om, nu putuse să lupte nici el cu timpul. Deși inima lui mai bătea încă în frunze, trunchiul slăbit de ani a cedat. Nucul a plecat la cer însoțit de dragostea noastră. Sunt sigură că locul lui e în rai, în casa pe care și-au făcut-o acolo bunicii mei, și unde vom ajunge și noi. Iubirea de pe pământ ne va ține uniți și-acolo.
ELENA – Iași
Crăciun fericit pentru „Formula AS” și cititorii ei!
