Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

„Am văzut raiul!”

– Drumul de la moarte la viață al doctoriței Ada Calciu –

Dr. Ada Calciu

Am întâlnit-o într-o seară friguroasă de început de iarnă bucureșteană. Subțirică și foarte tânără, în pofida celor 64 de ani, doamna doctor Ada Calciu este un ghem de energie. O energie salvatoare, care a aju­tat-o să supravie­țuiască unui accident care a a­menințat să-i curme viața. Mer­ge șovăielnic, își alege pașii, pen­tru că de atunci nu mai percepe a treia dimen­siune. Vede doar două. Treptele pe care le-am urcat împreună sunt, în felul ei de a percepe lumea, ca un desen plan pe o coală de hârtie. Dar infir­mita­tea mișcărilor e com­pen­sată de o minte scăpără­toare. Așa cum spune și în cartea ei, Am văzut raiul, simte că în suflet are doar 35 de ani. Că viața ei, într-un fel tainic, s-a oprit în ziua accidentului, la momentul în care a văzut Ra­iul. O cred. Cât am vorbit cu dânsa, am avut mereu senzația stranie că stau lângă un soi de sol celest. Un om plecat la cer și care s-a întors înapoi ca să ne poves­tească despre splendoarea raiului. S-o as­cultăm:

În comă profundă

„Totul s-a petrecut în vara anului 1992. Aveam pe atunci 35 de ani. Când am avut accidentul, eram medic la Spitalul Municipal din Bucureşti, şefa Secţiei de Ecografie. Înainte să lucrez la Municipal, am fost medicul «Clubului Sportiv Triumf», iar sportivii țineau ca atunci când aveau competiții im­portante să merg cu ei, că le port noroc și poate ies cam­pioni. Și cum urma Balcania­da, care în vara aceea se des­fășura la Istanbul, sportivii din lotul de natație m-au luat cu ei. Ei au mers cu un auto­car, eu cu soţul meu şi cu ȋncă nişte persoane, într-un micro­buz. Când s-a întâmplat neno­rocirea, eram aproape de Istanbul. Pe un drum drept, ziua în amiaza mare, șoferul, care era profesionist, cu 20 de ani de experiență, a pierdut inexplicabil con­trolul vola­nului. Ne-am răsturnat și, din toți cei nouă pasageri, doar eu m-am făcut praf, restul au scăpat cu leziuni mi­nore. De parcă cineva m-ar fi ales doar pe mine… Am simțit o durere groaznică, infernală, în toată ființa mea. Am simțit că mor, apoi nu am mai știut nimic, mi-am pierdut cunoș­tința. Pronia a făcut ca acci­den­tul să se petreacă lângă un spital pa­tronat de ame­ricani, foarte bine dotat. Acolo au reușit să mă resusciteze și apoi să mă opereze. După operație, în loc să îmi revin, din cauza leziunilor, starea mea s-a agravat. M-am afundat într-o comă profundă, așa că m-au trimis la Istan­bul, la cel mai mare spital din capitala Turciei, ca să fiu conectată la aparate în stare să îmi mențină funcțiile vitale. Însă asigurarea mea medi­cală de călătorie nu avea cum să acopere toate cheltuielile, așa că, înainte să mă interneze la sec­ția de terapie intensivă (am aflat asta ulterior, de la soțul meu), au întrebat, cum se face în toată lumea, cine plătește? Când au realizat că asigu­rarea mea nu acoperea cheltuielile, au spus, cinic, că dacă nu plătește ni­meni, îmi vor pune o perfu­zie cu un ser fiziologic și… asta e! Atunci a fost prima dată când Dumnezeu a inter­venit într-un mod mira­culos în viața mea. Un om foar­te bogat din Istanbul își avea fiul în lotul de natație al Tur­ciei. Și când a aflat că doc­torița lotu­lui român de natație este în spi­tal, în stare gravă, s-a oferit să plătească toată spita­lizarea. M-a sponso­rizat cu o sută de mii de dolari! A scos banii, și medi­cii m-au pus la terapie intensi­vă, în comă pro­fundă. Practic, eram ținută în viață de aparate. Dacă m-ar fi deconectat, aș fi murit pe loc”.

Lumina neînserată

– N-ați murit, în schimb, ați ajuns până-n rai. Povestea în­tâl­nirii dvs. cu Dumnezeu ați spus-o într-o carte intitulată chiar așa: „Am văzut raiul”. Ce vă mai amintiți de atunci?

– După impact, care m-a du­rut foarte tare, nu am mai ştiut nimic din lumea aceasta, dar am ajuns ȋntr-un loc superb, unde oricine şi-ar dori să mear­gă. Nu eram deloc confuză, ci foarte lucidă și curioasă. Prima impresie a fost lumina, foarte multă lumină! Era un loc luminat tot timpul, dar era o lumină care nu deranja, o lumină caldă, plăcută, ca de primă­vară, care te învăluia și îți dădea o stare de bine – „Lumina Neȋnserată”, dumnezeiască, pe care o cântă biserica în imnele ei. Cât am stat acolo, nu a fost noapte sau seară, iar lumina nu s-a modi­ficat în niciun fel. Și-mi mai amintesc o apă, ase­menea unei mări sau a unui lac întins, fără valuri, o mare liniștită, iar deasupra, un cer senin, mereu fără nori. Și o muzică lină, ȋngerească, o muzică foarte fru­moasă, nu am cuvinte să v-o explic. Și multă ver­deață, flori și copaci înfloriți în toate culorile primă­verii, și păsări de toate felurile. Nu eram sin­gură. Am fost mereu înconjurată de niște tineri. Nu am văzut nici copii, nici bătrâni, doar tinerii aceia care m-au primit de parcă aș fi fost de-a lor. Nu erau materiali. Impresia cu care m-am întors a fost că erau, de fapt, îngeri. Blânzi și buni. Acolo nu se certa nimeni cu nimeni, ci eram toți prieteni unii cu ceilalți. Fiecare avea de făcut ceva acolo, ȋn Rai. Îmi aduc aminte că nu dormeam. Nu dormeau nici tinerii aceia, făceau ceva, deși nu îmi amintesc nimic concret, doar o rugăciune continuă. Eram mereu treji, chiar şi eu, și ne rugam. Iar anotimpul era un fel de aprilie. Aprilie era, ştiu sigur, pentru că toţi pomii erau ȋnfloriţi. Și mai era rugăciunea aceea continuă şi o iubire greu de pus în cuvinte. Mă simţeam iubită! Deşi nu ştiam ce caut acolo, ȋmi era foarte bine. Toată viața voi rămâne cu acea amin­tire în inimă – pomii ȋnfloriţi ca primăvara, păsărelele care cântau, muzica aceea celestă și, pes­te toate, o pace şi o linişte pe care mi le-aş dori continuu. De altfel, de atunci nu mai suport niciun fel de zgomot. Trei săptămâni am stat în rai şi, după trei săptămâni, mi-am revenit la viaţă. Pe 8 septem­brie. Dar nu mi-a mai plăcut viața de aici, aş fi vrut să rămân acolo pentru totdeauna.

Coranul și Fecioara Maria

– Cum v-ați revenit din coma aceea profundă?

– A lucrat Dumnezeu printr-un om minunat, Nelu Ilieș, antrenorul lotului de natație, cu care venisem în Turcia. Suntem prieteni foarte buni și el a zis că nu acceptă ideea ca eu să mor. E un om foarte credincios. A venit la mine, la ATI, în spitalul din Istanbul zi de zi, și mi-a citit „Paraclisul Maicii Domnului”. Șapte zile a ținut post negru, n-a mân­cat nimic și nu a băut nici apă! Era sigur că Maica Domnului o să-i asculte rugăciu­nile și va interveni. Dar zilele au trecut, cei 100.000 de dolari s-au dus, și în lipsa banilor, ar fi trebuit ca medicii să mă deconecteze. A­tunci, Nelu Ilieș a jucat o ultimă carte și i-a spus medicului de la terapie intensivă, o somi­tate, pro­fe­sor universitar, școlit în Anglia: „Dacă o mai lăsați până pe 8 sep­tembrie, când e praznicul Nașterii Maicii Domnului, eu sunt sigur că Ada își va reveni. Aveți și dum­neavoastră în Coran un pro­fet, pe nume Iisus, pe a cărui mamă o che­ma Maria, nașterea ei o sărbă­torim noi, creștinii, pe 8 sep­tem­brie”. Profesorul i-a spus că se va uita în Coran, și dacă Fecioara Maria apa­re acolo, atunci o să mă mai țină câteva zile, pe cheltuiala spi­talului. Ei bine, chiar pe 8 sep­tem­brie, eu am început să dau semne că îmi revin din comă. Dă­deam semne că îmi pot întreține singură funcțiile vitale, fără aju­torul aparatelor, așa că au început să facă încercări de deco­nectare. Acel mare profesor de tera­pie intensi­vă din Istanbul le-a zis lui Nelu Ilieș și soțului meu, care este și el medic: „Această experiență, din punct de vedere medical, este inex­plicabilă. Iată că am văzut și eu că, într-adevăr, există minuni”. Și uite-așa, încet-încet, am revenit la viață, dar nu așa cum mă vedeți acum: eram o legumă, nu vedeam, nu mă mișcam, m-au mai ținut pe apa­rate până ce am putut respira cât de cât fără ele. Atunci, un prie­ten al nos­tru, care era pilot și făcea cursa București-Istanbul, a transformat avio­nul în partea din spate într-un fel de avion sanitar, și m-a adus la București. Asta înseamnă o prietenie maximă! Numai de prietenie și de iubire am avut parte în viață.

„De ce eu?”

– Cum v-ați readaptat la viață?

– Revenirea mea la viața terestră, că viață este și dincolo, a fost la fel de dureroasă ca și impactul inițial din momentul accidentului. Dar dacă impac­tul inițial a durat o secundă, revenirea mea la viață și reluarea funcțiilor vitale le-am perceput ca fiind fără de sfârșit. Fiecare zi petrecută AICI era groaz­nică, în contrast cu fiecare zi petrecută DINCOLO. După ce am revenit de la Istanbul la București, am fost internată direct la Spita­lul Municipal unde, de altfel, lucram. Am stat acolo trei luni, la secția de terapie in­ten­sivă. Aici, doctorii au constatat că nu mai am cum să-mi revin complet, că nu voi mai putea fi niciodată ceea ce am fost. Eram aproa­pe oarbă, ve­deam doar o lu­mină pală, și trebuia să stau mai tot timpul întinsă în pat. Am aflat și că, în urma acci­dentului, am pierdut copilul cu care eram însăr­ci­nată. A fost un chin, o supărare pe Dumnezeu, pe viață, pe tot. Până să „mor” și să ajung în rai, eu mă du­ceam la biserica Sfântul Spi­ridon Vechi, aveam şi am evlavie către acest sfânt. Mă duceam la bise­ri­cuţa aceea până să o dărâme, mergeam în fiecare vineri și duceam flori roşii, că asta e culoarea mea pre­ferată. Um­pleam bi­sericuţa aceea de flori! Mer­geam, mă rugam, dar nu stă­team la sluj­bă. Preotul de acolo a încercat să mă con­vingă să rămân, să stau mă­car la Acatistul Sfân­tului Spiri­don, dar i-am răs­puns că eu nu stau la slujbe, că mă plicti­sesc. Asta era credința mea, mergeam vine­rea la biserică și ajutam pe toată lumea, am făcut și mun­ca fe­meii de serviciu de la spital, ca să-și poată lua, săraca, o zi liberă, dar nu puteam să stau la slujbe. Și pentru cre­dința aceasta a mea, câtă aveam, accidentul, urmat de atâta suferință, cu atâtea han­di­capuri, mi s-a părut că este lovitură. În cele din urmă, am ajuns să îmi pierd și slujba mea de medic, ceea ce m-a dărâmat. La accident aveam 35 de ani și eram, să zic așa, în plină glorie. Să ajungi la vâr­sta aceea șefă la Departamentul de Imagistică de la un spital mare, ca Municipalul din București, nu era de colea. Eu am învățat foarte mult și în facul­tate, și apoi, ca medic, mi-a plăcut mereu să fiu prima, am fost ambiți­oasă, dacă nu ieșeam prima la un con­curs mai dădeam și a doua oară, până la urmă tot intram, aveam tenaci­tate. Și-acum, din pricina pro­blemelor de sănătate provo­cate de accident, ajunse­sem să fiu pensionată pe caz de boală. Asta mi-a adâncit și mai mare sufe­rința, de am ajuns să mă cert cu Dumnezeu. Ziceam, în mândria mea: „De ce m-a pedepsit Domnul cu acest accident chiar pe mine, care am fost atât de bună cu oamenii?”.

Sport de performanță în spital

– Și cum v-ați învins deznădejdea?

– Primii pași i-am făcut cu sportivii mei, ei au fost cei dintâi care m-au ajutat. Au venit să mă vizi­teze în spital și mi-au zis: „De ce stai doar în pat?”. Nu îi vedeam, doar îi auzeam: „Pentru că așa mi-a zis domnul profesor Dănăilă, să nu mă mișc din pat, pentru că risc să mi se deplaseze cheagurile formate la accident și, dacă se mișcă cheagurile, o să mor”. Mi-au răspuns cu mentalitatea lor de spor­tivi, care știu și să câștige, dar și să piardă: „Și dacă mori, ce? N-ai mai murit o dată? Nu mai bine încer­căm o mișcare? Că altfel, nu mai ai mușchi, nu mai ai nimic! N-o să poți să trăiești în pat o viață întrea­gă!”. Și ce credeți că au făcut? Veneau pe rând la spital și mă duceau pe culoar, trei pași, azi, cinci pași, mâine, șapte pași, poimâine… De-abia mer­geam, de-abia respiram, nu vedeam, mă lo­veam, îmi spuneau ei încotro să o iau, stânga, dreapta, stân­ga, dreapta… Am ieșit din spital după trei luni. La externare, băieții au hotărât că trebuie să facă cu mine recuperare. Recuperare cum știau ei! Au zis că vor face cu mine „sport de performanță”, că ei altceva nu știau…

– Sport de performanță?!

– Da. Le-am zis și eu: „Cum să faceți cu mine sport de performanță?”. „Trebuie să facem ceva, că doar n-o să stai în pat toată viața, să-ți cadă carnea de pe oase!”, au zis. Ţin minte că odată, m-au pus şi pe o bârnă mică, de copii, şi mi-au zis: „Mergi, mergi” – ca să ȋmi recapăt echilibrul. Și uite așa, timp de un an de zile, am făcut „sport de perfor­manţă” cu ei. Când am mers la profesorul Leon Dănăilă, care mă lăsase o legumă-n pat, a rămas uimit: „Doamna doctor Calciu?”. „Da.” „Ce-aţi făcut de arătaţi atât de bine?”. „Am făcut sport de performanţă”. „Cum adică, sport de performanţă?”. Și i-am povestit to­tul despre sportivii mei. „Doam­na doctor, mare e Dumnezeu! Mare e Dumnezeu! Eu nu m-aş fi gândit niciodată că se poate face o recuperare neu­rologică prin sport de performanţă”. Ulterior, am făcut recuperare și la un institut de nevăzători din Franța. M-au dus acolo cu diag­nosticul de „ceci­tate completă”, dar ei, fiind medici specia­lizați, au constatat că eu aș putea să văd, că, în urma accidentului, îmi pierdusem o dimensiune a văzului, cea de a treia. Mi-au spus că e normal să mi se pară că sunt oarbă, pentru că vederea în doar două di­mensiuni e un alt gen de vedere, pe care trebuie să mi-o dezvolt. Un an de zile, cât am stat în Franța, am ajuns să mă descurc cu vederea ȋn două dimen­siuni. Așadar, am reușit să merg și să văd, cât de cât. Îmi rămăsese însă o problemă foarte gravă, probabil că cea mai gravă: cea din suflet. De ce fusesem pedepsită așa de rău? La ce-mi folosise credința în Dumnezeu? Am ajuns chiar să mă îndoiesc de expe­riența mea cu lumea de dincolo. Mă întrebam, vă­zându-mă în ce hal ajunsesem, și fizic, și fără pro­fesie: „Oare chiar fusesem în rai? N-am avut oare o nălucire, ceva de la accident? Nu cumva nu am fost nicăieri, ci raiul pe care l-am văzut e doar ȋn capul meu?”. Degeaba scria ȋn foia de observaţie „comă profundă”, că eu voiam să ştiu dacă chiar am fost ȋn rai, adică ȋn locul acela superb.

Să nu pierdem raiul

Hristos zidește raiul primordial și pe primii oameni

– Răspunsul la aceste întrebări l-ați dat într-o carte foarte convingătoare, intitulată, fără dubiu de interpretare: „Am fost în rai”.

– Da, acum cred fără dubiu că am fost ȋn rai, un loc în care ȋmi doresc să ajun­gem cu toţii, să ne ȋn­tâl­nim ȋn el, dacă s-ar putea. E locul în care este numai pace, linişte, bucurie și iubire, iubire, iubire! Iubire necontenită, necondi­ţio­nată! Clar: unde e Dumnezeu, acolo e iubire! Acum aș vrea să scriu o altă carte, „Să nu pier­dem ra­iul”. E destul de ușor de ajuns acolo, dacă pui puţin osul la treabă. Noi trebuie să fim, de fapt, ȋntr-o luptă continuă, şi să fim totdeauna „treji”, totdeauna cu gândul la Dum­ne­zeu, în fie­care zi să trăim frumos, cu pace şi cu linişte, cu fapte bune, pen­tru că nu ştim când ne semnează Dumnezeu sentinţa.

– În ce măsură v-a schimbat experiența prin care ați trecut?

– Am ajuns să nu îmi pară rău că am pățit tot ce am pățit. Fără accident, nu aş fi ajuns să ȋnţeleg măcar puţin din lucrarea lui Dumnezeu, o făceam ȋn con­tinuare pe marea doctoriţă fru­moasă și deş­teaptă (râde). Cred că în acciden­tul meu a fost și un plan al lui Dumnezeu. Eu acum mă ocup de copii. După ce m-am pensionat, duhovnicul meu, pă­rintele Adrian Făgețeanu de la Mânăstirea An­tim, mi-a spus să fac o fundație ca să ajut copiii sărmani. La mijloc e voia lui Dumnezeu. El nu a mai vrut să fiu doctor de oameni, ci să fiu doctor de suflete, să mă ocup de copii. Poate că El a vrut să ȋmi arate că menirea mea nu mai este să fac ecografii, ci să mă ocup de oameni. Asta mi se şi potriveşte. Îi iubesc pe oameni, nu fac dife­renţe între ei. A trebuit să trec prin această mare suferinţă, ca să ajung la o mare bucurie. E lecția mea de viață, pe care o împărtășesc astăzi tuturor.

Doamna dr. Ada Calciu ajută astăzi copiii cu posibilități materiale limitate, prin inter­me­diul unei fundații. Dacă doriți, puteți contribui și dvs. prin donații către: Fundația Creștină Sf. Antim Ivireanu

C.F.: 12959747

Cod IBAN    RO17RNCB0086004665800001

Reproduceri după Marian Zidaru

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian