Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

RONA HARTNER: „Eu nu am fost răsfăţată de viaţă, dar sunt răsfăţată de Dumnezeu”

„«Romanţe, romanţe!» a strigat după mine, dar i-am demonstrat contrariul”

– Draga noastră Rona, după atâtea ştiri ne­gative legate de sănătatea ta, am vrea şi nişte veşti bune. Cum te simţi, eşti bine, te-ai refăcut după boală?

– Slavă Domnului, sunt sănătoasă. La doi ani du­pă ce am învins cancerul, analizele sunt perfecte. Nu am sechele după chimioterapie, am un tonus bun, sunt vaccinată anti-Covid, îmi văd de viața mea: cânt, compun, dansez, înot, mănânc sănătos. Dar starea cea mai bună mi-o dă munca. În pe­rioa­da aceasta de pandemie, aproape interzisă reali­zărilor artistice, eu mă bucur să am destul de multe.

– Cea mai bună veste din zona artistică e filmul tău, „À la rencontre de l’âme roumaine” (În­tâlnire cu sufletul românesc), un documentar difuzat de celebrul post de televiziune francez ARTE. Cum ai ajuns să faci acest film?

– Am scris scenariul filmului stând prin spitale, în 2019, apoi în 2020, am filmat pe ascuns, nimeni nu a ştiut că toată luna septembrie am colindat Ro­mânia. Premiera a fost la finele lui noiembrie, 2021. Filmul pornește de la o temă dată de cei de la ARTE, care au ales mai mulţi artişti din lume şi le-au propus să facă filme despre căutarea de sine. Imediat m-am gândit la ţara mea, ca­re a adunat de-a lungul timpului, între ho­tarele ei, treizeci şi două de naţionalităţi. Numai în arborele ge­nea­logic al fa­miliei mele sunt nouă. Dar nu nea­părat această di­versitate spec­ta­culoasă e importantă pentru mine, ci faptul că în România, ţară aflată la con­­fluenţa atâtor drumuri, cu atâtea naţio­na­lităţi, există o mare ar­monie. Când în toa­tă Europa patriotis­mul se confundă tot mai mult şi mai pe­riculos cu naţio­nalismul ex­tre­mist, me­sajul cel mai im­portant pe care am vrut să-l dau este că, în România, naţio­na­li­tăţile se includ, nu se exclud: saşi, un­guri, hu­ţuli, ru­teni, li­poveni, greci, armeni… toţi sunt ro­mâni, vorbesc aceeaşi limbă, îşi păs­trea­­ză datinile spe­cifice naţionalităţii lor, dar le includ în marea istorie a inimii româneşti. Filmul acesta este, prin­tre altele, manifestul meu împo­tri­va ex­tre­mis­mu­lui! Dar, odată drumul pornit, sim­bo­lu­rile lui s-au multiplicat. Când i-am pre­zentat pro­ducătoarei fran­ceze scenariul, când a citit acolo că eu voi fil­ma în sate cu trei locuitori, prin­tre oameni care nu s-au abătut nicio clipă de la tradiţiile lor, a râs. Sin­cer. Mi-au zis că nu mai există aşa ceva, că ro­man­ţez totul, că va fi un eşec. Chiar şi regi­zo­rului au în­ceput să-i tremure pan­talonii. Ne-au finanţat pro­iectul mai mult pentru că e pandemie și rămăseseră cu o grămadă de bani din producţii nerealizate, nu pen­tru că au crezut în ceea ce le propuneam. „Ro­manţe, romanţe!” a stri­gat după mine, dar i-am de­monstrat contrariul.

„Îmi plac țiganii de mor”

– Condu-ne şi pe noi în căutarea sufletului românesc…

– Am început cu Porţile de Fier. E un loc special pentru mine. Mereu l-am văzut ca pe o metaforă, ca pe o cortină care, în vremea comuniştilor, izola    România după ea. Dar tot pe acolo, ca mici picături de libertate, oamenii mai scăpau, fugeau către o lume nouă. Porţi de fier care ne încuiau memoria, asta au făcut comuniştii. Uite, o parte a familiei me­le provine din Germania şi Austria, dar nu ştiu ni­mic despre ea, și nu voi şti niciodată. Când aces­te porţi de fier invizibile s-au închis, am pierdut orice contact şi, astfel, părţi din mine sunt pierdute pentru totdeauna. Apoi, am mers în Ţara Moţilor, ţinutul dacilor liberi. Mă simt foarte legată de ei, dacii au fost nişte rockeri revoluţionari, ca şi mine. Su­pra­vieţuitori prin toţi porii, mândri şi încăpă­ţâ­naţi în tentativa lor permanentă de a rămâne ne­schimbaţi. Am fost apoi la rromi, în jurul Sighi­şoa­rei, ca să-mi găsesc spiritul de nebunie, de cre­ativitate, de om petrecăreţ şi vesel. De altfel, multă lume crede că eu am origini ţigăneşti. Deşi nu am deloc, nu mă deranjează asocierea, pentru că îmi plac ţiganii de mor. Am urcat apoi în Maramureş, pentru a-mi re­găsi misticismul, credinţa mea uria­şă în Dumnezeu, precum şi simţul folcloric. Am încheiat incursiunea în Bucovina, printre păstori, ca să-mi găsesc doina interioară. Doamne, ce mi-a plăcut acolo! Eu cred că noi, românii, chiar suntem păstori prin excelenţă, de aceea suntem aşa de paş­nici şi profund creştini. Printre păstori am încheiat filmările şi am simţit că am trasat un cerc, o hartă a unui ADN emoţional a ceea ce cred că m-a cons­truit pe mine, ca român.

„Am cunoscut românul-rege!”

La discuții despre sufletul românilor

– Ce te-a impresionat cel mai mult în acest periplu? Priveliștile, oamenii, tradițiile?

– Totul! Să-ți dau un singur exemplu. Am fost în Apuseni, în satul Petrehăiţeşti. O singură familie a populat tot muntele acela. M-a întâmpinat o fe­meie adorabilă, de optzeci de ani, dar ziceai că nici şaizeci nu are. Aduna afine. Ea m-a învăţat despre tulnic. M-a distrat cum mi-a spus că el este varianta de azi a telefonului mobil. Când sunau din tulnic peste munţi, transmiteau mesaje foarte clare: că era pericol, foc sau furtună, că se chemau la clacă, că era un doliu sau o chemare la luptă. Fiecare mesaj avea tonul lui, cântarea lui din tulnic. Câtă vreme mai există acest instrument, cât mai sunt oameni care îl folosesc, asta înseamnă că dacii nu au murit. Că istoria lor este încă vie, ca și atașamentul de lo­cul vieții lor. Am întrebat copiii din sat la ce visea­ză, sigur idealurile lor sunt diverse, dar niciunul nu şi le imaginează împlinite în altă parte. Nu vor să plece de acolo, de-acasă. Sunt atât de fericiţi în izo­larea lor! Nimic nu-i atinge. Nici măcar Ceauşescu n-a reuşit să-i coboare din munţi. Singurul pericol ca­re le amenință existența sunt tăierile abuzive de pă­duri. Se taie îngrozitor! Dacă le iei adăpostul, pă­­du­rea aceasta magică, da, atunci ei vor dispărea. O al­tă întâlnire extraordinară a fost, așa cum ți-am spus, cu păstorii din Bucovina. Am stat cu ei, am dor­­mit la stână, în munţii de deasupra Moldoviţei și pot spune cu mâna pe inimă că am cunoscut ro­mâ­nul-rege. Muntele îi e regatul, ştie fiecare copac, res­piră un aer ca din Rai. E om bogat, are o avere in­credibilă, construită numai şi numai din păstorit. O muncă titanică, dar făcută din dragoste. Păstorii de-acolo mi-au spus că ei nu le impun copiilor să îi urmeze în a­ceas­­tă muncă, dacă simt că ei nu iubesc cu ade­vă­rat animalele. „Fără dragoste, munca unui păstor nu dă rod”, mi-au spus. Și chiar că-și iubeau ani­ma­­lele! Fiecare oaie este o Mioriță, ca în baladă. Co­mu­nitatea asta a unei meserii milenare e fas­ci­nantă. Un document de străvechime al românilor în Car­pați. O să-ţi povestesc şi despre rromi. Am vrut să alung preconcepţiile legate de ei. Știi că în Eu­ro­pa, rromii sunt lăsaţi să doarmă afară, pentru că se crede că lor aşa le place? Pe bune! Nu le-a venit să creadă francezilor când au văzut ce pa­late au, cum locuiesc câte cinci ge­ne­raţii în a­ceeaşi casă. Da, au şi ei păcatele lor, ca noi toţi, dar eu cred că dacă nu am tot încerca să-i ci­vi­li­zăm, să le schim­băm rostul, ar fi mai bi­ne. Îi ducem for­ţat la şcoală, sperând că ce? Că vor ajun­ge toţi avocaţi? Nu e ne­voie de atâţia în­văţaţi. Dacă nu i-am tot ex­­tra­ge de la ros­tul lor, ar continua să cre­eze obiec­tele acelea extraor­di­nare, şi-ar duce traiul aşa cum le spune tra­diţia şi ar fi fericiţi. Eu cred că mulţi dintre noi, lo­cuitorii de azi ai planetei, ne-am pierdut rostul încercând în mod forţat să devenim ceva ce de fapt nu suntem. Sun­tem doar umbrele oame­nilor care am fost construiţi să fim.

„Nu te-am crezut, Rona, nu credeam că mai există asemenea oameni”

O echipă veselă româno-franceză

– Care a fost la final reacţia sponsorilor tăi francezi?

– Nu le-a venit să creadă că le-am adus exact fil­­­mul pe care-l promisesem. Au rămas cu gura căs­cată. „Nu te-am crezut Rona, nu credeam că mai există asemenea oameni. Că mai există minu­na­ţii aceştia, care nu lasă muntele pentru mirajele ora­şului, că mai există regi printre oameni”. Iar ur­mă­toarea reacţie a fost dorinţa francezilor de a veni în România, să vadă cu ochii lor minunile pre­zentate în film. Aceeaşi reacţie au avut-o şi ger­manii la vi­zionarea filmului. Sper să facem conti­nua­rea, restul poveştii. Mi-aş dori enorm să găsesc absolut toate naţiile care au creat poporul român.

– Te-au ajutat şi pe tine, personal, acest film şi căutările lui?

– Da, chiar că da! Aşa cum spuneam la început, mi-am recompus şi eu sufletul, odată cu întâlnirile acestea extraordinare. Eu n-am fost niciodată răs­fă­ţată de viaţă. Am pierdut casa şi tot ce aveam în Ro­­mânia în comunism, am plecat din ţară de su­pă­rare, am muncit enorm pentru cariera mea, nu mi-am găsit liniştea în familie, lângă un soţ, am lup­tat cu cancerul. Chiar nu am fost răsfăţată de via­ţă, dar sunt răsfăţată de Dumnezeu. Or, să mă în­torc acasă, să caut sufletul ancestral al neamului meu, a fost ca o renaştere, ca o gură de oxi­­gen după o sufocare teribilă. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian