DUMITRU BUDRALA (regizor, directorul Festivalului „Astra Film” din Sibiu): „Iarna la Jina era fabuloasă. Mai ales iernile copilăriei, când se apropia Crăciunul. Era așa o zarvă, de parcă fix acolo s-ar fi aflat însuși centrul lumii”

Puternic centru cultural în inima Româ­niei, în afara celebrului festival inter­na­țio­nal de teatru, Sibiul este cunoscut și pentru Fes­tivalul de film documentar „Astra Film”, creat în ur­mă cu două de­cenii de fotograful și regizorul Du­mitru Bu­drala. Prezent, adeseori, în revista noas­tră, l-am căutat din nou, pentru a afla noutățile cre­ației sale de documentarist de excepție al Muzeului Astra.           

„Filmul documentar este despre viață”

– Sunteți cunoscut ca realizator al Festi­va­lului Internațional de Film Documentar Astra Film care, alături de festivalul de teatru, au pus Sibiul pe harta culturală a lumii. Originar, sun­teți născut într-un sat de ciobani: Jina. Cum ați ajuns de la oi la cultură? Ce scânteie a născut „big bangul”?

– Au existat mai multe Big-Banguri în viața mea. Am făcut spectacol la școală, încă de pe vre­mea când, copil fiind, eram autor a numeroase năz­drăvănii, de venea tot corpul profesoral la noi în curte, săptămânal, să se plângă la părinți. Apoi, tot la școală, pe când devenisem profesor în satul co­pilăriei, am organizat spectacole electrizante, me­morabile, despre care mulți își amin­tesc și astăzi. Erau spectacole cu poezii, proiecții de filme, teatru, „Poemul Transhu­manței”, reinter­pre­­­tarea nedeilor și a unor obi­ce­iuri/ritualuri de altădată. În aceeași perioadă de dăscălie de la Jina am înființat un Cineclub și un cerc de judo. Și tot atunci am realizat pri­mele filme documentare: „Şcoala la 1000 m” și „Junii”. Cu filmul „Ju­­nii” am participat la două festi­va­luri de film, la Costinești și la Karlovy Vary. Îmi amintesc, de ase­menea, cu nostalgie, un proiect im­portant, rea­lizat împreună cu prie­tenii iubitori ai sporturilor de iarnă, „Instalația de tracțiune pe ză­padă numită baby-ski” – singurul baby-ski din Ro­mâ­nia acelor vremuri, construit într-un sat, și cele 10 ediții ale „Serbărilor zăpezii”. Iar în 1990, am câștigat prin concurs un post la Muzeul Astra din Sibiu, pentru a pune pe picioare un stu­dio audio­vi­zual. Aveam deja formată o pasiune pentru fotografie, diaporamă și film documentar, așa că a fost foarte fi­resc pentru mine să mă apuc să cons­truiesc un mare Festival de film docu­mentar în Sibiu. E adevărat, totul a fost făcut în condițiile anului 1993. Carmen Vidu a făcut un film cu ocazia aniver­să­rii de 20 de ani a festivalului, unde exis­tă o selecție de întâmplări mai mult sau mai puțin hazlii (link: https://youtu.be/-wYZ qVNf9eE). Dar a durat câțiva ani până când Astra Film Festival a devenit un festival consacrat inter­național. Și ceva mai mult până când a fost con­sa­crat în România. Iar menținerea lui în via­ță este partea cea mai grea. Trebuie să faci câte un „Big Bang” la fiecare ediție.

– Cu atâta televiziune și internet, mai inte­resează pe cineva filmul documentar?

– Răspunsul este DA. În ciuda contextului schimbat 100% față de cum am început festivalul, filmul documentar este un gen, o creație aparte, ca un rezervor nesecat care-l face să fie necesar și unic în peisajul producției audiovizuale și artistice. Re­flecția și comunicarea directă, prin limbajul cinema-ului, despre subiecte neobișnuite, dintr-un unghi care nu a mai fost explorat anterior; con­sumul lui ra­pid (aproximativ o oră și jumătate) și posibilitatea de a fi vizionat atât în grup, la cinema, cât și individual, online, toate acestea sunt atu-uri care fac din filmul docu­mentar un produs căutat și apreciat. Filmul docu­mentar este despre viață, este viață.

– Există zone ale tradiției care pot fi salvate? Nu e vorba să umbli încălțat în opinci, dar să păs­­­trăm vechile meșteșuguri, rânduiala gospo­dă­riei, bu­catele, sărbătorile de peste an. De ce e impor­tant, mai ales în ziua de azi, să avem ri­tualuri? Ne feresc ele de populism, de unifor­mi­zare?

– În primul rând, tradiția trebuie cultivată, iar de salvarea memoriei ar trebui să se ocupe institu­țiile spe­cializate. Pentru a putea cultiva tradiția, trebuie în primul rând înțeleasă esența ei. Iar apoi, ele­men­tele tradiției este nevoie să fie „traduse”, transpuse, fă­cute func­­ționale în condițiile pre­zen­tului, și culti­vate mai departe. În mod uzual, atunci când vorbim des­pre tradiții și obiceiuri, ne gân­dim la tot ceea ce se leagă de oa­meni îmbrăcați în port popular – de exemplu, într-un dans, în obiceiuri de iarnă puse pe scenă. Acesta este însă un strat foarte subțire al cul­turii transmise prin tradiție, este o percepție mult distorsionată și încremenită în forme. Este ceva ce a fost mult prea capturat de politic (de exemplu, „Cântarea Româ­niei”, în comunism) sau de te­le­viziunile actuale, pentru propriile lor agen­de. Dar cul­tura, cultura tradițională, tra­dițiile, ar trebui vă­zute ca un rezervor, un conglo­merat de cu­noștințe, care conțin esențe profunde și substan­țiale. Devine ce­va foarte valoros atunci când aceste cunoștințe sunt decantate corect, ba­zate pe o acumulare de in­formații de-a lungul mai multor generații de oameni (strămoșii), care au trăit aici, s-au confruntat cu aceleași încercări ale existenței umane, în același areal geo­gra­fic, în condițiile unui destin co­lectiv istoric. Deci, conti­nuitatea tradiției este importantă nu nea­părat pentru a ne marca poziția cu tricolorul nostru în corul nați­unilor, ci ca să avem capa­citatea de a ne hrăni din experiența acu­mulată, din seva rădăcinilor, din energia spirituală a strămoșilor.

– La București, stăm la coa­dă să cumpărăm brânză și câr­nați afumați de la consătenii dvs., ciobanii din Jina. Poate fi aceasta o supraviețuire a tra­di­ției? Mâncarea curată, a ță­ra­nilor, dusă la amărâții de oră­șeni?

– Atât timp cât viața într-un sat are și o com­ponentă eco­no­mică, și surplusul producției de ali­mente este vândut, acest lucru cu siguranță că ajută la supra­vie­țuirea tradiției. Dar atunci când sătenii devin comercianți, care vând produse doar numite „tra­diționale”, acolo nu mai vorbim despre așa ceva. Cu atât mai puțin atunci când unii negustori „se dau” drept săteni din Jina (sau din Mărginimea Si­biului).

– Sunteți și autorul unor filme documentare mult apre­ciate și premiate pe plan internațional. Mai aveți proiecte și în zona aceasta? Oare transhumanța oierilor urmează vechile drumuri ale păstorilor daci, ajunși până departe, spre inima Europei?

– Răspunsul este afirmativ. Încă din antichitate, Aristotel amintea despre drumurile păstorilor din Carpați spre Marea Neagră. Chiar și în anii ‘90, erau mii de turme care porneau din Mărginimea Sibiului și din Mărginimea extinsă, care cuprinde și satele din sudul Carpaților: Novaci, Vaideeni, Po­lovragi, Băbeni, Corbii de Piatră și altele, și mer­geau spre Baltă, spre Dobrogea și Bărăgan, sau spre Câm­piile Olteniei ori spre Banat. Dar în zilele noas­tre, transhumanța a ajuns să fie mai degrabă is­to­rie. O istorie frumoasă, plină de po­vești fabu­loase, de tradiții și credințe care vin din cele mai vechi timpuri.

– Domnule Budrala, în viața dvs. de jinar ajuns orășean, mai există ceva tradițional?

– Termenii de „sătean” sau „orășean” sunt foar­te relativi. Mă întreb și eu, oare ce-o fi mai bine să fii: orășean, într-un bloc oarecare dintr-un car­tier oarecare, sau om la sat? Sunt multe exemple de oameni iluștri născuți la sat, care au fost sau sunt mai orășeni decât orășenii. În ceea ce mă pri­vește, am simțit și simt permanent avantajul fap­tului că m-am născut și am copilărit la sat. Am pri­mit o educație, o formare co­muni­ta­ră, un spirit al muncii, o putere de a în­frunta greutăți care, cu siguranță, nicio școală privată de la oraș, fie el New York sau București, nu mi le-ar fi putut oferi. A fi sătean înseamnă și să rămâi în­cremenit în microcosmosul comu­ni­tă­ții, fără să te poți adapta la alte con­diții, alt tip de așezare. Până la urmă, este ceva ce ține mai mult de persona­litate. Totul este relativ. În ceea ce mă privește, de-a lungul a mai mult de două decenii, de când am propria familie, am încercat să creăm un mod de viață care împletește tradițiile cu viața noastră de intelectuali de la oraș, luând părțile bune din fiecare parte. Așa că am încercat să traduc în via­ța de zi cu zi a familiei, împreună cu soția mea și cu cei 3 copii ai noștri, multe din aspectele vieții în care am fost crescut, obiceiuri, ritualuri sau prac­tici cotidiene. Am făcut tot ce îmi stătea în putere ca să fiu pre­zent, să ajut cât pot și în satul copilăriei mele. Un exemplu recent de tradiție readusă în prezent este refacerea și sfințirea unei cruci, la răscruce de dru­muri, aflată la ieșirea din satul Jina. Este o cruce pe care am simțit să o construiesc în această toam­nă, după un șir de întâmplări care mi-au dat acest gând, o cruce care a luat locul vechii troițe ridicate în urmă cu 75 de ani de tatăl meu. (https://www. contributors.ro/marturisire-despre-crucea-din-ses/).

– Cum arată iarna la Jina? Oare natura este aceeași? Ea nu-și pierde tradiția, nici culorile, nici miresmele, nici melancolia…

– Iarna la Ji­na este fabu­loa­să. Îmi vin în minte mai ales ier­nile copilă­ri­ei, când se a­propia Cră­ciu­nul. Erau zăpezi de poveste, pe toate ulițele și străzile era plin de copii cu să­nii, cu patine sau cu schiuri din lemn, făcute de un tâmplar din sat, totul a­mestecat cu ani­malele care mer­geau la adăpat. Boi falnici, ca­re scoteau a­buri groși pe nări, în timp ce tră­geau în­cet sănii încăr­cate cu lem­ne, fân sau bălegar. Mai apăreau mă­gari încărcați cu de­sagi, mânați de câte un om sau o muiere, care ve­neau sau se duceau la co­libele afla­te în hotarul de sus. Era așa o zar­vă, de parcă fix acolo s-ar fi aflat însuși cen­­trul lumii. Iar joia, înainte de Crăciun, era Ig­natul. Se auzeau peste tot satul guițături de porc, mai aproape și mai înfiorătoare sau mai îndepărtate și mai stinse. Era o Simfonie a ultimului guițat, de parcă se vestea sfârșitul lu­mii. Urmau, ca un ritual al sacrificiului, focurile de paie și bucuria copiilor care primeau șoric sau bucăți din urechile sau coada animalului, care par­că vesteau, ca o licărire, spe­­ranța unui un nou în­ceput. Și venea apoi ve­se­lia zilei de sâmbătă, când se făceau struții (cozo­nacii) în cuptor. Era ceva mi­rific, o explozie de mirosuri îm­bietoare, ames­te­cate cu nerăbdarea și emo­ția co­piilor, care se în­vârteau în jurul ma­me­lor și al bunicilor. Urmau pregătirile pentru co­lin­dat. Toți copiii colindau, câte unul sau în gru­puri mai mici sau mai mari, la vecini și la neamuri. Unii colindau în tot satul, iar cei mai mari se adu­nau și formau cete de crai. Noaptea de Ajun era o noapte albă, în care nu se dor­mea. Se pri­meau ju­nii, se primeau colindătorii. Era o feerie. Îmi amin­tesc de junii cei bătrâni, adu­nați pe ve­cinătăți, băr­bați căsătoriți. Și cetele de juni adevă­rați, alcătuite din tineri neînsurați. Era o bucurie și o bine­cu­vân­tare când intrau în casă, cu bărbăție și curaj, cu co­linde din vechime, adică acele cântece care simțeai că au forța să spulbere toate spiritele rele care dă­deau târcoale familiei, casei și satului. Toată noap­tea se auzeau chiuiturile și colinzile junilor, clopo­te și sunete de tutoaie (coarne de bou), toate cu me­nirea de a îndepărta duhurile rele de deasupra satului.

– Colinda din copilărie a fost și pentru mine, în Gorj, o vrajă dumnezeiască, de care îmi a­mintesc cu la­crimi în ochi. Cum a fost la Jina?

– Pentru mine, colinda din co­pilărie era ceva mistic, așteptam colindătorii să ne inunde casa cu bucurii.    Iar noi, copiii, colindam prin tot satul cât ne țineau puterile. În fiecare an, du­pă ce m-am mu­­tat la Sibiu, am pri­mit acasă colin­dă­torii de sărbători, grupurile de stu­denți de la Oa­șa. Acum s-a mai schimbat mi­rajul Crăciunului, fi­ind­că tinerii, deși au case tot mai mari, au în ele tot mai pu­țini copii. Stră­zile nu mai sunt așa de pline de zar­vă și de bucurie, ma­șinile, telefoa­nele și televi­zoa­rele au cam pustiit „centrul lumii” de pe ulițele Jinei.